PU SUN-LIN PATRU POVEȘTI DIN LEAO CEAI CE Y
Aa
Aceste patru povești fac parte din Leao ceai ce y (Miraculoasele povestiri din Muzeul trecător), cea mai bună operă chineză de ficțiune fantastică.
Ediția curentă a acestei culegeri, în opt volume (adică șaisprezece kiruan) conține 431 de povești. Manuscrisul, care a fost regăsit în 1948 la un țăran din Si-fong, în Manciuria, și reprodus fotografic în 1955 la Pekin, nu conține decât 237 de povești, dar 28 dintre ele nu figurează în ediția curentă.
Toate aceste povești, nu sunt numai opera personală a lui Pu Sun-lin, care de altminteri explică clar în prefața sa cum și-a luat materialul din tradiția națională și din legendele populare: „Eu n-am talentul lui Kan Pao1, dar îmi place să mă dedic «căutării zeilor»; și împărtășesc gustul lui Su Tong-po2 când e vorba să trag cu urechea la poveștile cu strigoi. Ori de câte ori aud una, imediat o însemn. Astfel s-a alcătuit treptat-treptat culegerea de față. Pe de altă parte, prietenii îmi trimit, din cele patru colțuri ale imperiului, povești pe care le strâng laolaltă din pricina patimei pe care-o am pentru ele, și colecția mea crește o dată cu timpul.”
Originea folclorică a acestor povești nu scade cu nimic originalitatea compoziției. Pu Sun-lin se deosebește de emulii săi prin vigoarea stilului, patetismul intrigii și savanta dozare a feericului și realului.
Iată istoria pe care mi-a povestit-o Cen Lin-ceng: un bătrân dintre prietenii săi își făcea siesta într-o zi de vară, când zări în nedeslușirea toropelii aceleia o femeie care, dând la o parte portița, se strecură în casă îmbrăcată în veșminte de doliu: tichie alba, tunică cu pieptar de cânepă, fustă la fel. Se îndreptă spre camera din dos și bătrânul crezu mai întâi că era o vecină care venea în vizită; apoi chibzui: „Cum ar îndrăzni să intre în casa altuia îmbrăcată așa?3”
În timp ce stătu el așa nedumerit, femeia se întoarse și intră în cameră. O cercetă cu atenție: era cam de vreo treizeci de ani; culoarea palidă a chipului buhăit, privirea întunecată, îi dădeau o înfățișare înspăimântătoare. Se ducea și venea prin cameră, fără să aibă aerul că vrea să se retragă, ba chiar se apropia de pat. El se prefăcu că doarme, ca să-i observe mai bine gesturile și mișcările; curând, ridicându-și fusta, sări în pat și se așeză pe burta bătrânului; lui i se părea că atârnă trei mii de livre. Își păstră toată luciditatea, dar când vru să ridice mâna, era parcă prinsă în lanțuri; când vru să miște piciorul, piciorul parcă-i era paralizat. Cuprins de frică, încercă să strige, dar, vai! nu mai era stăpân pe glasul său. Între timp, femeia începu să-l adulmece pe față, pe obraji, pe nas, pe sprâncene, pe frunte. Pe toată fața îi simțea botul a cărui suflare înghețată îl pătrundea până la os. În spaima sa, născoci un șiretlic: când i-ar ajunge la bărbie, să încerce s-o muște. Puțin timp după aceea, ea se aplecă într-adevăr să adulmece bărbia bătrânului, și el o mușcă din toate puterile, așa încât dinții îi pătrunseră până în carne. De durere, ea se aruncă jos din pat, zbătându-se și scoțând vaiete, în timp ce el strângea și mai zdravăn fălcile, iar sângele curgea șiroaie pe sub bărbie, inundând perna. În toiul acestei lupte crâncene auzi în curte glasul soției sale.
— O fantomă! strigă el îndată.
Dar abia descleștase dinții, că monstrul și fugi, ca o suflare.
Nevasta bătrânului se repezi la căpătâiul soțului său; nu văzuse nimic și-și bătu joc de iluzia pricinuită, pretindea ea, de-un simplu coșmar; dar el îi povesti ciudata scenă care se desfășurase mai adineauri și-i arătă, drept dovadă, pata de sânge: ai fi zis că e apă scursă printr-o crăpătură a acoperișului pe pernă și pe rogojină. Își apropie fața și respiră o duhoare de putreziciune; fu cuprins de vărsături și, timp de mai multe zile, avu gura spurcată de-o duhoare scârboasă.
