Pajere remember

CRAII DE CURTEA-VECHE

SUB PECETEA TAINEI

Mi-a îngânat stăpâna: „Nu-n file-ngălbenits Slă-mbălsămată taina măririi strămoșești. Amurgul rug de purpuri aprinde: de-1 privești, Se-nfiripă-n vâltoarea-i vedenii strălucite.

Căci, uriașe stoluri la zări încremenite, Zac norii ce, în pragul genunilor cerești, Par pajere-ncleștate de zgripțori din povești Umbrind cetăți în flăcări cu turnuri prăbușite.

Dar ceața serii-neacă troianele de jar.

Atunci mergi de te-așază sub un bătrân stejar, Ascultă mândrul freamăt ce-n el deșteaptă vântul.

Ca-n obositu-ți suflet de vrajă răzvrătiți, Când negrul văl al nopții înfășură pământul, în gemăt să tresalte străbunii adormiți."

1 în mitologia greacă, muza poeziei epice și a istoriei; numele său, în grecește, înseamnă: „a glorifica".

LAUDA CUCERITORULUI

„Rois barbarei, Sombres chasseurs d' aurochs."* H, Taine»

O! tu, care-ai mânat barbare gloate Ca să sfărâmi împărății bătrâne Și-ai câștigat iznenumărate]

Tu, ce-n trufia inimii păgâne Ai pângărit râzând altare sfinte Și-ai ars cetăți, ai fost măreț, stăpâne, Când jefuind regeștile morminte Zdrobitei hârci îi ai răpit cununa, Și oaselor bogatele veșminte)

O! negre Domn, care-ai stârnit furtuna De năvăliri, de-ai zguduit pământul, Dacă-al tău nume îl săpase runa

Cea tainică pentr-a-ți slăvi avântuî, L-a șters neîmpăcată-apoi uitarea, Precum ți-a spulberat cenușa vântul.

Povestea ta pierdută e-n viitoarea, De ani supuși ce vreme-a spulberat, Dar umbra ta le mohorăște zarea, Că-nalt răsări, cumplit, neîndurat, Cuprins de flăcări pe căzânde turle, Cu pieptul gol luptând însângerat, vânători < *m. r

Beat de măcel. Asurzitoare surle Cu spijele se întreceau turbate, Și-ades făceai îngrozitor să urle

De buciumări pădurile carpate, Vânând călare zimbrul și vierul Și săgetând jivine-înspăimântate.

În sumbri nori ce trec încomând cerul în zori, goniți de aspra vijelie, Le mai zăresc cum fug mugind de flerul

Ucigător.

— Zburau cu veselie Deasupra-ți corbii, și de-atâta sânge Răsar și astăzi roșii flori din glie.

Dar, îndelung nu ți-a fost dat a-nfrânge Pe-aceea ce pândise rânjitoare, La sânu-i rece să te poată strânge, Și ai pierit, trădat într-o stjâmtoare. Amar te-a plâns, pletoasa seminție Ea, ce pe-o culme-într-un apus de soare, Urlând, te-a ars cu-ntreaga-țl avuție, Cu-ai tăi sirepi, cu roabele iubite, Ce desfătau posaca ta beție.

Sunt seri, spre toainnăj adâncl și strălucita Ce, luminându-mî negura-amintirii, Trezesc în mine suflete-adormite

De mult, încât cad pradă amăgirii Când cerul pârguit la zări cuprinde Purpura toată, și toți trandafirii.

Și-n sânge scaldă para ce-1 aprinde

De vii văpăi – privind atunci amurgul.

Un dor păgân sălbatic mă încinde, —

Și văd, stăpâne, cum îți arde rugul. 1912

PROHODUL RĂZBOINICULUI

Din goană-1 săgetară trădat într-o strâmtoaro Și-n adâncimi de codri, sub ceru-nnegurat. Crunți vânători de zimbri urlând i-au înălțat O schelă uriașă de prăzi și de odoare.

Și trupuri răstignite, și tigve rânjitoare, Și prunci zdrobiți, și roabe cu sânul spintecat Se zbat în gheara morții pe rugu-nsângerat, Ce-n vârfu-i poartă leșul înțepenit călare.

