Numarul magic

Pe când eram un puști de zece-doisprezece ani, două locuri iubeam eu cu intensitate. Unul era spațiul de la demisolul Palatului pionierilor, unde funcționa cercul de aeromodelism și aeroportul Cioca, unde funcționa un club de planorism. Pe amândouă mi le-a făcut cunoscute Fănel, un așa-zis verișor „de-al patrulea”, mai mare ca mine cu vreo cinci-șase ani, un tânăr înalt, vânos, inteligent și curajos. El și părinții săi erau din Pitești, unde copilărise mama și întâlnirea dintre ei în extremitatea de vest a țării însemnase o mare mângâiere reciprocă, din care principalul avantaj avea să-mi aparțină prin aflarea acestui mentor minunat al copilăriei mele. Dar nu despre machetele de mașini zbutătoare pe care maestrul meu m-a învățat să le construiesc vreau să scriu și nici nu vreau să vorbesc despre zborurile ce le-am făcut ca pasager, cu planoarele Icar și Partizan, la manșă fiind același prieten mai mare. E timpul să mărturisesc adevărul despre o întâmplare uluitoare al cărei martor am fost. Cu toată vârsta mea necoaptă, înțelegeam că între părinții săi există relații ciudate, alimentate de o prejudecată, de o boală a tatălui, care îl consuma în chip neobișnuit, boală ale cărei motivații le percepeam, dar nu știam că se numește „gelozie”. O gelozie stupidă și fără vreun suport real, care se manifesta prin muțenie și consum continuu de tutun. În schimb, mama lui Fănel era o femeie de o vioiciune, farmec și veselie rar întâlnite, fapt care declanșase în mintea soțului ei prăbușiri de dimensiuni nebănuite. Din vizitele mele în strada Xantipa nr. 26, o imagine este neperisabilă: înainte de apătrunde în camera dinspre stradă, în care Fănel și mama sa își vedeau de ale lor, traversând micuța bucătărie, îl vedeam pe nea Costică așezat pe o dormeză îngustă, în fața unei sobe Vesta, fumând Naționale țigară de la țigară și mormăind ceva indescifrabil ca răspuns la salutul meu, cu ochii la jăraticul din focar. În ziua fatală, într-o după-amiază de octombrie, am găsit acasă două personaje din familia Crețulescu. Întâi am dat, previzibil, peste nea Costică, învăluit într-un nor de fum, care a bombănit un răspuns în doi peri la sonorul meu „săru' mâna”, și apoi, în cameră, peste Fănel, singur.

— Ce faci? L-am întrebat.

— Uite, mă chinui de vreo săptămână cu o problemă de magie, de alchimie, știu eu cum să-i zic?!

— Nu te cred! Adică.

— Acu' să tot fie zece zile am dat peste o carte la vecinul din fundul curții, îl știi, ăla de-a fost pe vremuri un fel de diplomat în Belgia. O carte de „științe oculte”, scrisă ba pe franceză, ba pe latinește. Dintre rețetele magice, cum se zice acolo, am reușit să traduc una singură pe de-a-ntregul.

— De-aia n-ai trecut să mă iei cu bicicleta, să mergem să mâncăm dude pe Calea Torontalului, cum mi-ai promis?

— Ei, iartă-mă și tu! M-am chinuit, cum îți spun, cu această „rețetă”. Cică să faci douăzeci și unu de zaruri din șapte esențe diferite de lemn, adică trei la o esență. Apoi, speranța, promisiunea, ar fi că, aruncându-le, prin constituirea unui anume număr magic, format dintr-o anume succesiune a stabilizării fiecărui zar, dobândești eternitatea, adică trăiești la nesfârșit, așa cum ești în momentul inițial.

— Și n-ai reușit?

— Păi, nu se vede?! Zarurile știu că le-am făcut corect, dar numărul ăla nu vrea să se formeze! Am tot încercat, dar ori e vorba de o cacialma a ălui de-a scris cartea, ori e ceva legat și de teoria probabilității, pe care nu o știu nici eu, de-aia cum să ți-o mai explic și ție!