În timpul unei plimbări de dimineață, tânărul literat Wang, originar din Tai-iuan, întâlni o femeie care abia mergea, purtând o boccea; se apropie în grabă, văzu că-i tânără și frumoasă și se îndrăgosti imediat de ea. O întrebă de ce mergea singură, neînsoțită, acum când ziua se îngâna cu noaptea.
— La ce bun să-mi pui astfel de întrebări? îi spuse ea. Tot n-ai putea să mă scapi de necazurile pe care le am.
— Ce necazuri ai? mai întrebă el. Dacă aș putea să-ți fiu de ajutor, n-am să mă dau în lături.
Ea îi explică pe-un ton îndurerat:
— Părinții mei, împinși de dorința de câștig, m-au vândut într-o casă bogată cu ușa de purpură; soția principală, în gelozia ei, mă copleșește de injurii și lovituri de dimineață până seara; nu mai pot îndura purtarea ei plină de răutate și m-am hotărât să fug.
— Și unde te duci?
— Poate avea o fugară un plan bine stabilit?
— Umila mea locuință e aproape de aici, și te rog să binevoiești să mergi acolo.
Tânăra femeie îl urmă bucuroasă, iar el, după ce se împovărase cu bagajul ei, îi arătă drumul. Când ajunseră, ea se miră că găsește casa goală:
— Cum se face, întrebă ea, că nu e nimeni la dumneata?
— Pentru că aici suntem în pavilionul care-mi slujește de cameră de lucru.
— Atunci e perfect! strigă ea. Dar dacă ți-e milă de mine în așa măsură încât îmi oferi ospitalitatea, trebuie ca asta să rămână un secret pe care să nu-l încredințezi nimănui.
El consimți la tot, apoi se vârî în pat cu ea. După care, o ascunse într-o cameră retrasă, și mai multe zile se scurseră fără a bănui cineva prezența frumoasei.
Literatul vorbise vag despre această întâmplare soției sale, care închipuindu-și că e vorba de-o slujnică sau de vreo favorită de neam mare, îl sfătuise s-o trimită înapoi pe fugară; dar el nici vorbă să-i asculte părerea. Și într-o zi, când se dusese întâmplător în piață, se întâlni cu un preot al lui Tao care, cercetându-l cu spaimă, îl întrebă dacă nu e amestecat în cine știe ce aventură.
— Cum îndrăznești să tăgăduiești, strigă el în fața protestelor tânărului, când ești înconjurat de emanații malefice?
Literatul protestă și mai abitir, iar călugărul se îndepărtă după ce-i strigase:
— Ce nebunie! Pe lumea asta un om are să piară de pe urma orbirii sale!
Izbit de aceste cuvinte, Wang avu câteva bănuieli în legătură cu femeia, dar își mută imediat gândul: „Nu încape îndoială că e drăguță și tânără; n-ar avea cum să fie un duh răufăcător”. Puțin după aceea vru să se ducă la pavilion; poarta de la curte era închisă pe dinăuntru, așa că nu putu intra. Asta-i trezi bănuiala. Sări printr-o spărtură a zidului împrejmuitor și găsi ușa clădirii de asemeni închisă. Se apropie de fereastră, mergând în vârful picioarelor, ca să arunce o privire înăuntru, și acolo zări un demon hâd, verde la chip ca smaraldul, cu dinți lungi de ferăstrău, ocupat să deseneze, cu o pensulă muiată în vopsea, pe-o piele de om întinsă pe divan. Când își termină treaba, monstrul azvârli pensula, ridică pielea, o scutură ca pe-un veșmânt, se acoperi cu ea, și-și reluă înfățișarea de femeie tânără, în timp ce literatul, îngrozit la culme, se retrăgea fără zgomot în patru labe. Se puse imediat să-l caute pe preotul taoist, dar la început nu reuși să afle ce s-a întâmplat cu el; totuși, se zbătu atâta că până la urma îl descoperi undeva la țară pe cel de care avea nevoie; se aruncă în genunchi dinaintea lui, implorându-i ajutorul:
— Am să te scap, făgădui preotul; dar demonul e și el de plâns: tocmai găsise pe cineva care avea să-i ia locul; nu pot să fiu atât de crud și să-l lipsesc de viață.