În purpura înfiptă pe zalele-aurite

Cuceritorul pare, urdiilor cernite, Un falnic zeu ce cată să se avânte-n nori.

Și, ne-mpăcați în juru-i, cu sulițele-ntinse I-arată către zare pletoșii luptători Cum ard îngenunchiate cetățile învinse;

NOAPTE ROȘIE

Trecând ca o nălucă, prin vifor, prin noroi El fuge-nvins și bezna pădurilor l-înghite) Nu simte, cum în valuri, din rănile cumplite, îi curge mândrul sânge pe platoșă șiroi.

Dar gându-i vajnic zboară sălbatic înapoi, Și când își amintește cum, de pagini răpite, Plăpândele domnițe în lanțuri zac robite, Și cum tăiați pieiră coconii amândoi, Pe-un mal de râpă calul și-oprește deodată, Privește plin de turbă spre zarea-nflăcărată, Și alba barbă-și smulge și blestemă hain, Și-amenințând văzduhul, cu pala-n mâna dreaptă, Se-ntoarce Voievodul mânat de-un aprig chin în valea unde lupta și moartea îl așteaptă.

CĂLUGĂRIȚA în sfânta mănăstire de-ai mei părinți zidită, Muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat, Acoperit de zdrențe, de ani împovărat, îndur sub bolți de jale o soartă urgisită.

Frumoasă-am fost odată, senină, fericită, A țării mândră Doamnă – dar lumea m-a uitat – Și-adesea amintindu-mi de visul spulberat Crunt inima-mi zvâcnește și sângeră rănită.

n

Căci viața mea în lacrimi și-a oglindit izvcdul De când cu oastea-i, falnic, ursitul meu, Voievodul Purces-a să înfrunte păgânele urdii;

Din șea îl prăbușiră hangerele haine —

De-atunci cad în ruină mărețe curți pustii

Și eu îmi rog sfârșitul, dar moartea nu mai vine.

BOIERUL

„T&iat-ait de Rusaliipre jupan., Pe-o culme, lângă-un iezer, durează-o mănăstire Boierul. Mult bătrân e: dinți nu mai are-n gură, Postește, se grijește, bârfește și strâmb jură, Stă cuvios în strană și zice din psaltire.

E mic de stat, fățarnic, semeț și crud din fire, Viteaz spătar fu-n lupte, dar azi când barba-e sură4 Cu dreapta se închină, cu stingă smulge, fură, Despoaie și ucide în setea-i de hrăpire.

De neam e Basarabă, și rudă cu Voievodul, De bogății e putred și-1 blastămă norodul. Dar, la Stambul, îl sapă Cjslar-Aga harapul.

Și tocmai de Rusalii, când plin de veselie Așteaptă să-i sosească fermanul de domnie îl prind cu pâri ascunse și-armașu-i taie capul.

ASPRA nu o-mblânzește, nimic nu o-nccvcaie, Ani are peste sută și multe-a pătimit: Tot neamu-i, soțul, fiii, de sabie-au pierit, Dar n-a putut cțurerea s-o frângă, nici s-o-nmoaie.

Și fără preget luptă, împila și jupoaie] Ea taie-n carne vie și sufletu-i cernit Cu toată răzbunarea e tot nemulțumit – Așa cumplit o arde năprasnica văpaie

A urii. Iar când noaptea 1-a candelii lumină Băirâna ce veghează, stingheră și haină, Trecutul răscolește, din cehi îi dau scântei.

Nu plânge, dar veninul o-năbușe, greu geme.

Afară urlă vântul și peste capul ei

Pogoară stoluri negre – de groaznice blesteme.

ÎNȚELEPTUL

„Bea voios și ospăta.,'

El de măriri deșerte, de faimă, nu viseazăj Domnia n-o râ'vnește, de curte stă străin. Ca dânsul nimeni altul bun nu e, nici blajin, Pe toți îi miruiește, cunună, creștinează.

Dar armele iubește și caii, des vânează, Și-mbelșugata-i viață își toarce firul lin, Mărinimos și darnic, cu cugetul senin. El tot mereu petrece și bea și ospătează.

