Intampinarea crailor

Cu toate ca, în ajun chiar, îmi făgăduisem cu jurământ sa ma întorc devreme acasă, tocmai atunci ma întorsesem mai târziu: a doua zi spre amiazi.

Noaptea ma apuca în așternut. Pierdusem răbojul timpului. As fi dormit înainte, dus, fara zgomotoasa sosire a unei scrisori pentru care trebuia neapărat sa iscălesc de primire. Trezit din somn sunt mahmur, ursuz, ciufut. Nu iscălii. Mormăii numai sa fiu lăsat în pace.

Atipii iarăși, dar pentru scurta vreme. Sărăcia de epistola se înființă din nou, însoțită de cruda lumina a unei lămpi. Mișelul de postaș găsise de cuviință sa ma iscălească cu mâna lui. Nu-i fusei recunoscător.

Urăsc scrisorile. Nu stiu sa fi primit de când sunt decât una, de la bunul meu amic Uhry, care să-mi fi adus o veste fericita. Am groaza de scrisori. Pe atunci le ardeam fara sa le deschid.

Asta era soarta ce o aștepta și pe noua sosita. Cunoscând scrisul, ghicisem cuprinsul. Știam pe de rost nesărata plachie de sfaturi și de dojane ce mi se slujea de-acasă cam la fiecare început de luna; sfaturi sa purced cu bărbăție pe calea muncii, dojane ca nu ma mai înduplecam sa purced odată. Si, în coada, nelipsita urare ca Dumnezeu sa ma aibă în sfânta sa paza.

Amin! În halul însa în care ma găseam mi-ar fi fost peste putință sa pornesc pe orice fel de cale. Nici în pat nu ma puteam mișca. Deșurubat de la încheieturi, cu șalele frânte, mi se părea ca ajunsesem în stare de piftie. În mintea mea aburita miji frica sa nu ma fi lovit damblaua.

Nu, dar în sfârșit ma răzbise. De o luna, pe tăcute și nerăsuflate, cu nădejde și temei, o dusesem într-o băutură, un crailâc, un joc. În anii din urma, fusesem greu încercat de împrejurări; mica mea luntre o bătuseră valuri mari. Ma apărasem prost si, scârbit de toate peste măsură, năzuisem sa aflu într-o viața de stricăciune uitarea.

0 luasem numai cam repede și ma vedeam în curând silit sa depun armele. Ma lăsau puterile. În acea seara, eram în așa hal de sfârșeală ca n-aș fi crezut sa ma pot scula nici sa fi luat casa foc. Dar deodata ma pomenii cu mine în mijlocul odăii, în picioare, uitându-mă speriat la ceasornic. Mi-adusesem aminte ca eram poftit la masa de Pantazi.

Ce noroc ca ma deșteptase; mare noroc! Privii acum cu recunoștința scrisoarea părintească; fara ea scăpăm întâlnirea cu cel mai scump prieten.

Ma îmbrăcai și ieșii. Era, spre căderea iernii, o vreme de lacrimi. Desi nu plouase, tot era ud; jgheaburile plângeau, ramurile copacilor desfrunziți picurau, pe tulpine și pe grilaje se prelingeau ca o sudoare rece, stropi groși. Asta e timpul care îndeamnă cel mai mult la băutură; rarii trecători ce se prefirau prin ceata erau mai toți afumați. Un lungan, coborând prispa unei cârciumi, căzu grămadă și nu se mai scula.

Întorsei capul dezgustat. Birtul ales pentru acea seara fiind tocmai în Covaci, luai o birja, lucru cuminte, deoarece la sosirea mea, ceilalți mosafiri erau la a doua țuică, iar oaspetele la a treia. Ma arătai mirat ca se înființaseră cu toții așa devreme; Pantazi însa ma lamuri ca el venise de-a dreptul de-acasă, iar Pasadia cu Pirgu de-a dreptul și ei de la „club”, vremea fiind prea urâta ca sa mai zăbovească la aperitive.