Îi înmână atunci tânărului o apărătoare de muște, recomandându-i s-o atârne la ușa camerei de culcare și, înainte de-a pleca, îi dădu întâlnire la Templul Împăratului Albastru.
Întors acasă, Wang, care nu mai îndrăznea să intre în camera sa de lucru, se duse să se culce într-o cameră dinăuntrul casei, și nu uită să agațe apărătoarea de muște deasupra ușii. Abia trecuse prima jumătate a nopții, că se și auzi afară un scrâșnet; soțul nu se încumetă să se uite, ci o trimise pe nevastă-sa să arunce o privire; ea văzu monstrul care stătea în prag, scrâșnind din dinți. Trecu câtva timp și demonul se depărtă, pentru ca peste o clipă să se întoarcă strigând:
— Preotul lui Tao încearcă să mă tragă pe sfoară! Dar n-am să dau înapoi ceea ce am și obținut!
Înșfăcă apărătoarea de muște, o rupse, forță ușa, se repezi în odaie drept spre patul unde era întins literatul, îi sfâșie pieptul, îi smulse inima și dispăru. La strigătele soției, intră o slujnică, ținând o lampă aprinsă: stăpânul ei era mort; cadavrul zăcea, pătat de sânge. Văduva, înspăimântată, plângea cu suspine fără să îndrăznească să spună o vorbă. A doua zi, îl trimise pe cumnatul său să-i dea de știre preotului taoist, care strigă cuprins de mânie:
— Mi-era milă de acest demon, și uite cum a îndrăznit să se poarte!
Fără să zăbovească, îl însoți pe mesager la casa mortului, de unde monstrul dispăruse. Călugărul înălță capul pentru a privi în toate direcțiile.
— Din fericire, n-a putut să fugă prea departe, spuse el. Apoi întrebă: Cine locuiește în curtea dinspre miazăzi?
— Eu! răspunse fratele literatului.
— Demonul s-a refugiat la dumneata.
Tânărul se miră, fără să dea crezare acestor cuvinte.
— N-ai primit vizita unei persoane necunoscute? îl mai întrebă preotul.
— Eram la Templul Împăratului Albastru, n-am cunoștință de nimic. Mă duc să aflu.
O clipă mai târziu era înapoi:
— E adevărat, spuse el. În dimineața asta a venit o bătrână să ceară de lucru la noi, nevastă-mea a angajat-o; se află în casă.
— E chiar cea pe care-o căutăm! strigă preotul.
Ducându-se la fratele mortului, începu să strige cât îl ținea gura, în mijlocul curții, agitând amenințător sabia sa de lemn:
— Monstru nelegiuit! dă-mi înapoi apărătoarea de muște!
Bătrâna, care stătea înăuntrul locuinței, păli de frică și ieși ca să încerce să fugă, urmărită de călugărul care-o bușea cu lovituri. Până la urmă se prăbuși, lepădă pe neașteptate pielea omenească și se transformă într-un demon îngrozitor, care se rostogolea pe pământ grohăind ca o scroafă. Preotul îi tăie capul, dintr-o singură lovitură a săbiei sale de lemn; cadavrul se preschimbă atunci într-un nor gros de fum ale cărui încolăcituri se învârtejeau pe pământ; preotul scoase îndată din desaga lui o tigvă pe care-o destupă și o așeză în mijlocul norului: se auzi un șuier, ca atunci când tragi aer pe gură și, cât ai clipi din ochi, fumul dispăru. În timp ce călugărul astupa și așeza la loc tigva, cei de față cercetau pielea de om pe care-o lepădase monstrul: sprâncene, ochi, mâini, picioare, nimic nu-i lipsea. Preotul o înfășură, fâșâind ca pânza unui tablou pe care-o îndoi, ca s-o îngrămădească în desaga sa, și păru că vrea să se retragă, dar văduva literatului, în genunchi, îl reținu pe prag, plângând și rugându-l să-i învie soțul. Deși el își declară incompetența (n-avea o asemenea putere!), ea rămase prosternată dinaintea lui, arătând o durere din ce în ce mai puternică; după ce chibzui îndelung, el, în cele din urmă, îi spuse:
— Știința mea e prea slabă, într-adevăr, n-aș putea să redau viața unui mort, dar am să-ți spun un om care poate că ar putea; dacă te duci la el, vei obține neapărat ceea ce dorești.