Așa un veac trăit-a, voios și înțelept, Și când 1-au dus în raclă cu mâinile pe piept, L-a plâns ca pe-un părinte mulțimea-ndureratăf

Și dacă cronicarii uitării-1 hărăzesc, în cântece-amintirea-i e de popor păstrată, Și tainic pe mormântu-i bătrânii ulmi șoptesc, CRONICARUL

Cu ușa zăvorită, în dosnica chilie în care raza zilei se cerne tainic, lin, Departe de orice zgomot, ferit de cehi străin, Bătrânul amintirea își deapănă și-o scrie.

An după an înșiră, domnie cu domnie. Rănit de soartă însă, de părtinire plin, El pana-nverșunafă își moaie în venin, Ca-n viitor izvodu-i mai mohorât să-nvie

Acel veac de restriște cu sângerânde zări. Iar pe asupritorii batjocoritei țări, Amarnic îi hulește în măiestrite rânduri

Și-i tremură-atunci mâna de patimă, dar când

Răsare printre umbre domnița cu chip blând.

Mișcat închide cartea și cade trist pe gânduri.

DOMNIȚĂ

Verzi-tulburi ochii-i galeș revarsă pe sub gene Ispita pătimașă și doru-nveninat. E-înaltă,.cu plsr galben, cu mersul legănat, în grelele-i veși. inte pășind măreț și-alene.

Mișcările-i sunt line, molatece, viclene, Și'dulcele-i grai curge duios și răsfățat, Dar, cine-i cată-n față se pierde săgetat De negrul arc ce-mbină trufașele-i sprincene.

Muiată-n nestimate și-n horbote de fir, în mâna-i – spelbă floare de ceară străvezie

Ea poartă pe subțirea năframă nerămzie, Ca un potir de sânge, un roșu trandafir – Și, tot ca el, rănită în plină tinerețe, Tânjește, se-nfioară și moare de tristețe.

LA ARGEȘ

Desprins din stemă parcă, spre depărtări senine,. Un corb bătrân și-ntinde puternic negrul zbor, Și-n liniștea adâncă, din când în când, ușor, Din ulmi cad frunze moarte rotind în ciipe line.

Dar, ca odinioară, de ce azi nu mai vine JJommța să privească, din-naltul foișor. <-um soarele-asfințește, împurpurând' de dor, Zăvoaiele umbroase de-o tristă vrajă pline, Când se oglindă-n ape murindele văpăi, Și blând văzduhul cerne cenușă peste văi —

De ce nu mai răsare zâmbind în faptul serii?

— Nu, căci de mult ea doarme în ruinatul schit De taină-îmbălsămată și florile uitării îi troienesc posace mormântul părăsit.

TRÂNTORUL în trândavă-aromeală stă tolănit grecește Urmașul lor. Urât e, bondoc, sașiu, peltic. El antereu alb poartă, metanii și ișlic. în puf, în blăni și-n șaluri se-ngrașă și dospește.

Și gura-î strâmbă numai măscări bolborosește. E putred, deși tânăr: sărmanu-a fost de mic Crescut pe mâini străine. El joacă din buric, înjură, se răzgâie și râde-apoi prostește.

Îl leagănă maneaua, e veșnic beat de vutcă, Să-ncalece i-e frică, pe brațe-1 duc la butcă] Dar, el, ce os de Domn e și viță de-împărat, Ades, făr' să-și dea seama, își mângâie hangerul, Și când în fața morții odată s-a aflat, în trântorul becisnic s-a deșteptat boierul.

CURȚILE VECHI pe veacuri, părăsite pe-ascunsele coline, Zac curți pustii. Acclo, tăcerea stă'pânește Și-n verde mantă mușchiul cuprinde și-nveleșto Surpată zidărie și frântele tulpine;

Și-mpodobind ceardacul cu grelele-i ciorchine, Sălbătăcita viță pe stâlpi se-ncolăcește, Cu iedera cea neagră ce-n st rășini împletește O lucie cunună uitatelor ruine.

'Adânc ca de o vrajă par ele adormite.

