Herbert West reanimatorul

I.

Despre Herbert West, care a fost prietenul meu la Universitate ca și în particular, nu pot vorbi fără o groază irepresibilă. Asta datorită mai curând straniei ocupații căreia și-a consacrat viața, decât felului sinistru în care a dispărut cu puțin timp în urmă.

Cercetările sale au început acum șaptesprezece ani, când eram amândoi în anul trei la medicină, la Universitatea Miskatonic din Arkham. Câtă vreme am fost împreună, diabolicele lui experiențe m-au fascinat; or, eu eram camaradul său cel mai apropiat.

Astăzi e mort, iar farmecul malefic s-a risipit. A rămas spaima, parcă și mai mare. Amintirile au întotdeauna ceva mai neliniștitor decât realitatea.

Primul incident survenit pe parcursul prieteniei noastre a reprezentat cel mai mare șoc resimțit de mine vreodată și nu mi-e la îndemână să-l povestesc.

La vremea studiilor noastre, West le făcuse deja remarcat prin ciudata sa. teorie privitoare la natura morții. Aceasta din urmă putea fi, după el, învinsă artificial. Luată în derâdere de profesorii și de colegii noștri, ideea lui se baza pe caracterul esențialmente mecanic al vieții. El voia să acționeze asupra mașinăriei organice a omului printr-o influență chimică aplicată după oprirea proceselor naturale.

În experiențele făcute pe făpturi însuflețite, omorâse un număr incredibil de iepuri, cobai, pisici, câini și maimuțe. Constituia, pentru Universitate, un adevărat flagel. În măi multe rânduri ajunsese să observe semne de viață la animale pretins moarte. Semne slabe și, câteodată, semne intense.

A trebuit însă, curând, să admită că perfecționarea procedeelor lui pretindea o viață întreagă de cercetări.

Apoi și-a dat seama că același tratament acționa în modd diferit asupra diverselor specii vii. Pentru a merge înainte, pentru a progresa, trebuia să-și găsească subiecți umani. Aici s-a lovit el, întâia oară, de autoritățile Universității. Decanul Facultății de medicină personal, generosul și învățatul doctor Allan Halsey, ale cărui lucrări în sprijinul paraliticilor sunt celebre, a fost cel care i-a interzis să-și continue experiențele. Eu am arătat mereu o toleranță ieșită din comun față de cercetările prietenuluî meu, iar teoriile sale cu ramificații și corolare aproape infinite le discutam adesea împreună.

Îi împărtășeam părerea că orice formă de viață este un proces chimic și fizic, pretinsul „suflet” rămânând un mit. Prietenul meu credea că reanimarea artificială a unui mort nu depindea decât de starea țesuturilor și că, dacă descompunerea nu-și începuse lucrarea, prin niște măsuri adecvate un cadavru înzestrat cu toate organele putea fi reintegrat în acest curios proces numit viață. West își dădea perfect de bine seama că viața fizică sau cea intelectuală puteau rămâne în acest caz afectate de o ușoară deteriorare a celulelor creierului, organ extrem de sensibil, fie și din cauza unui scurt interval în care îl stăpânise moartea.

La început, el sperase să descopere un element în stare să redea vitalitatea înaintea morții efective, și doar repetatele eșecuri cu animalele i-au demonstrat că acțiunile vieții naturale nu erau compatibile cu cele ale vieții artificiale.

S-a apucat atunci să experimenteze pe exemplare sucombate de curând, injectându-le soluțiile lui imediat după extincția vieții. Acesta era amănuntul care-i făcea pe profesori sceptici, întrucât ei socoteau că încă nu se produsese o moarte veritabilă. N-au întârziat să examineze problema într-un mod mai rațional. La puțină vreme după ce profesorii îi interziseseră să mai lucreze, West mi-a mărturisit că era decis să-și procure prin diverse mijloace corpuri proaspete, spre a-și continua în secret experiențele.

Auzindu-l cum vorbea despre „diverse mijloace”, mi s-a părut destul de înfricoșător, căci la Universitate nu ne procuraserăm nicicând noi înșine specimene anatomice. De fiecare dată când morga nu putea răspunde cererii, doi negri angajau afacerea, și rareori li se puneau întrebări.