Și cum ea întrebă de cine era vorba:
— Vei găsi, spuse el, în piață, un nebun care-și petrece viața tăvălindu-se prin noroi și prin balegă. Du-te și cazi în genunchi în fața lui, și roagă-te mult de el. Dacă se întâmplă să te insulte, nu te arăta mâniată din pricina asta.
Fratele mortului, care-l cunoștea, o conduse pe cumnată-sa spre locul acela din piața; acolo, într-adevăr, se găsea cerșetorul ocupat să cânte tot felul de cântece smintite prin mijlocul drumului; de nas îi spânzura o candelă lungă de trei picioare, iar corpul îi era acoperit de-un jeg gros, atât de respingător încât nimeni nu îndrăznea să se apropie: văduva totuși înaintă către el, târându-se în genunchi.
— Chiar atât de mult mă iubești, frumoaso? spuse cerșetorul.
Când ea îi arată pricina pentru care venise, el izbucni în râs.
— Orișice bărbat ți-ar putea sluji drept soț! De ce vrei să înviezi pe cel care nu mai e?
Ea își dublă rugămințile.
— Ce curios! spuse el. Un om moare, și tu vii să mă rogi! Ce sunt eu, Regele Iadului?
Și, cuprins de furie, o lovi cu bastonul; ea primi lovitura înăbușindu-și durerea. Între timp, oamenii din piață se strângeau treptat-treptat în jurul lor, formând parcă un zid. Cerșetorul începu atunci să scuipe în căușul palmelor sale albuș amestecat cu salivă.
— Înghite! porunci el văduvei.
Roșie la față, scârbită peste măsură, ea își aminti de sfaturile preotului, și, cu un uriaș efort de voință, înghiți ce i se dădea; simți cum lucrul acela îi trecea prin gât, aspru ca un ghemotoc de mătase, coboară cu chiu cu vai și i se oprește anevoie în mijlocul pieptului; cerșetorul rânjea:
— Cât trebuie să mă iubești, frumoaso!
După care, se ridică și plecă fără să se mai sinchisească de ea. Ea îl urmă; văzându-l că intră într-un templu, intră și ea în urma lui, dar el dispăruse; degeaba scotoci toată clădirea de sus și până jos, nu putu să-i dea de urmă. Se întoarse acasă, copleșită de rușine și de remușcări: plângea din cauza sfârșitului crud pe care l-a avut soțul ei și o durea și că a pățit rușinea înghițind scuipatul cerșetorului; se jeluia amărâtă, legănându-și corpul încolo și încoace, și nu mai dorea altceva decât să moară. Când vru să spele sângele și să îmbrace cadavrul soțului ei, servitorii stăteau și o priveau și nu îndrăzneau să se apropie; ea luă corpul în brațele sale, puse măruntaiele la loc și, în timp ce făcea treaba asta în vederea îngropăciunii, bocea de-ți frângea inima. Deodată, i se făcu greață și simți că ceea ce i se oprise în piept urca iarăși și-i țâșni afară din gură ca să cadă, înainte ca ea să aibă timp să se dea mai la o parte, în pieptul deschis al cadavrului. Când îndrăzni să arunce o privire înfricoșată, văzu o inimă omenească zvâcnind înlăuntrul corpului lipsit de viață, de unde se ridicau aburi calzi. În culmea mirării, închise buzele rănii, strângând din toate puterile, cu amândouă mâinile; cum slăbea strânsoarea, o țâșnitură de aburi scăpa din deschizătură, ca un fum. Tăie cât putu de repede fâșii dintr-o stofă de mătase, înfășură cu ele corpul, îi făcu masaj; puțin câte puțin, acesta se încălzea. Îl înveli în pături, și când la miezul nopții le ridică să se uite, văzu că începe să respire; în zori își revenise cu totul la viață. Încerca, spunea el, niște senzații nedeslușite ca după un vis, și simțea o ușoară durere în partea inimii. Femeia cercetă rana pe care o închidea acum o cicatrice de grosimea unui gologan. Puțin după aceea, literatul era complet restabilit.