Pe iaz visează-ostrovul de sălcii despletite}

Nu tremură o frunză, nu mișcă fir de iarbă, Și-n tăinuita culă, țintind priviri viclene, Zâmbesc către domnițe boieri cu lungă barbă, Purtând pe naltă cucă surguci cu mândre pene.

GRĂDINILE AMĂGIRII

Grădinile-Amăgirii te-așteaptă-acolo undo Apusa tinerețe s-a ofilit de dor. Și vapa ce-ațipește, în luciu-i rânjitor, Visările-ți oglindă și-ncheagă-ale ei unde.

Și când ursu2ă luna în tulburi nori s-ascunde Și mut, văzduhul veșted tresăltă-n lung fior. Va răsări iar umbra cu chip înșelător wu ochi a căror taină tu n-ai știut pătrunde.

Dar, în zadar vei cere viclenei năluciri Să-ți mai învie-o clipă a stinsei fericiri, Că va pieri, zâmbindu-ți, cu degetul la gură.

Și singur iar vei plânge în searbedele zori, Amara soartă care te-a prigonit cu ură, încununându-ți fruntea cu mohorâte flori.

ÎNTOARCEREA ÎNVINSULUI

Iar când, sfioasă umbră, prin ceața rece-a serii Purtându-ți trista taină, de gânduri chinuit, Târziu te vei întoarce înfrânt și istovit, Spre casa părăsită în văile uitării, Tu, cel ce-ai cules floarea spinoasă-a-nstrăinării Și-a ei mireasmă-amară cu patimă-ai sorbit, La-ndemnul Amintirii ce-n prag ți-a răsărit, Nu te lăsa ca pradă să cazi înduioșării

Zadarnice. Respinge deșartă-i mângâiere Și oricât de adâncă ar fi a ta dufere, Trufia nu ți-o pierde, rămâi nepăsător, Nu te opri, nu plânge, și dacă-ți stau morminte în drum, treci peste ele, înăbușe-al tău dor, Și-n neagra noapte pleacă, cu fruntea sus-nainte.

MĂRTURISIRE

Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jalf Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăți, Pe ea boarea nu adie, veșnic dorm undele-i pale, Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăți.

Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină, Iedera și mușchiul verde zidurile-i năpădesc. Strajă î singurătății trist veghează pe colină, Și în juru-i scara, tainic, liliecii fâllâiesc.

Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sânge, Spulberată-i fu mireasma de-al restriștii aprig vânt, E-o cântare-ndepărtată ce visări apuse plânge, E o candelă uitată ce se stinge pe-un mormânt.

DREGĂTORUL

Smerit stă, dar privirea-i drăcească, ațintită, Trăiește chiar pe pânza ce-1 poartă-ntruchipat. Iar grijile și truda adânc. îi au brăzdat De cute fața stinsă, firavă, ofilită.

Cu duhul său cel ager, cu mintea-i iscusită El multe uneltit-a și câte-a și-ndurat, Ca-ncet, treptat, s-ajungă, slăvit și tămâiat. Să ție țara-ntreagă sub gheara-i răstignită.

De jale și de groază cumplit semănător, Atotputernicia-i de mare dregător, încununat de faimă fu fără țărmurire, Așa că astăzi lumea se-ntreabă în zadar Ce patimă ascunsă sau ce dezamăgire Se-oglindă peste veacuri în zâmbetu-i amar?

DORMI.

„ Urare binevoitoare Coconitei răposate."

Dormi dulce somn netulburat în flori și în dantele. Dormi că ți-au pălit mâinile în grelele inele.

Dormi rece somn ne-nfiorat De gânduri nici de vise, Dormi că ți-au rănit pleoapele Făcliile aprinse.

Dormi veșnic somn îmbălsămat în beznă și-n uitare, Dormi că ți-a mușcat buzele A Morții sărutare.

SIHASTRUL ȘI UMBRA

„Șiște gradus, temerarii."^ Minunea Sfântului Grigore Papa

De furia furtunii au nu te temi străine

Cu searbăd chip, ce singur, prin ceață, treci gcmâiK

De te vei pierde-n codri amar va fi de tine, Nu vezi cum fierb nori negri la zare fulgerând?

