Povestiri Dagon

Scriu aceste rânduri într-o stare cu totul aparte, știind bine că, în noaptea asta chiar, nu voi mai fi printre cei vii.

M-am trezit fără o para, la capătul supliciului meu de drogat ce nu-și mai suportă viața fără doza obișnuită, și n-o să-mi pot îndura multă vreme chinul.

Mă voi arunca de la etaj, în strada asta mizerabilă. Și totuși, să nu se creadă că morfina, al cărei sclav am ajuns, ar fi făcut din mirie o făptură slabă ori degenerata.

Când veți citi cele câteva pagini mâzgălite în grabă, n-o să vă pară surprinzător – deși nu le-ați putea înțelege pe deplin niciodată – că mă aflu în fața acestei unice alternative: uitarea sau moartea.

S-a întâmplat într-una din zonele cele mai pustii ale întinsului Ocean Pacific. Eram împuternicitul armatorului pe un pachebot nimerit sub asalturile unui distrugător german. Marele Război abia începuse și forțele navale nu atinseseră încă ultimul stadiu de degradare. Prin urmare, vasul nostru constituia o pradă de lux, iar echipajul a fost tratat cu tot respectul cuvenit. Temnicerii ne-au acordat atâta libertate încât, la nici cinci zile după ce fuseserăm capturați, am găsit prilejul de a fugi singur într-o bărcuță, cu o rezervă de apă și provizii suficiente pentru a supraviețui timp îndelungat. Ajuns destul de departe de nava inamică încât să mă pot simți absolut liber, mi-am dat seama că n-aveam nici cea mai mică idee despre locul unde mă găseam. N-am fost niciodată un marinar bun. Cu toate acestea, am putut deduce din poziția soarelui, iar mai târziu din cea a stelelor, că eram pe undeva, pe la sud de Ecuator. Dar regiunea îmi era complet străină și nu mi se arăta înainte nici o coastă, nici o insulă care să-mi dea cel mai mic indiciu. Vremea era frumoasă și, zile întregi, am rătăcit fără țintă pe sub un soare de plumb, așteptând să văd vreo navă la orizont, ori să întâlnesc marginile vreunui pământ locuibil. Degeaba: nici un țărm ospitalier, nici un vapor nu se arăta. În singurătate, am început să mă simt disperat sub infinitul acelei imensități de azur.

Schimbarea s-a petrecut pe când dormeam. Cum anume? Nu pot să știu. Chiar tulbure, agitat de tot felul de vise, somnul îmi fusese foarte greu.

Când m-am deșteptat, în sfârșit, am constatat că trupul meu, ca printr-un straniu fenomen de absorbție, fusese pe jumătate supt de un fel de nămol cum e cerneala, care se întindea în jur ondulând monoton cât cu-prindeai cu ochii, și unde eșuase, nu departe de mine, și barca mea.

La vederea unei scene atât de fantastice, atât de surprinzătoare, aș fi putut rămâne din prima clipă zăpăcit de uimire. De fapt, m-a cuprins o imensă panică. Fiindcă în aer și pe pământul acoperit de putreziciune era un nu-știu-ce sinistru, care mă îngheța de groază. Cadavre de pești, o grămada de obiecte indescriptibile, ivite ca niște denivelări din suprafața acelei întinderi de mâzgă, dădeau locului un aspect absolut pestilențial.

Niciodată n-aș putea descrie, așa cum am trăit-o, hidoșenia fără nume ce stăpânea în tăcerea deplină a unei imensități pustii. N-aveai ce auzi, ce vedea, era doar o vastă întindere de mâl.

Teama trezită în mine de acel peisaj uniform și mut mă apăsa într-atâta încât mi s-a făcut rău.

Soarele strălucea din înălțimile unui cerc fără nori care mi-a părut aproape negru, ca și cum ar fi reflectat și el smârcul de culoarea cernelii aflat sub mine. Pe când mă târam spre barcă, mi-am dat seama că situația mea nu avea decât o singură explicație: datorită vreunei erupții vulcanice, o parte a vastelor funduri oceanice trebuie să se fi ridicat, aducând astfel la suprafață regiuni ce, de milioane de ani, rămăseseră ascunse sub insondabile mase de apă. Acest pământ nou era atât de imens încât, chiar încordându-mi auzul, nu percepeam zgomotul vreunui talaz. Mai mult, nici o pasăre de mare nu venea să se așeze pe locurile acelea fără viață.

Timp de mai multe ore, am rămas pe gânduri în barca mea, care, aplecată într-o rână, mă apăra întrucâtva de soare. Pe măsură ce avansa ziua, scădea umezeala din sol. Acesta părea să se zvânte și să se întărească; mi-am zis că, nu peste mult, aveam să mă pot aventura de-a lungul lui. În noaptea următoare am dormit cât de cât.

A doua zi, mi-am pregătit o legătură cu hrană și apă, intenționând să străbat pământurile acelea în căutarea mării dispărute, și cu speranța unei eliberări.

În cea de-a treia dimineață, am constatat că solul era destul de uscat încât să pot umbla pe el fără dificultate. Mirosul cadavrelor de pești devenise înfiorător. Eram însă atât de preocupat de propria mea salvare că nu mă deranjă peste măsură. Adunându-mi tot curajul, am pornit spre o destinație necunoscută.

Pe tot parcursul zilei, am mers mereu spre vest, în direcția unei înălțimi ce se profila pe orizontul acelui deșert. Noaptea mi-am petrecut-o dormind chiar pe jos, iar în zori mi-am continuat drumul spre ținta aleasă, cu toate că ea nu mi s-a părut cu mult mai aporape decât în prima zi.

În cea de-a patra seară am ajuns la poalele colinei, care era cu mult mai înaltă decât o crezusem din depărtare. Prea obosit pentru o ascensiune, m-am hotărât să mă culc pe panta ei.

Nu știu de ce-am avut niște vise atât de delirante în noaptea aceea. Dar, mai înainte chiar ca luna lividă și gheboasă să se fi înălțat deasupra câmpiei dinspre răsărit, m-am deșteptat plin de o sudoare înghețată și decis să nu mai închid ochii. Viziunile de felul celei pe care tocmai o avusesem erau prea oribile pentru a le putea suporta încă o dată. Sub sclipirile roșiatice ale lunii, am înțeles cât de imprudent fusese din partea mea să întreprind călătoria în plină zi. M-ar fi costat mai puțină energie dacă făceam expediția când soarele, orbitor și fierbinte, lipsea de pe orizont. Totuși, mă simțeam acum în putere să urc acolo unde, în amurg, mi se păruse cu neputință să ajung. Mi-am adunat bagajul și am apucat-o spre creastă.

Am mai spus că monotonia câmpiei era pentru mine sursa unei orori difuze. Dar cred că oroarea a devenit și mai puternică atunci când, ajuns pe culme, am întrezărit în josul celuilalt versant niște chei atât de adânci că luna – care nu ajunsese încă la apogeu – nu putea lumina toate cutele lor sumbre. M-am simțit în vârful lumii. Aplecat peste haosul de nepătruns al unei nopți eterne, mi-am amintit de Paradisul pierdut. O sluțenie diavolească urca din strania împărăție a tenebrelor.