Observația Cronicarului: Cât de prost poate fi omul încât să ia drept o Frumusețe a pământului creatura care-i vădit că nu e altceva decât un demon. Cât de rătăcită trebuie să-i fie mintea ca să socotească drept minciună sfatul a cărui cinste e vădită! Hotărârile Cerului sunt totdeauna drepte, dar omul, prost și rătăcit, nu e în stare să le înțeleagă. E de plâns!
Răspuns de AnnaE · aprilie 15, 2020
Ciu Eul-tan, originar din Lin-yang, era poreclit și Siaoming. Avea un suflet viteaz, dar o minte mărginită și, cu toată ardoarea pe care-o avea la învățătură, nu reușise să-și facă un nume. Într-o zi, în timpul unui chef al unui cerc literar, ca să glumească, unul din tovarășii săi îi azvârli o provocare:
— Te bucuri de faima de-a nu avea frică de nimic. Uite, dacă ai curaj să te duci în plină noapte la Templul celor Zece Regi ai Infernului, și să aduci în cârcă de acolo statuia Judecătorului care se află în galeria din stânga, îți vom plăti un adevărat ospăț!
Templul celor Zece Regi ai Infernului din Lin-yang cuprindea idoli și zei și demoni, sculptați în lemn, și atât de bine lucrați încât păreau vii. În galeria dinspre răsărit, se afla un Judecător al Infernului al cărui chip verde și barbă roșie exprimau o neobișnuită ferocitate; se spunea că, în timpul nopții, zgomotul interogatoriilor răsuna din plin în galeriile de la răsărit și de la apus. Orice vizitator al templului își simțea părul zburlindu-i-se de groază: așadar intenționat prietenii lui Ciu îi propuseseră această încercare; dar tânărul se ridică râzând și se îndepărtă fără șovăială. Puțin după aceea, îl auziră afară strigând cât îl ținea gura:
— Iată-l pe moșneagul cel bărbos! L-am invitat din partea voastră!
Toți se ridicară de pe scaune când intră el cărându-l pe Judecător în spinare; îl așeză în mijlocul mesei și-i oferi trei cupe de arack. În fața acestui spectacol, mesenii fură cuprinși de-un tremur de spaimă, și, stingheriți, îi cerură lui Ciu să-l ducă pe Judecător înapoi la Templu; el începu să stropească pe jos cu arack, rostind această rugăminte:
— Sunt un om simplu; nu cunosc bunele maniere ale literaților; dar Venerabilul Moșneag să nu mi-o ia în nume de rău. Locuința mea nu e departe de aici, și dacă Venerabilul Moșneag are chef să bea un pahar, să nu șovăie să vină la mine!
După care ieși, cu statuia în spinare.
A doua zi, colegii lui îl invitară la un ospăț, așa cum făgăduiseră. Se întoarse acasă spre seară, pe jumătate beat, și cum tot îi mai era sete, se puse din nou pe băut, de unul singur, la lumina unui opaiț. Deodată, o umbră dădu la o parte perdeaua de la ușă și se strecură în odaie. Se uită: era Judecătorul.
— Vai de mine! strigă el ridicându-se, fără îndoială că mi-a bătut ceasul! N-am fost destul de respectuos, ieri, și vii să mă pedepsești cu o lovitură de satâr?
Musafirul răspunse cu un zâmbet în barba stufoasă:
— Nu-i așa. Am fost onorat ieri de amabila dumitale invitație, și cum din întâmplare am timp astă-seară, am venit la întâlnirea pe care mi-ai fixat-o, om curajos ce ești!
Ciu, încântat, îl rugă să se așeze trăgându-l de mânecă, și se puse să curețe paharele și să aprindă focul ca să încălzească arackul.
— E cald, spuse Judecătorul; îl putem bea rece!
Ciut puse atunci ulciorul pe masă și fugi să pregătească de mâncare. Nevastă-sa, înspăimântată la vestea acestei vizite, îl sfătui să nu se mai întoarcă la musafirul său, dar el refuză să-i urmeze sfatul și rămase în picioare, așteptând să fie gata mâncarea ca s-o ducă.
După ce-a golit câteva cupe cu Judecătorul, vru să-i afle numele:
— Numele de origine e Lu, dar n-am nume de familie, și nici poreclă.
Ciu îi vorbi mai întâi de operele clasice, iar Judecătorul îi răspunse pe loc la toate întrebările; pe urmă îl întrebă dacă știe regulile de compoziție literară impuse la concursurile imperiale.