Ascultă vântul rece în apriga-i mânie

Ce sumbru vaier smulge stejarilor trufași.

Stă gata să pornească năprasnica urgie

Cerească, și mai pregeți? – oprește ai tăi pași!

„Oprește-ți pașii, ttesXbuihtJe." (lat.).

Chiar pasărea de noapte ce-a cobe-n selbă țipă, La cuibu-i se întoarce în turnul părăsit Să-și oploșească puii și, tremurând, în pripă. Tot ce e viu s-ascunde de spaimă năpădit. Hai, dar, în sihăstria din vechile ruine De te adăpostește și tu, rămâi la mine.

_ Nu, nu pot, îmi răspunse cernitul călător, De buna ta primire sortit sunt să n-am parte, Pleca-voi înainte, în noapte, sunt dator Să merg fără-ncetare și fără țel, departe, Și nu știi de odihnă ce sete mi-e, ce dor.

— Rămâi, și locuința-mi tu ia-o drept a ta, Ca și cum tu stăpânul ai fi, iar eu străinul, Găsi-vom înăuntru cu ce ne ospăta, Vom împărți frățește azima, mierea, vinul. Apoi la vatra caldă, pândi-vom blânda clipă, Când Somnul, fiu al Trudei, trecând și pe la noi, Ne va atinge geana, cu molcoma-i aripă, Și-nfiorați de vise, dormi-vom amândoi, învreme ce afară, în bezna fulgerată Va chinui pădurea furtuna-nverșunaiă.

— Nu, suspinând, îmi zise ciudatul călător Prin negură-nainte, porni-voi. sunt datori

Mișcat de graiu-i dulce, sunând abia, sfios Eu îl privii mai bine. O nobilă tristețe Adânc întipărită pe chipu-i, mult duios, îi adumbrea de farmec semeață frumusețe. Privirea sa cea neagră, în taina-i oglindită. Purta sfâșietoare o jale nesfârșită.

Urmai a-i spune totuși: Nu stăruiesc, străine, Dar nu jpot nici pricepe de ce oare-nfruntând Primejdia furtunii sălbatice, haine, Tu fără țel în noapte mergi singur lăcrămând, Ce poate să te-ndernne, ce poate să te-mbie A rătăci prin beznă sub crunta vijelie?

— Vai, îmi răspunse dânsul, așa sunt csândit A-mi ispăși păcatul, altmintreli nu pot face, Mă leagă pe vecie un vechi blestem cumplit. Odihnă să nu aflu, nici liniște, nici pace, în mantă mohorâtă de tainic călător Prin oarba-ntunecime umblând rătăcitor. Nu sunt om viu, ci umbră, aievea-ntruchipată în boiul ce pe lume avut-am altădată, Când paloșul și cuca domnească am purtat | Dar patima mă-mpinse la grea nelegiuire.

qnnnilHIU"* « « f 8 t

De-atunci trecut-au veacuri și tot n-am fost iertat.

Eu ziua dorm, în raclă, în arsa mănăstire, Sub lespedea pe care-mi stă numele săpat, Și mă deștept cu groază ca iar să plec plângând

Când lin s-așterne noaptea din slavă pogorând.

SINGURĂTATEA

„Charme divin de mes loisirs, „Solitude, que tu m'es cherc"1

Casanova de Seingalt2

E-așa de greu amurgul cu zarea-nsângerată, Că-n parc sub teii-n floare ce gem înăbușit Se-ncheagă unde groase de miere-mbălsămată,|, Și-atât de-apăsătoare tăcerea-mpurpurată ||

Că simt cum plânge-n mine ceva nedeslușit. J J

1„Fannec divin al clipelor mele de răgaz, J Singurătate, cât de dragă-mi ești" (ir.).

2Giovanni Giacomo, Casanova de Seingalt (1725 – 1798), faimos aventurier și literat italian. A exercitat pe rând profesiile de predicator, diplomat, militar, bibliotecar (la castelul contelui Waldste'in, Ia Dux, localitate în nord-vestul Boemiei), publicist etc. Este autorul unor sonete și al celebrelor Memorii ale lui Jacques Casawx* de Seingalt, publicate postum.