West era pe atunci un tânăr scund și subțire, cu trăsături delicate, purtând ochelari și păr blond, cu niște ochi de un albastru șters și vocea plăcută, încât era ciudat să-l auzi discutând comparativ despre calitățile cimitirului de la Christ Church și ale gropii comune, practic toate corpurile de la Christ Church fiind îmbălsămate, ceea ce îi compromitea cercetările. În vremea aceea, eram asistentul său activ și entuziast, îl ajutam în luarea tuturor deciziilor, nu doar în ce privește aprovizionarea cu corpuri, ci și ca să găsească un loc convenabil macabrei noastre ocupații. Eu am fost cel care s-a gândit la ferma părăsită a familiei Chapman, de dincolo de Meadow Hill. și în al cărei parter ne-am improvizat o sală de operație și un laborator prevăzute cu draperii negre, potrivite să ne ascundă activitățile nocturne.

Am luat infinite precauții pentru ea la eventualii trecători să nu ajungă vreo lumină neobișnuită. Cea mai mică imprudență ne-ar fi condus la catastrofă.

Dacă am fi fost descoperiți, conveniserăm să spunem că ne-am instalat acolo un laborator de chimie. Încetul, cu încetul, am echipat refugiul științific cu material cumpărat la Boston, ori împrumutat pe ascuns de la Universitate. Ne-am mai procurat câteva lopeți și cazmale, pentru numeroasele gropi ce urmau să fie săpate în pivniță. La facultate se folosea de obicei un incinerator, dar aparatul acela ne-ar fi costat prea scump. Prezența cadavrelor era mereu o problemă, chiar și în cazul cobailor, folosiți de West în camera lui din căminul universitar. Asemeni vampirilor, pândeam orice deces și cercetam necontenit cronica necrologică locală. Pretindeam de la specimenele noastre calități deosebite. Ne trebuiau, în fond, cadavre înhumate imediat după moarte și care să nu fi suferit nici un tratament de conservare, neatinse de malformații și cu toate organele la locul lor. În consecință, preferam să lucrăm pe victimele accidentelor.

Mai multe săptămâni am rămas fără vreun subiect de experiențe convenabil, în ciuda tratativelor duse cu autoritățile și cu personalul spitalicesc, cărora le făceam vizite în numele Universității. Asta fiindcă descoperisem că Universitatea avea în asemenea măsură prioritatea alegerii, încât ne-am văzut nevoiți să rămânem la Arkham peste vară, în perioada vacanței, când lucrările erau mai puține.

În sfârșit, șansa ne-a surâs, căci într-o ziam dat peste un corp aproape ideal la groapa comună: un tânăr muncitor viguros, care se înecase cu o dimineață în urmă în iazul Summer și fusese îngropat pe cheltuiala municipalității, fără întârziere și fără să mai fi fost îmbălsămat. În după-amiaza aceea, ne-am dus să vedem mormântul cel nou și am hotărât să ne punem pe treabă îndată după miezul nopții. A fost o sarcină destul de dezgustătoare, chiar dacă atunci încă nu simțeam față de cimitire oroarea aparte pe care aveau s-o trezească în noi experiențele ulterioare. Ne-am luat lopețile și felinarele cu petrol (căci, dacă lanternele electrice existau încă din timpurile îcelea, ele nu erau atât de bune ca lămpile cu tungsten, de azi). Lungă și meschină, misiunea de a degaja terenul ar fi putut trece drept funebră la modul poetic, dacă am fi fost artișii și nu oameni de știință. Am răsuflat ușurați când lopețile au lovit în lemn. Odată descoperit în întregime sicriul, West a coborât, a ridicat capacul și a scos corpul afară. Am coborât și am tras împreună cadavrul din mormânt, apoi ne-am silit să dăm locului aspectul dinainte.

Operația ne-a făcut destui nervi, dar mai ales silueta țeapănă și fața neînsuflețită a primei prăzi. Am reușit să ștergem urmele trecerii noastre pe acolo. Când am pus la loc ultima lopată de pământ, am îndesat specimenul într-un sac de pânză și ne-am îndreptat spre vechea fermă de dincolo de Meadow Hill.