— Deosebesc ce e bun de ce rău, îi spuse Judecătorul. Ce citim în lumea subpământeană seamănă foarte mult cu ce produc literații lumii de sub soare.
În timpul acesta, Lu bău într-un mod nesăbuit, golind de fiecare dată zece cupe una după alta; în ce-l privește pe Ciu, pentru care beția se prelungise ziua întreagă, acesta se prăbuși puțin câte puțin, și până la urmă se prăvăli sub masă, învins de-un somn greu. Când se deșteptă, flacăra opaițului își pâlpâia ultimele licăriri gălbui, musafirul-fantomă dispăruse.
Pe urmă, Judecătorul reveni la două-trei seri o dată. Relațiile celor doi prieteni deveneau din ce în ce mai strânse; deseori se culcau unul cu capul la picioarele celuilalt; Ciu îi arăta compozițiile sale literare Judecătorului, care i le corecta cu cerneală roșie, declarându-le mediocre. Într-o noapte, când Ciu, cuprins de beție, se culcase cel dintâi în timp ce prietenul său continua să bea singur, simți deodată, în somn, o ușoară durere în pântece; se trezi tresărind și deschise ochii: Judecătorul, așezat drept în fața patului său, îi despicase burta, îi scosese mațele și stomacul, și punea totul în ordine. Ciu strigă, apucat de spaima:
— N-am arătat niciodată ură unul față de celălalt; de ce mă omori?
— Nu-ți fie frică! răspunse Judecătorul râzând; în locul inimii pe care-o ai, îți dau o inimă de om inteligent.
Și, fără să clipească, puse la loc intestinele, închise corpul și-l înveli până la mijloc în fâșii care slujeau la înfășatul picioarelor. După ce isprăvi operația, nici o urmă de sânge nu se vedea pe pat, iar Ciu nu simțea decât o ușoară amorțeală în dreptul pântecului. Văzând că prietenul așază pe masă o bucată de carne, vru să știe ce era.
— E chiar inima ta! îi explică Judecătorul; arăți atât de neîndemânatic în compozițiile literare încât am tras concluzia că orificiile îi sunt astupate. În lumea subpământeană, printre miile de inimi, am descoperit până la urmă una excelentă, pe care am luat-o pentru tine, și-o păstrez pe-a ta ca s-o pun în locul celei care lipsește.
Spunând acestea, plecă și închise ușa după el. Când se făcu ziuă, Ciu își desfăcu bandajele: rana era cicatrizată, se mai vedea doar o urmă roșie. De acum încolo, talentul său literar se dezvoltă într-un chip remarcabil, iar memoria sa înregistra fidel conținutul tuturor cărților citite.
După câtva timp, arătându-i Judecătorului noile sale compoziții, acesta declară:
— Acum o să meargă. Dar să știi că nu ești favorizat de soartă și n-o să ajungi până la onorurile supreme; numele tău va figura pe lista concursului pe provincii, nu mai mult.
— Când asta?
— Anul acesta; vei obține locul întâi.
În același an, într-adevăr, Ciu câștigă primul loc la concursul din districtul său; și tot primul, cu prilejul concursului pe provincie care avu loc în toamnă. Colegii din cercul său, care de obicei își băteau joc de el, înălțând brațele spre cer, schimbară priviri de ciudă după ce parcurseseră ciorna copiei. Totodată, aflând în cele din urmă, la capătul unei lungi anchete, miraculoasa aventură a prietenului lor, îl rugară stăruitor să-i recomande Judecătorului, și, pentru a obține și ei favoruri, se hotărâră să-l invite la un mare ospăț. Musafirul sosi înainte de miezul nopții; barba lui roșie era agitată de-un freamăt, ochii îi aruncau fulgere. Văzând asta, literații se făcură palizi de frică, și, clănțănind din dinți, o șterseră pe furiș unul câte unul. Rămas singur, Ciu îl duse pe Judecător la locuința sa, ca să bea împreună, și, la beție, îi mărturisi:
— Datorită înlocuirii pe care ai operat-o în mine, m-ai copleșit încă de pe-acum de atâtea binefaceri; vreau să-ți mai cer o favoare, dar o fi oare cu putință?
— Despre ce e vorba?
