Fiara din pestera

Un gând oribil, care îmi tot umbla de la o vreme prin minte, a devenit de-acum teribilă certitudine. Mă ră-tăcisem. Mă pierdusem cu totul, și încă în mod disperat, în labirintul din Grota Mamutului. În orice direcție aș fi apucat-o, nu descopeream nici cel mai mic indiciu menit să mă îndrepte spre drumul cel bun. Aveam să mai revăd oare, cândva, minunata lumină a zilei, dealurile și încântătoarele văi ale lumii? Rațiunea mă obliga să nu mai sper nimic. Încă tributar unei vieți dedicate studiului filosofic, mă umplea de mândrie faptul că puteam rămâne netulburat în fața evenimentelor. Am citit adesea că victimele acestui gen de aventuri s-ar nărui într-un delir violen't și, totuși, nu trăiam deloc așa ceva, deocamdată. De când am înțeles că mă rătăcisem, în mine coborâse un calm imens.

Probabil că umblam aiurea de mult timp și dispariția nu-mi fusese remarcată, dar asta nu m-a făcut nici o clipă să-mi pierd sângele rece. Dacă trebuia să mor, îmi spuneam, acea peșteră înspăimântătoare, dar maiestuoasă, mi-ar fi fost un mormânt la fel de bun ca o biserică. Departe de a mă lăsa pradă disperării, perspectiva m-a mai liniștit. Urma să mor de foame, eram sigur de as'ta. În asemenea împrejurări, unii au înnebunit, dar nu puteam crede că avea să mi se întâmple și mie. Nenorocirea mi-o datoram numai și numai mie însumi, căci nesocotisem povețele ghidului și mă îndepărtasem de grupul turiștilor. După mai bine de o oră de rătăciri prin coridoarele tainice ale peșterii, mi-a fost cu neputință să regăsesc traseul pe care îl urmasem după despărțirea de tovarășii mei.

Torța începuse să pâlpâie. Curând aveam să rămân învăluit de bezna monstruoasă și aproape palpabilă a măruntaielor pământului. Stând în lumina șovăielnică, din ce în ce mai scăzută, am încercat să-mi imaginez moartea. Mi-am amintit ce auzisem povestindu-se despre grupurile de tuberculoși care, instalați în uriașe cavități naturale spre a-și redobândi sănătatea prin pretinsele proprietăți curative ale lumii subterane, aerul pur și tempera'tura uniformă, își aflaseră prin locurile acelea netuiburate o moarte ciudată șl înfiorătoare. Trecând pe lângă ruinele triste ale barăcilor lor, m-am străduit să-mi închipui consecințele unei șederi exagerate în imensa și tăcuta cavernă asupra unui individ sănătos, în plină vigoare, ca mine. Acum, îmi ziceam, urma să-i suport eu însumi efectele, dacă nu cumva, murind repede din pricina lipsei de hrană, mi-ar fi lipsit timpul necesar împlinirii unei asemenea experiențe.

În cele din urmă, flăcăruia torței a pierit în beznă. Am hotărât să fac tot ce-mi stătea în puteri ca să ies de acolo. Trăgând adânc în piept aerul, am început să scot țipete puternice, cu vaga speranță că prin zgomotele pe care le produceam o să atrag atenția ghidului. Dar, pe când zbieram, inima îmi spunea că strigătele nu serveau la nimic și că glasul meu, amplificat și repercutat de nenumăratele metereze ale întunecosului dedal înconjurător, n-avea să întâlnească decât propriile mele urechi. Brusc, am tresărit, căci avusesem impresia unui zgomot de pași răsunând pe solul stâncos. Să fi fost salvarea? Observându-mi lipsa, ghidul pornise în căutarea mea prin labirintul calcaros?

În vreme ce încercam să găsesc răspuns la toate aceste întrebări, m-am apucat să-mi reînnoiesc chemările, din dorința de a mă vedea salvat cât mai curând; când, într-o clipă, bucuria mi s-a preschimbat în groază. Auzul meu, destul de fin și devenit încă și mai sensibil în liniștea deplină ce domnea prin bârlogul acela, mi-a dat de știre în chip extrem de alarmant că pașii nu puteau fi ai unui om. Într-adevăr, în tăcerea nepă-mântească a acelei zone subterane, picioarele ghidului trebuiau să stârnească un sunet sec. Or, zgomotele percepute de mine erau furișate, semănând cu cele produse de mișcările unei feline. De altfel, ascultând cu și mai multă încordare, mi s-a părut că disting patru călcături ușoare în loc de două. Eram convins că prin țipetele mele deșteptasem o fiară sălbatică, poate un leu de munte rătăcit, din întâmplare, în grotă.

Fără îndoială, îmi spuneam, Cel Veșnic alesese pentru mine o moarte mai rapidă și mai îndurătoare decât prin înfometare. Totuși, instinctul de conservare ce somnolează înlăuntrul fiecăruia din noi mi s-a trezit subit. Chiar dacă a mă feri de un pericol iminent nu făcea, poate, decât să amâne un sfârșit lent și teribil, m-am decis să-mi vând pielea scump.

Oricât de straniu ar putea să pară, spiritul meu nu concepea să pună în seama vizitatorului nevăzut decât ostilitate. De aceea, am rămas nemișcat și tăcut, în speranța că o să-mi uite prezența și-o să-și continue drumul. Din păcate, nu s-a întâmplat așa. Evident, animalul îmi simțise mirosul, care, într-o atmosferă atât de limitată, trebuie să fi fost perceptibil de la mare distanță.

Înțelegând deci că trebuia să mă apăr de un atac neprevăzut și invizibil, am apucat pe dibuite cele mai mari bucăți de rocă presărate pe jos și, cu o piatră în fiecare mână, am așteptat resemnat inevitabilul asalt al inamicului. În vremea asta, hidosul zgomot de pași se apropiase. Comportamentul acelei fiare ciudate era, fără nici un dubiu, neliniștitor. Umbletul său semăna cu al unui patruped având labele de dinapoi în mod bizar necoordonate cu cele din față. Totuși, la scurte intervale, mi se părea că doar două labe erau angajate în procesul de locomoție. Mă întrebam ce soi de animal urma să înfrunt. Trebuie să fie, îmi ziceam, vreo biată jivină care își plătește cu prizonieratul pe viață curiozitatea neașteptată ce o condusese în acel labirint înspăimântător. Probabil s-a hrănit cu pești orbi, cu lilieci și șoareci de peșteră, dar și cu pești obișnuiți, din cei ce se pescuiesc în micile cursuri de apă ale lui Green River, care comunică întrucâtva cu apele din grotă.