Eroarea

Atunci, la despărțire, ea își pierduse cumpătul, încercând pentru ultima oară să sfâșie duritatea din ochii lui, strigându-i în urmă și zbătându-se să scape din brațele celor care o înlănțuiau:

— Și dacă n-ai să te întorci peste zece ani?! Ce se va întâmpla cu tine, Alf?!

Alf străbătea încet piața uriașă, împleticindu-se. Din când în când scuipa pe materialul verzui-translucid de sub picioare, întorcându-se apoi, de fiecare dată, pentru a privi batjocoritor spre Umbra ce-l însoțea pretudindeni, încă din prima zi. Revenea la navă obosit, disperat și mai beat ca oricând. Totul era inutil. Fusese în adâncul planetei, dar ca și mai înainte, doar Umbra ce i-o atașaseră îi arăta acel interes distant, profilactic poate, care, mai ales în ultima vreme, începea să-l scoată din minți. Se apropia de brâul serpentinelor luminiscente, deslușind cum dincolo de ele fotoastronava își decupa pe cer, în negru, silueta prelungă, în vârful căreia sfera uriașă își fulgera, neliniștită parcă, luminile de poziție. Traversarea se dovedi dificilă. Era nevoit să ocolească cu grijă turnurile ascensoarelor, să treacă peste curgerea silențioasă a trotuarelor rulante, să se ferească de extremitățile strălucitoare ale ciudatelor structuri arborescente care marcau zona. Umbra aluneca neauzită în urma lui, pendulându-și consecvent cristalele din vârful antenelor. Alf simțea că i se face rău. Tot mai rău. Un rău ce îi încețoșa mintea și care-l răscolea, nimicindu-i încetul cu încetul voința de a se ține pe picioare. Când zări pe una din platformele suspendate deasupra serpentinelor trei bărbați și o femeie, la fel de frumoși, la fel de reci ca și ceilalți, înviorat parcă de îndârjirea ce începuse să-i strălucească în ochi, se îndreptă spre ei.

— Imbecililor, unde ați ajuns?! De ce nu mă-nțelegeți? Cum v-ați putut schimba atât de mult în opt mii de ani?! Identici, impasibili, fără a schița vreun zâmbet, ca un veritabil grup statuar, cei patru îl priveau fără un interes anume, stârnindu-i furia, o furie disperată, obositoare.

— Idioților! Nu mai știți să vorbiți. Istovit, Alf se trânti jos, începând să plângă neputincios. Barba aspră, încâlcită, foșnea pe pelicula metalică a salopetei, în timp ce capul încărunțit și-l clătina în ritmul șoptit al cuvintelor „Ce-să-fac? Ce-să-fac?”. Scoase din buzunarul de la piept sticla plată și, după ce-i deșurubă cu dinții dopul de plastic, sorbi de câteva ori, preocupat.

— Ce să fac?! Urlă deodată, ridicând brațele spre oamenii superbi care îl priveau indiferenți frământându-se la picioarele lor. Ce să fac acum? Din pricina accidentului au trecut. Peste opt-mii-de-ani! Da! M-am împăcat cu gândul că sunteți mai evoluați, că n-o să-mi cunoașteți limba, dar voi, voi, bastarzilor, nu mai aveți nimic! NIMIC! Nu știți să vorbiți, să râdeți. Nu știți că au murit milioane de oameni pentru. Pentru. La dracu cu frumusețea voastră! Se ridică nesigur în picioare, strângând sticla la piept și scuipă în direcția celor patru:

— Sunteți niște mașini, nu mai puteți fi oameni. Am să plec! Dacă știam, îmi ucideam nevasta înainte de a naște. Ați construit A Zecea Planetă și nu mai știți să zâmbiți. Alf porni spre navă, clătinându-se și gesticulând cu sticla goală în mână. Urmându-l credincioasă, Umbra înregistra probabil invectivele care se auzeau din ce în ce mai slab:

— Roboților! Am să plec! Ce să mai caut.

Alf se înșuruba în cerul negru, îndepărtându-se de A Zecea Planetă. Se îndrepta către infinit, dincolo de spațiul acesta curbat în jurul stelei sub care se născuse. Puținele clipe de somn îl făcuseră mai lucid, iar disperarea de până atunci, legată de soarta lui, se distila, cu încetul, în frică. Frică pentru ceea ce văzuse. Omenirea încetase să mai existe, cel puțin în accepția noțiunii pe care o avea el. Ar fi vrut să bea – pentru el nu mai existau interdicții – dar nu reușea să se rupă din îmbrățișarea ovală a fotoliului. Prin albastrul filtrelor antiradiante, se deslușea, lăptoasă, planeta artificială, iar mai departe, umbrit de Pluton, neînsemnat și palid – Soarele. Avându-le în față, în somnolența beției care se risipea, subconștientul intră în panică, dându-i pentru câteva clipe iluzia că jeturile motoarelor clasice îl propulsau în direcția lor și nu spre pulberile perlate ale metagalaxiei. Peste puțin, ceva mai departe, când se va simți mai bine, va declanșa fluxurile de fotoni care îl vor revărsa în nesfârșit.

Pâlpâirea semnalului verde și vocea metalică a blocului de comunicare îl luară prin surprindere. „Pământul cere contactul. Pământul cere contactul.” Cele trei cuvinte incredibile se repetau monotn, în timp ce el simțea că toată vlaga îi pierise, condamnându-l la nemișcare. În cele din urmă, regăsindu-se, își repezi cu violență degetele spre mulțimea sferelor din fața lui, împingând câteva până la maximum în brățările lor fosforescente.

— Hello, Alf! Roti încet fotoliul, oprindu-l în fața ecranului oval.

— Hello, Alf! Îl salută din nou, zâmbind, un roșcovan cu ochi albaștri, spălăciți, dar vioi.

— Hello! Răspuns gâtuit de emoție. Știa acum că bărbatul din fața lui nu are nimic comun cu frumusețea fascinantă, dar înghețată, a oamenilor de pe A Zecea Planetă. Reuși să întrebe:

— Cine. Cine sunt aceia?

— Oaspeți, Alf. Oaspeți dintr-o altă lume. Sunt de câțiva ani aici, dar ne descifrăm unii pe alții foarte încet. Se pare că te-au cam zdruncinat! Zâmbi roșcovanul.

— Da. Nu mă așteptam. Nici un zâmbet, nici o vorbă.

— Nu prea stă în firea lor conversația! De altfel, și nouă ne-ai cam pus probleme. A trebuit, pentru a nu-ți vorbi prin traductoare, să-ți învăț limba în mai puțin de trei ore. Ei bine, Alf, te așteptăm! N-o să-ți facem o primire prea solemnă, doar ești de-al nostru. Pe curând! Tulburat, pătruns de o fericire dureroasă, Alf vorbi în șoaptă, multă vreme, cu el însuși:

— Desigur, sunt de-al vostru! Plângem și râdem la fel. Sunt de-al vostru.

SFÂRȘIT