— De vreme ce se poate schimba o inimă, trebuie să se poată schimba și un chip. Nevastă-mea, cu care m-am însurat de mult, are un trup plăcut, dar nu e drăguță la față. Aș vrea să mai recurg o dată la sabia și la barda dumitale. Ce spui de asta?
— Fie! răspunse Judecătorul râzând. Lasă-mă un timp, și-am să mă ocup de asta.
Puțin timp după aceea, Lu se întoarse, la miezul nopții, să bată la ușa literatului, care se sculă în grabă să-l primească; la lumina unui opaiț, văzu că prietenul său ținea un obiect învelit în plapuma tunicii, și se grăbi cu întrebările:
— Ce mi-ai cerut era destul de greu de găsit, spuse Judecătorul; dar până la urmă am descoperit un cap de femeie de-o mare frumusețe, și-am venit să-și satisfac dorința.
Pachetul, în care Ciu își aruncă o privire, conținea într-adevăr un cap pătat de sânge; Judecătorul spuse că trebuie numaidecât să intre în odăile personale, fără să-i simtă nici câine, nici zburătoare; literatul se temea c-o să găsească închisă ușa dinăuntru, dar ea se deschise de la sine îndată ce Judecătorul o atinse cu mâna. Intrară în camera de culcare, unde dormea nevasta lui Ciu, întinsă pe-o parte. Judecătorul îi dădu prietenului său să țină capul tăiat; iar el scoase din cizmă o lamă albă, asemănătoare lamei unui pumnal, o așeză sub gâtul celei care dormea, apăsă cu putere, ca pentru a tăia un pepene, și capul, tăiat îndată, se rostogoli pe pernă. Luă atunci celălalt cap din mâinile lui Ciu, îl potrivi pe gâtul femeii, controlă cu grijă dacă e corect așezat, și lipi cu putere cele două părți una de cealaltă; apoi făcu să alunece perna ca să vină în scobitura umărului, și după ce-l sfătui pe literat să îngroape capul nevestei într-un loc retras, plecă.
Când se trezi, nevasta lui Ciu simți în dreptul gâtului o ușoară amorțeală, iar obrajii o mâncau de parcă ar fi fost acoperită cu solzi; scărpinându-se, descoperi pielițe de sânge închegat. Înspăimântată, țipă după slujnică pentru a-i cere apă să se spele; slujnica fu și ea îngrozită în fața acelui chip însângerat. După ce doamna se spălă, apa din lighean era toată roșie; înălță capul și slujnica și, înmărmurită, văzu o față cu totul alta decât cea pe care-o cunoștea. Stăpâna ei luă o oglindă, și fu și ea izbită de mirare și de spaimă, fără a înțelege ce se întâmplase. Puse să fie chemat soțul ei, care se afla acasă și care alergă s-o cerceteze: sprâncene lungi se pierdeau în șuvițele de la tâmple, gropițe se formau în obraji la cel mai mic surâs; ai fi zis că e o Frumusețe coborâtă dintr-un tablou. Îi descheie gulerul: de jur împrejurul gâtului se putea vedea o dâră roșie, iar de o parte și de alta a acesteia pielea era de-o culoare cu totul deosebită.
Dar trebuie să știm ce se întâmplase cu puțin timp în urmă: Cenzorul Imperial Wu avea o fiică de-o mare frumusețe, care pierduse doi logodnici: de aceea la nouăsprezece ani era încă ne-mărtitată. A cincisprezecea zi a primei luni, ducându-se ea la Templul celor Zece Regi ai Infernului, frecventat pe atunci de vizitatori de toată mâna, fu remarcată și admirată de-un tâlhar, care se informă în taină unde locuiește; profitând de întuneric, pătrunse la ea cu ajutorul unei scări, făcu o gaură în ușa camerei, omorî servitoarea care veghea la piciorul patului și încercă s-o siluiască pe tânăra fată, care-i opuse o vie rezistență, strigând după ajutor. Cuprins de turbare, o omorî și pe ea. Nevasta Cenzorului, auzind tot tărăboiul, trimise o slujnică să afle ce se întâmplă; aceasta fu îngrozită descoperind cele două cadavre. Membrii familiei se sculară de îndată, corpul fetei fu așezat în sala principală, cu capul sprijinit în piept; toată casa se jelea în jurul rămășițelor pământești, și vacarmul dură toată noaptea. Dimineața, când ridicară vălul funerar, trupul era la locul lui, capul însă dispăruse. Slujitorii fură biciuiți pentru neglijența lor, care îngăduise probabil unui câine să înșface capul și să-l mănânce. Cenzorul depuse o plângere, iar Prefectul porunci ca ucigașul să fie găsit în cel mai scurt timp posibil; trecură totuși trei luni fără să se fi pus mâna pe vinovat.