— Las' că n-oi fi eu prostul satului!

— Păi, n-o lua chiar așa! Uite, nu înțeleg eu două versuri, că toată cartea e scrisă ca o poezie, versuri aflate la finalul rețetei ăsteia așa-zis magice, pe care eu le-am tradus cam așa: „Dar NUM? RUL numai în Strălucire, De-i potrivit, va fi mult peste fire.” – E chestie de lumină, am zis eu. Când dai cu zarurile, trebuie să ai lumină suficientă! Uite, de ce ții perdelele trase? Și aveai lanterna aia vânătorească.

— Las-o naibii de treabă! Se enervă din senin Fănel. Astea-s misticisme ale Evului Mediu, iar noi trăim în secolul douăzeci! Fără a aștepta să-i răspund, a adunat într-o palmă cele douăzeci și unu de zaruri și, cu mine în urma lui, a intrat în bucătărie, întinzându-i-le lui nea Costică îngânduratul, care pufăia cu ochii fixați pe jarul din focarul sobei Vesta.

— Tată, zise vărul meu de-al patrulea ia adaugă chestiile astea la stocul de combustibil al familiei! Nea Costică ne-a privit chiorâș, a mai tras gânditor câteva fumuri din chiștocul de Națională, apoi a luat zarurile, le-a amestecat în palmă (o fi jucat table în tinerețe?) și le-a aruncat peste jarul mărunt, palid, aproape albit de cenușă. Într-o clipă, o flacără strălucitoare a înghițit micile cubulețe, iar când s-a stins, eu și Fănel eram singuri în încăpere.

— Unde-i nea Costică? Am bâiguit eu.

— Eu știu? O fi ieșit la privată. Dar nu-mi ies din minte versurile din Carte: „Dar Numărul numai în Strălucire.” Fapt este că nea Costică nu a mai apărut niciodată. Miliția, desigur, și-a făcut datoria în stilul ei: „Declarați, mă, cum l-ați omorât, că noi știm totul! Pușcăria vă mănâncă!” Singurul care era mai aproape de realitate era tocmai locotenentul Purice de la Judiciar care, supraveghind ridicarea „urmelor” ce se prelevau din bucătărie, la nouă zile după anunțarea dispariției, își tot interpela colaboratorii:

— Care fumați, bă, Naționale? Tu, Simioane?

— Tov' locotinent, uite, eu o țin pă Tomis, e scumpă, da-i domnească.

— Bine, bă, da uite aici lângă sobă, damf și fum de Naționale! Păi cine să fumeze?!

— Răposatul, tov' locotinent, răspunse „plotoneriul” Simion râzând. Pardon, dispărutul! Nea Costică dispărut a rămas, iar Fănel și mama lui au plecat între ai lor, la Pitești. Casa modestă de pe strada Xantipa nr. 26 a fost întâi înconjurată de blocuri, apoi dărâmată cu buldozerul. În locul ei s-a construit un punct termic, pe care l-am vizitat, întâmplător, de curând. Reclamațiile înaintate ziarului m-au purtat în mica încăpere a șefului microcentralei, pe care l-am găsit abătut, dar nu din pricina plângerilor formulate de beneficiari.

— Lasă-i să mă reclame! Mi-a spus domnul Cucu, că de marți mă internez.

— Dar ce-aveți?

— Intoxicație tabagică. Auzi! Eu, care n-am fumat în viața mea. Iar pe ăștia, lasă-i să strige, că nu le pot încălzi apa cu bricheta! Am mustăcit din nas și nările mi s-au umplut de mirosul dulceag al Naționalelor, de multă vreme dispărute, iar memoria a precizat locul pe care mă aflam: cel al fostei bucătării unde nea Costică fuma neconsolat țigară de la țigară. „Uite, mi-am spus, o face și acum, o va face în veșnicie! A nimerit, cu zarurile aruncate în foc, în „Strălucire„, Numărul magic. Ehe! S-o fi pățit-o Einstein, Nichita Stănescu sau, de ce nu, EU?!”

SFÂRȘIT