Intre zidurile din Eryx

(în colaborare cu Kenneth Sterling)

Înainte de a mă odihni, fac aceste însemnări sumare, necesare raportului pe care urmează să-l prezint.

Descoperirea mea este atât de neobișnuită și contrară tuturor experiențelor de până acum, încât merită o descriere amănunțită.

Am aterizatt pe aeroportul principal de pe Venus pe data de 18 martie, după timpul terestru, 9-VI după ca-îendarul planetei. Făceam parte din echipa lui Miller; mi-am primit echipamentul și un ceas adaptat la rotația ceva mai rapidă a lui Venus și mi-am executat obișnuitul antrenament cu masca. După două zile, am fost declarat aplt pentru misiune. Plecând de la sediul din Terra Novaal Companiei Cristalului în zorii zilei de 12-VI, am urmat ruta sudică, trasată pe hartă de An-derson. Era rea, fiindcă junglele acestea sunt mereu pe jumătate, impracticabile după ploaie. Probabil că umezeala dă plantelor cățărătoare consistența pielii: uneori trebuie să le tai cu maceta minute în șir, până să-ți poți deschide o trecere.

Spre amiază, vremea s-a îmbunătățit. Vegetația a devenit mai suplă și mai elastică, iar maceta lucra mai cu spor, însă nici chiar așa nu puteam înainta foarte repede. Măștile de oxigen Carter sunt prea grele și îl epuizează rapid pe un ins relativ bine clădit. O mască Dubois cu rezervor din burete în loc de tuburi ar fi produs un aer tot atât de bun, cântărind de două ori mai puțin. Detectorul de cristale părea să funcționeze perfect, indicând cu regularitate o direcție concordantă cu releveul lui Anderson. E curios să constați cum acționează principiul afinității, fără trucul vechilor „nuiele de ghicit” ce se folosesc pe pământ. Trebuia să existe un important filon de cristal la mai puțin de o mie de kilometri, dar presupun că blestemații aceia de oameni-șopârlă îl țin mereu sub pază. Își închipuie pesemne că suntem caraghioși venind să căutăm acest mineral pe Venus, așa cum și noi îi găsim stupizi pentru că se bălăcesc în noroi când zăresc vreo bucată din el, păstrând-o-apoi în templul lor, pe un piedestal. Dacă și-ar putea schimba, măcar, religia! Ei nu folosesc cristalul, decât cel mult ca obiect de rugăciune. Lăsând la o parte teologia, ar putea să ne dea voie să luăm ce dorim și, chiar dacă ar învăța să trateze cristalele în așa fel încât să obțină energie, există aici mai mult decât suficiente pentru planeta lor și a noastră luate împreună. Cât despre mine, m-am săturat să tot trec pe lângă filoane și să caut cristale răzlețe prin albiile râurilor din junglă. Uneori, mi-aș dori ca o armată zdravănă de la noi să-i măture pe toți cerșetorii ăștia plini de solzi. Vreo douăzeci de nave ar aduce trupe îndestulătoare ca să facă treaba. Nu poți numi creaturile astea oameni, cu toate orașele și turnurile lor. Nu știu nimic altceva decât să construiască. Întrebuințează săbii și săgeți otrăvite, dar nu cred că pretinsele lor orașe prezintă mai multă importanță decât furnicarele sau barajele ridicate de castori. Mă întreb dacă au măcar vreun limbaj adevărat, căci tot ce se povestește despre „comunicarea psihologică” prin tentaculele pe care le au pe piept îmi pare mai degrabă o glumă. Lumea se lasă înșelată de faptul că stau în picioare, însă aici nu-i decât o asemănare fizică întâmplătoare cu omul terestru. Mi-ar face o deosebită plăcere să umblu prin jungla planetei Venus fără să 'trebuiască să iau aminte la grupulețele lor, și nici să mă feresc de săgețile lor otrăvite. Poate că erau co-recți înainte de a fi început noi să le luăm cristalele, dar acum au ajuns o veritabilă plagă. Ne întâmpină cu săgeți, ne taie conductele de apă. Sunt din ce în ce mai convins că au un simț special, ca detectorul nostru de cristale. Nimeni nu i-a văzut vreodată legându-se de vreun om care n-avea cristale asupra sa. Pe la ora 1 după-amiază, o săgeată era cât pe ce să-mi dea jos casca și pentru o clipă am crezut că unul din tuburile de oxigen îmi fusese străpuns. Diavolii aceia vicleni nu făcuseră nici cel mai mic zgomot și, totuși, trei dintre ei mă înconjuraseră. I-am lichidat pe toți, trăgând roată cu pistolul aruncător de flăcări, căci reușisem să-i localizez în ciuda culorii care-i făcea să se confunde cu jungla. Unul atingea doi metri și patruzeci în înălțime și avea un bot ca de tapir. Ceilalți doi nu măsurau decât doi metri și zece centimetri. Ceea ce-i face atât de temuți este numărul, dar un singur regiment de lansatori de flăcări le-ar veni rapid de hac. E totuși curios că ajunseseră să domine planeta. Intre creaturile vii, nu există niciuna mai presus de okmanii și skorahii târî-tori, sau decât tukahii zburători de pe celălalt continent, dacă, bineînțeles, grotele platoului dioneean nu ascund cumva vreo populație necunoscută.

