Scurta cariera a lui Antonio Rosales

Pentru Antonio Rosales, ziua aceasta în care prelua în mod oficial atribuțiile înaltei funcții de director al Agenției Naționale pentru Securitatea Republicii ar fi trebuit să fie cea mai fericită din existența sa. Dar nu era. Și, cum ar putea să fie, o dată ce era silit să înceapă prin a conduce investigațiile care trebuiau să asigure inculparea și, desigur, până la urmă, executarea celui pe care-l înlocuia, protectorul și maestrul său de până acum, Drew Collins. La acestea se mai adăugau și faptul că soția sa, Linda, părea în ultimul timp foarte tulburată, refuzând cu încăpățânare orice explicație, cât ar fi fost ea de conjuncturală. A observat-o cu uimire, în timpul micului dejun, cum și-a pironit privirea pe eticheta conservei din rația legală de alimentație, părând că citește la nesfârșit textul oarecum modificat față de cele de până acum: Rație hrană funcționari guvernamentali, categ. A-I, și izbucnind în cele din urmă în hohote de plâns. Instalat în electromobilul de serviciu ce gonea spre sediul Agenției, privea îngândurat șirurile disciplinate ale oamenilor care se îndreptau spre locurile de muncă. Acum, poate mai mult ca altădată, i se părea că pe trotuare se târăște un miriapod uriaș, care își schimbă din timp în timp culoarea, în funcție de cea a uniformelor obligatorii, distincte pentru fiecare sector al Orașului Exterior. Mutându-și privirea, o fixă pe țeasta rasă a șoferului și gărzii sale de corp, un sergent din legiunea decimatorilor generalului Nimitz pe care îl moștenise de la predecesorul său. Militarul conducea cu exactitatea și indiferența unui mecanism, fără a-și ridica o clipă ochii de pe marcajul fosforescent al liniei energetice. În dreapta lui, pe bordul mașinii, zăceau casca de piele neagră și mănușile de luptă pe care sclipeau mat plăcuțele de oțel. Privind mănușile acestea monstruoase, Antonio simțea că-și începe noua etapă a carierei sale sub semnul implacabilității și cruzimii pe care le sugerau. Abia ajuns în noul său birou, prin linia guvernamentală de comunicații, Kurt Krüger, membru în Consiliul Părinților Patriei, îi făcu cinstea de a-l felicita pentru numirea sa în fruntea Agenției. „Să nu uiți, domnule Rosales, că prima sarcină pe care ești dator s-o duci la bun sfârșit este elucidarea complotului pus la cale de Drew Collins! Trebuie depistate toate legăturile sale, astfel încât niciunul dintre complici să nu scape, punând în continuare în pericol dreptele rânduieli făurite prin voința și truda Părinților Patriei. Și nu uita că vom urmări munca dumitale, ajutându-te atunci când va fi necesar.” Stând în picioare, în fața ecranului verzui, noul director răspunse cu o voce din care răzbătea, împotriva voinței sale, tulburarea ce-l stăpânea:

— Am înțeles, Excelență, dimensiunile onoarei ce mi se face și vă mulțumesc respectuos pentru sprijinul pe care mi-l acordați în îndeplinirea îndatoririlor ce-mi revin! După încheierea convorbirii, instalat la masa de lucru, Antonio Rosales medită la semnificațiile ei. Desigur, știa și el că va fi supravegheat continuu, dar Kurt Krüger subliniase acest lucru ca pe un avertisment. Se temeau oare de o influență „prin simpatie”? Tot ce se poate. Oricum, el își va exercita atribuțiile cu seriozitatea și hotărârea care-l caracterizau. Sună. Asistentul pătrunse tăcut în cabinet.

— Să fie adus. Domnul Drew Collins! În așteptare, Antonio își imagina ceremonialul scoaterii arestatului din celula de la subsol și măsurile de siguranță care se luau până la introducerea sa în ascensorul privat al cabinetului directorial. În cele din urmă, la semnalul luminos al sistemului de avertizare, declanșă deschiderea panoului de acces. Mărunt, cu gesturi repezite și cu părul alb, zburlit ca întotdeauna, Drew Collins pătrunse în încăperea ce-i era atât de familiară. Garda formată din doi decimatori cu fizionomii severe, care, poate și datorită uniformelor, semănau ca două picături de apă, rămase dincolo de intrarea pe care Antonio Rosales o blocă din nou. Cei doi bărbați se priviră tăcuți. Collins avea o undă de maliție în ochi, care nu-i scăpă celuilalt.

— Ia loc, Drew!

— Mulțumesc, domnule director.