Melancolia face în pieptu-mi să tresalte Neînțelese doruri, în vreme ce-ațipind Ființa mea de astăzi, în locu-i răsar alte Veclâi suflete apuse, mult mândre, mult înalte. Zguduitoare patimi cu foc mărturisind.

Umbroasa-le poveste măreață se-mpletește La murmurul ei sumbru plutind în depărtări. Nostalgică gândirea în voie-mi pribegește Și nesfârșit de tristă, se pierde, se topește într-un noian albastru de mistice visări.

Din crudele cătușe, ce încă mă mai. leagă De omeneasca fire, treptat mă dezrobesc, înseninată mintea-mi începe să-nțeleagă, Cu-amar dezgust, a vieții zădărnicie-ntreagă Și, liberă, străină de tot ce-i pământesc, Se-nvoajtă, se-ntraripă, spre slăvi semeț se-avântă Cutezătoare, gravă, mai sus, mereu mai sus, în prada-nfrigurării ce aprig mă frământă Renasc cel de-altădată, acel ce nu-1 încântă Decât singurătatea, dar singur, totuși, nu-s.

Căci dacă, dus pe gânduri, m-așez lângă fântâna Privind cum apa doarme pe netedul nisip, Cu tâmplele în palme și-adăst în umbră până Când lin și molcom ziua cu noaptea se îngână în fluida oglindă, alături de-al meu chip, în străveziu zăbranic aievea se ivește

O tainică-arătare. Adâncele-i priviri

Ce se resfrâng prin lacrimi spre mine-și ațintește

Iar glasu-i ca-ntr-o rugă, tremurător, șoptește.

De mult cunosc ispita acestei năluciri.

Întotdeauna clânsa mă mustră cu blândețe:

— De ce-mpotriva firii hain te răzvrătești; Tot ce-i frumos în suflet de ce lași să înghețe Jertfind trufiei sterpe senina tinerețe?

Ia seama că ea trece și n-o mai regăsești.

A-ți înfrânq, încearcă sălbatica pornire, Cât mai e timp, te-ntoarce din drum, râu șovăi! Scăparea e-n credință, nădejde și iubire, Prin ele doar s-atinge fugara fericire, Urmează-le deci legea și nu te vei căi.

— Taci, îi răspund, mai scumpă îmi ea inea durere, Prin ea spre-nțelepciune eu cugetu-mi ridic, Ce-mi pasă dacă sufer, când sufer în tăcere, Când nu cârtesc, nu blestem și nu cer mângâiere, Când nu mă-ncred în nimeni și nu cred în nimic!

Iubirea e robie J trădarea, umilință; Nădejdea? ce-mi rămâne a mai nădăjdui? Precum în nepăsare trăiesc fără credință Voi ști deopotrivă să mor fără căință. Chiar clipa cea din urmă o voi disprețul.

Cât mai curând ea vie, aducă-mi alinarea De veci și voi primi-o netulburat și mut – Spre a putea respinge șj-atunci înduioșarea Goni-voi amintirea și voi chema uitarea Să-mi legene sfârșitul, al liniștii-nceput.

Că margini nu cunoaște păgâna-mi semeție. Afară de trufie nimic îi-avut-am sfânt, Mi-am răzbunat printr-însa întreaga seminție, J Și sub călăuzirea-i pășesc cu "bărbăție Pe atât*de aspra cale a negrului mormânt.,.

r amăgiri deșarte și seci seninătatea n tinzi să mi-o mai turburi, de-acum e în zadar. piei dar și-n pacea nopții îmi lasă voluptatea De_a fi cu totul singur, redă-mi singurătatea. Târziu ușoara șoaptă, încet se stinge, iar.

pin ce în ce mai ștearsă, ciudata arătare Pe nesimțite piere din undele-argintii, Când spelb și searbăd cerul iar stngeră Ia zare Și, deșteptând frunzișul, a dimineții boare îmi spulberă-ncântarea grădinilor pustii.

SFÂRȘIT