În jurul orei 2, detectorul a virat spre vest, indicând cristale izolate în dreapta mea. Asta era în conformitate cu teoria lui Anderson și, prin urmare, mi-am schimbat ruta. Drumul era mai greu, nu doar fiindcă solul se înălța, ci și din pricină că viața animală devenea mai intensă, iar plantele carnivore mai numeroase. Despicam mai departe ugrații, călcam în picioare skorahii, iar combinezonul de piele îmi era plin de urmele daro-hilor pe care tocmai îi strivisem. Soarele nu reușea să usuce nămolul. La fiecare pas, picioarele mi se afundau zece-cincisprezece centimetri și, când le trăgeam afară, se auzea un zgomot ca de sorbitură. Mi-ar place ca, pentru climatul acesta, cineva să inventeze un combinezon dintr-o altă substanță decât pielea. Stofa ar putrezi, evident, dar o țesătură metalică fină, care nu se destramă, ca tubul menit să ferească documentele de descompunere. Așa ceva ar trebui să se poată face. Pe la 3 și jumătate am mâncat. Dacă mâncare se poate numi faptul că-ți vâri niște tablete hrănitoare sub mască.

Nu mult după aceea, am observat o netă schimbare a peisajului. Florile vii. cu aspect veninos, deveneau sp?ctrale. Toate contururile începură să oscileze ritmic și apărură puncte de lumină strălucitoare, dansând ia aceeași cadență. Apoi temperatura păru să fluctueze ca influențată de un ciocănit ritmic. Întreg universul lăsa impresia că se zbate într-o pulsație adâncă și regulată ce umplea spațiul. Mi-am pierdut simțul echilibrului și, cuprins de amețeli, am început să mă clatin; am închis ochii, mi-am acoperit urechile cu palmele, însă situația nu s-a ameliorat. Totuși, spiritul îmi era încă lucid și, în câteva minute, am priceput ce se întâmplase. Dădusem peste una din acele bizare plante ale mirajelor, despre care circulau multe povești. Anderson mă prevenise, mi le descrisese foarte exact – tija stufoasă, frunzele ascuțite, florile marmorate, emanând gaze generatoare de vise și capabile să pătrundă prin orice fel de mască. Amintindu-mi ce pățise Kailey cu trei luni în urmă, m-a cuprins panica și am început să fug prin lumea dementă și haotică pe care o țeseau în jurul meu manifestările plantei. Apoi mi-am venit în fire și am înțeles că nu-mi rămânea altceva de făcut decât să mă îndepărtez de sursa pulsațiilor, deschizându-mi orbește o cale de trecere, fără să mai țin cont de lucrurile în-vârtejite pe lângă mine, până când aș fi ajuns la adăpost, dincolo de raza de acțiune a plantei.