Pata albă

Nimeni nu poate preciza când a apărut, când și cum s-a născut pata albă care avea să aducă pe buzele întregii lumi numele noului oraș de la poalele Carpaților Orientali. Începutul lui septembrie purta, dinspre dealurile îmbrăcate în podgorii și imense plantații de pomi, parfumul amețitor al fructelor pârguite, coborându-l în valuri din înaltul amfiteatru al teraselor pastelate, întâi peste sferele argintii ale centralei atomoelectrice, apoi spre interiorul fremătător al orașului. În dimineața aceea, Silviu, dispecer la Întreprinderea de Salubritate, tocmai își luase în primire serviciul. Era într-o dispoziție excelentă, așa că întinse mâna pentru a răspunde apelului insistent al videotelefonului, continuând să fredoneze încetișor. Desigur, numai Stela, înțepata aia cu ochi de tahitiană, putea să-l cheme dis-de-dimineață. Ca întotdeauna, se surprinse mângâiat de timbrul catifelat al fetei, în timp ce cuvintele, banale, se rostogoleau undeva dincolo de el:

— Domnule Roman, te rog să replanifici intersecția din sectorul Șase. Nu știu cum se face, dar robotul din zonă ori n-a avut detergenți de calitate, ori s-a dereglat. Cert e că mi-a fost semnalată o pată albă, vopsea probabil. De unde Dumnezeu să fie? Când o să mai sfârșim odată cu risipa?! În fine, cred că are vreun metru pătrat și e o rușine pentru unitatea noastră să.

— E clar, frumușico! Se acri dintr-o dată Silviu, anulând contactul. Aproape instantaneu, apelul insistent îl sili să refacă legătura. Stela, cu o mină dintre cele mai sobre, dar cu obrajii aprinși, îi comunică glacial:

— Domnule dispecer, nu sunt frumușica nimănui, ci colega dumitale pe care trebuie s-o respecți, Stela Crișan! Ecranul se întunecă, în timp ce lui Silviu îi reveni spontan buna dispoziție. Cam după două ore, tânărul își făcu de lucru cu cinci etaje mai jos și trecu, aparent întâmplător, prin încăperea unde Stela derula cu grijă banda unui traductor, transmițându-i pe viu:

— Domnișorico, cred că analizorii aparatelor dumitale funcționează defectuos. Am trecut pe la locul cu pricina într-o aerodină de serviciu, iar pata de care vorbeai are nici mai mult, nici mai puțin de douăzeci și opt de metri pătrați! Fata era vizibil descumpănită și, neatentă, încâlcea banda magnetică la picioare. Din ușă, Silviu îi zise pe un ton mai puțin malițios:

— Oricum, până la noapte nu mai putem interveni, pentru că vopseaua asta buclucașă se lăfăie chiar pe axul benzii de mare viteză a autostrăzii.

A doua zi, Silviu nu mai așteptă apelul tradițional, ci luă chiar el legătura cu Stela, iscodind-o, cât mai amabil cu putință, despre felul în care s-a rezolvat incidentul. Ea îi răspunse necăjită, descurajată și parcă mai oficial ca de obicei:

— N-am putut face nimic! Rapoartele roboților menționează insolubilitatea petei care se prezintă ca o peliculă de culoare alb-fosforescent, strâns legată de structura moleculară a materialului polimeric al carosabilului. Mai mult. Suprafața, stabilită prin măsurători precise, era, acum douăzeci de minute, de opt mii nouăzeci și șase virgulă patru metri pătrați. Silviu își manifestă uimirea printr-un fluierat prelung, admirativ parcă:

— Ei bine, gluma se îngroașă! Am impresia că o să avem de furcă, dacă nu o lămurim.

— Am să-ți comunic rezultatele analizelor de laborator, mai complexe, care se fac acum, îndată ce le primesc.

— Așa să faci, fetițo! O tachină consecvent dispecerul, suspendând cu repeziciune contactul.

— Știi, domnule Silviu, n-aș fi crezut că e posibil așa ceva! Pata inițială s-a întins ca o pecingine, până a acoperit complet douăsprezece sectoare, după care nu a mai înaintat nici măcar un milimetru. Seara se lăsa încet, în timp ce aerodina azurie îi purta pe cei doi tineri la câțiva metri deasupra solului, peste panglicile rectilinii ale căilor rutiere.

— Ce pustii sunt., murmură Silviu care conducea distrat aparatul, mai mult cu ochii în jos, spre benzile arar străbătute de câte un vehicul pe pernă de aer. Și ce-i mai rău e că nici nu știm ce-am putea face, frumușico. Stela, deși cu obrajii împurpurați, renunță să mai reacționeze cu violența tradițională, învăluindu-l în inflexiunile catifelate ale glasului care acum, auzit fără medierea aparaturii, era mai cald și, fără îndoială, sub cerul imens, irizat de asfințit, era de-a dreptul fermecător:

— Oare, dumneata ce crezi, am luat o măsură bună recomandând suspendarea traficului pentru vehiculele electrice?

— Hmm! Mormăi nesigur băiatul. Ce era să facem?! Drăcia asta de substanță infernală se hrănea, pur și simplu, cu anvelopele automobilelor și sugea fără rușine curentul electric din baterii.

— Poate că astfel se și explică fosforescența asta, își mai dădu ea cu părerea.

— Mă îndoiesc! Se strâmbă el.

— Nu te mai îndoi atât, că rămâi cocoșat! Râse Stela. Aparatul încremeni o clipă în spațiu, apoi se avântă silențios spre înălțimi. Stela își fixă o clipă ochii pe chipul lui Silviu, zicându-și că „e obraznic, știindu-se drăguț”. Apoi și-i înălță deasupra, spre stelele care se revărsau peste cupola transparentă. În cele din urmă, parcă amețită de clipirea măruntă a îndepărtatelor puncte luminiscente, își coborî privirea peste orașul adâncit în somn, o purtă peste zona în care se încrucișau autostrăzile blocate, strălucitoare ca niște râuri de metal incandescent și, apoi, dincolo de ele, spre zona centralei nucleare, distinct marcată de balizele roșii ale centurilor de protecție. Iar după câteva clipe, când privirea ochilor tahitieni s-a întors din nou în direcția orașului, Silviu a simțit cum palma fierbinte a fetei îi cuprinde cu putere nebănuită mâna ce fixa una din comenzile aerodinei și i-a auzit aproape de ureche vocea caldă și învăluitoare, vibrând însă de nețărmurită uimire:

— Privește, Silviule! Șoselele noastre blocate. Vopsite. Desfășoară pe sol. Și desigur nu poate fi întâmplător.

— Da, da. Se bâlbâi el.

— Privește, dragul meu! Înțelegi?!

— Înțeleg, frumușico! E teorema lui Pitagora.

SFÂRȘIT