— Te rog să-mi spui pe nume, ca până acum. De altfel, te-am chemat nu pentru un interogatoriu oficial, ci pentru o discuție care să lămurească, dacă e posibil, relațiile dintre noi, acum când au un statut atât de surprinzător! Bătrânul se instală mai comod în fotoliu și râse aproape cu veselie:

— Vrei să mă determini, Antonio, să contribui cu toată silința la tăierea propriului meu cap? Ei bine, află că nu am nimic împotrivă. Pentru că, oricum, nu am nici o șansă să supraviețuiesc judecății bunilor noștri Părinți, intenționez ca măcar să-mi închei existența cu o faptă bună, dându-ți posibilitatea să te achiți cu „brio” de prima ta misiune primită în noua calitate de conducător al Agenției. Directorul se ridică nervos în picioare și acționă pe o consolă din apropiere sistemul de bruiaj electronic, pentru a împiedica orice eventuală interceptare a convorbirii. Fostul său șef îl urmărea zâmbind:

— În felul ăsta, îți va fi destul de greu să-ți întocmești mai târziu rezumatul discuției, o dată ce nici tu nu mai poți face vreo înregistrare. Fără să răspundă, Antonio Rosales ridică de pe biroul din fața sa un dosar roșu, culoarea pentru „ultraconfidențial” și apli-cându-și amprenta degetului gros al mâinii drepte pe sigiliul magnetic, îl deschise frunzărindu-i câteva file.

— Iată, Drew. Chestionarul venit din Orașul Interior, la care trebuie să răspundă ancheta, sugerează faptul că ai încercat să-ți infiltrezi oamenii în sectoarele vitale ale sistemului nostru de securitate națională, chiar șții acolo unde, dat fiind autonomia lor, prerogativele Agenției încetează. În esență, se consideră că ai cules informații despre existența celor din Orașul Interior, că ai exercitat un control și probabil ai și influențat activitatea Oficiului de Control Genetic, iar ca o încununare la toate acestea, ai întreprins tentativa de a distruge însăși inima sistemului nostru de protecție națională, centrala de întreținere a Marelui Zid Energetic! Crede-mă, am lucrat atâta timp alături de tine fără să sesizez ceva din toate acestea, încât acum am sentimentul că locul meu, de fapt, nu e în fruntea acestei instituții informative, ci, probabil, undeva între anonimii din fabricile subterane. Uneori, am chiar senzația că, cine știe cum, codul meu genetic a fost clasificat eronat, că eu mă mișc în pielea unui personaj care nu mi-e familiar! Drew Collins se foi puțin, apoi rosti rar, cu ochii spre fereastra de securit fumuriu:

— Da. Într-adevăr, codul tău genetic a fost clasificat și încadrat greșit! Directorul încremeni pentru o clipă, apoi se lăsă ușurel în fotoliul său.

— Ce-ai spus?

— Exact ce-ai auzit! Locul tău, după toate legile întocmite de înțelepții Părinți ai Patriei, e într-adevăr într-una din fabricile subterane!

— Glumești, desigur! Cine ar putea eluda toate sistemele de securitate ce împiedică accesul la computerele de evidență? Nu, nimeni nu e în stare de una ca asta!

— Eu am făcut-o! Am să-ți explic cum să verifici. Și va trebui să știi și tu s-o faci pentru altcineva. De fapt, poate e mai puțin important să fie cineva mai uman în fruntea Agenției, pe cât de util ar fi să-l înlocuiască, de pildă, pe unul ca generalul Nimitz.

— Nu! Se răzvrăti Antonio. Dacă m-ai pus în afara legii, va trebui să mărturisesc, până la urmă, acest lucru!

— N-ai decât! În cazul ăsta nu vei mai putea rămâne nici aici, dar, având în vedere formația ta de până acum, nici în subteran nu vei mai ajunge. Ai să mă însoțești probabil în fața plutonului de decimatori care, cu înalt profesionalism, ne vor încheia cariera. Fața smeadă a directorului Agenției își recăpătă trăsăturile hotărâte dintotdeauna, doar ochii albaștri mai păstrau sclipirile neliniștii ce-l bântuia.

— Spune-mi Drew. Dacă ai făcut asta, înseamnă că toate celelalte supoziții sunt reale. Ce te-a determinat să încerci să schimbi existența unui milion de oameni, aruncându-i în necunoscut?

— Oameni?! Oameni zici? Roboți! Mașini umane condiționate să asigure o cu totul altfel de existență celor câteva mii din Orașul Interior! Iar Marele Zid Energetic nu ne izolează doar de ei, ci de adevărata existență umană, despre care nu avem voie să știm altceva decât că reprezintă o amenințare la adresa „dreptelor noastre rânduieli”! Știi ce înseamnă, de fapt, chiar numele Republicii – „Enclava”?