Monstrul din prag

E adevărat că i-am tras șase gloanțe în cap celui mai bun prieten al meu și totuși sper să arăt prin prezenta povestire că nu sunt ucigașul lui. Întâi se va spune că sunt nebun, mai nebun decât omul pe care l-am ucis în azilul din Arkham. Apoi, unii dintre cititori vor cântări fiecare dintre afirmațiile mele, vor face legătura cu faptele cunoscute și se vor întreba cum aș fi putut eu să am o altă părere după ce m-am găsit în fața acestei dovezi oribile: monstrul din pragul ușii.

Până în acel moment și eu am văzut doar nebunie în povestirile smintite care m-au împins la acțiune. Și azi mă mai întreb dacă nu cumva m-am înșelat, dacă nu sunt cu adevărat nebun… Dar și alții, în afară de mine, au lucruri stranii de povestit despre Edward și Asenath Derby și chiar cei de la poliție nu reușesc să explice această din urmă vizită pe care am primit-o.

Au încercat să clădească o teorie rațională: glumă sinistră sau răzbunare a unui servitor concediat; dar, în adâncul lor, știu bine că adevărul este infinit mai înfiorător.

Afirm deci că nu l-am asasinat pe Edward Derby. Aș spune mai curând că l-am răzbunat și că, făcând aceasta, am curățat pământul de o oroare ce ar fi putut dezlănțui cele mai rele dezastre pentru omenire. Există zone de umbră cât se poate de aproape de drumurile vieții noastre zilnice și, uneori, un suflet malefic iese din tenebre. Când se petrece așa ceva, omul care cunoaște cele întâmplate trebuie să lovească fără să-i pese de posibilele consecințe.

L-am cunoscut pe Edward Pickman Derby din cea mai fragedă copilărie. Era atât de precoce, că aveam multe lucruri în comun pe când el avea opt ani și eu aveam șaisprezece. Era un elev înzestrat cu daruri extraordinare. La șapte ani scria versuri fantastice, sumbre, aproape morbide, provocând uimirea profesorilor lui particulari.

Fiu singur la părinți, suferea de unele slăbiciuni organice ce i-au împins pe părinții lui să-l țină mereu în preajma lor. Nu ieșea niciodată fără guvernantă și avea rareori ocazia să se joace cu alți copii. Toate acestea au contribuit, fără îndoială, la dezvoltarea unei stranii vieți interioare, imaginația fiind singurul lui mijloc de evadare.

Oricum ar fi, poseda cunoștințe fenomenale, iar opera lui poetică m-a fermecat. La vremea aceea aveam o preferință marcată pentru bizarul din domeniul artei; de aceea am descoperit afinități foarte mari între mine și acest copil. Pe fundalul dragostei noastre comune pentru umbre și minunății străjuia, fără îndoială, orașul străvechi și de temut în care trăiam: bătrâna cetate Arkham, blestemată de vrăjitoare, bântuită de legende, ale cărei acoperișuri în pantă, pe jumătate surpate, mărginesc apele șopotitoare ale râului Miskatonic.

După un timp m-am dedicat arhitecturii și am renunțat la proiectul de a ilustra o culegere de poeme ale lui Edward Derby, fără ca prietenia dintre noi să sufere câtuși de puțin. Geniul lui straniu nu încetă să crească și, la optsprezece ani, publică sub titlul Azatoth și Alte Orori un volum de versuri care făcu senzație, întreținea o corespondență bogată cu poetul baudelairian Justin Geoffroy, autor al cărții Poporul Monolitului, care a murit în 1926 într-un azil de nebuni, după ce a vizitat un sat ungar de sinistru renume.

În domeniul vieții practice, Derby era foarte neajutorat datorită existenței lui prea plină de răsfăț. Sănătatea îi era mult mai bună, dar depindea, în continuare, tot atât de mult de părinții lui. Nu călătorea niciodată singur și părea incapabil să ia o hotărâre sau să-și asume vreo responsabilitate. Era evident că nu va putea vreodată să exercite o profesiune, dar asta n-avea mare importanță, dată fiind averea familiei lui. Ajuns la vârsta bărbăției, păstra o înfățișare de copil. Avea păr blond, ochi albaștri, ten luminos, vocea blândă și melodioasă. Chipul lui frumos i-ar fi adus multe succese la femei, dar timiditatea firească îl făcea să trăiască retras, în tovărășia cărților.

Părinții îl duceau în fiecare vară în străinătate, astfel că asimilă foarte repede aspectele de suprafață ale gândirii și modului de exprimare european. În acest fel, o nouă sensibilitate artistică înmuguri în el și veni să se adauge gustului lui pentru literatură decadentă. În acea epocă aveam lungi conversații cu el. După ce mi-am terminat studiile la Harvard, apoi în atelierul unui arhitect din Boston, m-am căsătorit și m-am întors la Arkham, ca să-mi exercit profesiunea acolo.

Tatăl meu ducându-se să se instaleze în Florida pe motive de sănătate, nevastă-mea și cu mine locuiam în casa familiei din Saltonstall Street. Edward mă vizita aproape în fiecare seară; felul în care bătea la ușă (trei lovituri scurte, urmate de încă două, după o mică pauză) semăna cu un fel de cod. Mă duceam la el mult mai rar și mă uitam cu invidie la cărțile, din ce în ce mai numeroase, din biblioteca lui.

Derby și-a făcut studiile la Universitatea Miskatonic, chiar în Arkham, căci părinții nu i-au îngăduit să plece din oraș. A intrat la universitate la vârsta de șaisprezece ani și a ieșit trei ani mai târziu. S-a clasat primul la literatură engleză și franceză și a obținut note foarte mari la toate materiile, cu excepția matematicii și științelor exacte. I-a frecventat foarte puțin pe ceilalți studenți; deși se uita cu invidie la grupul „boem” cu limbajul în aparență strălucit și cu moravuri cam libere.

Din contra, el se adânci cu ardoare în lucrările de științe oculte, care au făcut renumele bibliotecii Universității Miskatonic. A citit, între altele, îngrozitoarea Carte a lui Eibon, Unaussprechlichen Kulten a lui von Junzt și Necronomiconul arabului Abdul Alhazred. Avea douăzeci de ani când s-a născut fiul meu și a părut foarte mulțumit că i-am pus copilului prenumele lui.

La douăzeci și cinci de ani, Edward Derby era un erudit uluitor și un poet destul de cunoscut. Eram prietenul lui cel mai apropiat, căci găseam în el o mină inepuizabilă de teme palpitante de conversație și, dinspre partea lui, se încredea în sfaturile mele asupra tuturor subiectelor despre care nu voia să vorbească cu părinții lui. Când a izbucnit războiul, n-a putut să se înroleze din cauza stării sănătății sale. Cât despre mine, am intrat la școala de ofițeri de la Plattsburg, dar n-am avut ocazia să merg pe front.