Pantazi porunci încă un rând de țuici. Dar voia buna ce ne urarăm, ciocnind, lipsea cu totul. Ma temui sa nu adorm iar. În sala unde grosolana petrecere negustoreasca pornise sa se înfierbânte – era într-o sâmbătă – masa noastră avea aerul unui ospăț de înmormântare.

Borșul cu smântâna și ardei verde fu sorbit în tăcere. Niciunul din meseni nu ridica ochii din taler. Pirgu, îndeosebi, părea frământat de o mâhnire neagra. As fi deschis eu vorba daca lăutarii n-ar fi început tocmai un vals care era una din slăbiciunile lui Pantazi, un vals domol, voluptos și trist, aproape funebru. În legănarea lui molateca, pâlpâia, nostalgica și sumbra fara sfârșit, o patima așa sfâșietoare ca însăși placerea de a-l asculta era amestecata cu suferință. De îndată ce coardele încălușate porniseră sa îngaime amara destăinuire, sub vraja adânca a melodiei, întreaga sala amuțise. Tot mai învăluită, mai joasa, mai înceata, mărturisind duioșii și dezamăgiri, rătăciri și chinuri, remușcări și căințe, cântarea, înecata de dor, se îndepărta, se stingea, suspinând până la capăt, pierduta, o prea târzie și zadarnica chemare.

Pantazi își șterse ochii umezi.

— Ah! Zise Pirgu lui Pasadia, făcându-și privirea galeșă și glasul dulceag, ah! Cu valsul asta tin sa te duc la lăcașul cel din urma, cât mai curând; cred ca n-ai sa ma faci s-aștept mult încă aceasta sărbătoare a tinerețelor mele. Ce frumos are sa fie, ce frumos! și eu beat, cu nenea Pantazi, voi stoarce întristatei adunări lacrimi fierbinți luându-mi, în cuvinte mișcătoare, rămas bun de la în veci neuitatul meu prieten.

Pasadia nu zise nimic.

— Da, urma Pirgu, lesinându-și și mai mult glasul și privirea, are sa fie atât de frumos! Eu am să-ți duc cavalariile pe perna. Si, la șapte ani, la parastasul cel mare, când au sa te dezgroape, rămășag pun ca au sa te găsească tot dichisit, tot scortos, tot fercheș, fara un fir de par alb, murat în argint-viu și în spirt ca un gogoșar în sare și în oțet.

Dar Pasadia nu-l asculta, se gândea aiurea. Scapă de data asta Pirgu și mi-era necaz, deoarece n-aveam ochi să-l vad.

Rămânând de tânăr singur în București, de capul meu, ma ferisem sa intru-n cârd cu oricine, așa ca din restrânsul cerc al cunoștințelor mele, alese toate pe sprânceana, Gorica Pirgu n-ar fi făcut niciodată parte daca n-ar fi fost tovarășul nedespărțit al lui Pasadia, de care aveam o evlavie nemărginită.

Pasadia era un luceafăr. Un joc al întâmplării îl înzestrase cu una din alcătuirile cele mai desăvârșite ce poate avea creierul omenesc. Am cunoscut de aproape o buna parte din aceia ce sunt socotiți ca faime ale tarii; la foarte putini însa dintr-înșii am văzut laolaltă și așa minunat cumpănite atâtea înalte însușiri ca la acest nedreptățit ce, de voie, din viața, se hărăzise singur uitării. și nu stiu un al doilea care sa fi stârnit împotrivă-i atâtea oarbe dușmanii.

Auzisem ca aceasta și-o datora în parte înfățișării. Ce frumos cap avea totuși! Într-însul ațipea ceva neliniștitor, atâta patima înfrânata, atâta trufie apriga și haina învrăjbire se destăinuiau în trăsăturile fetei sale veștede, în cuta sastisita a buzelor, în puterea nărilor, în acea privire tulbure între pleoapele grele. Iar din ce spunea, cu un glas tărăgănat și surd, se desprindea cu amărăciune, o adânca sila.