Între timp, zvonurile despre miraculoasa transfigurare a doamnei Ciu ajunseră la urechile Cenzorului; el trimise la literat pe-o slujnică bătrână, care, înspăimântată de asemănarea doamnei cu răposata ei stăpână, se întoarse îndată să-i spună. În fața trupului fiicei sale, rămas în același loc, era cuprins când de mâhnire, când de îndoială, și nu reușea să ia o hotărâre; dar pentru că-l bănuia pe Ciu de-a fi pricinuit moartea fetei prin practici vrăjitorești, se duse la el cu scopul de a-i cere explicații.
— În timpul unui vis, îi spuse literatul, i s-a întâmplat soției mele această transformare a capului; în ce mă privește, n-am înțeles niciodată treaba asta. Să mă învinuiți că am pricinuit moartea fiicei dumneavoastră ar fi o prea mare nedreptate!
Cenzorul nici gând să se lase convins, și-i intentă un proces în cursul căruia toți slujitorii lui Ciu, convocați pentru a fi supuși unui sever interogatoriu, făcură cu toții aceeași declarație ca și stăpânul lor, în așa fel că Prefectul nu putu lămuri misterul. Întors acasă, literatul ceru sfatul Judecătorului Infernului, care-l liniști:
— Nu e nici o greutate! O să-l pun pe Cenzor în legătură cu răposata.
Și în noaptea următoare tatăl își văzu în vis fiica:
— Am fost ucisă de Yang Ta-nien, originar din Su-ki, îi spuse ea. Literatul Ciu nu-i vinovat de-acest omor; dar pentru că nevastă-sa nu-i era pe plac, Lu, Judecătorul Infernului, a luat capul meu pentru a-l substitui celeilalte; așadar, deși trupul meu e mort, capul continuă să trăiască. Aș vrea să nu-i arăți nici o dușmănie literatului.
Când se trezi, povesti visul nevestei sale, care avusese și ea aceeași viziune în timpul somnului. Îl vesti apoi pe Prefect, care deschise o anchetă: un anume Yang Ta-nien fu înhățat, și, după ce fu torturat, își mărturisi crima. Cenzorul îi făcu atunci o vizită lui Ciu, și-i ceru să-l lase să stea de vorbă cu nevastă-sa. Mai târziu îl luă de ginere și așeză capul femeii în sicriul fiicei sale în clipa înmormântării.
Literatul se prezentă de trei ori la concursul imperial, și, refuzat de trei ori din cauza abaterilor de la regulament, renunță la cariera de mandarin.
Trecură treizeci de ani. Într-o seară, Judecătorul veni să-l anunțe:
— Nu mai ai mult de trăit.
— Cât mai am?
— Cinci zile.
— N-ai putea să mă scapi?
— E vorba de-un decret al Cerului; nimeni n-ar putea să-l încalce, nici măcar în favoarea unui prieten. De altfel, pentru un om luminat, viața și moartea nu sunt decât unul și același lucru. De ce viața ar aduce neapărat fericirea, iar moartea tristețea?
Ciu, dându-i dreptate, puse îndată să i se pregătească veșmintele și perdelele funerare, precum și sicriul cel dublu. Când totul fu orânduit, își puse costumul de gală și muri. A doua zi, în timp ce nevastă-sa plângea rezemată de sicriu, el intră în cameră cu pași agale, venind de afară. Pentru că ea se arătă înfricoșată, îi spuse:
— Desigur, sunt o nălucă, dar nu e nici o deosebire între starea mea de acum și cea de când eram în viață. Din cauza grijii pe care-o am pentru tine și pentru fiul meu orfan, nu mă pot hotărî să mă îndepărtez.
Tulburată, ea plânse în hohote la pieptul lui, în timp ce el se întrecea în cele mai duioase încurajări.
— Altădată, suspină ea, după cum se povestește, existau spirite care-și redobândeau trupul. De vreme ce ai puterea de-a te arăta, de ce nu te întorci la viață?
— Nu pot să mă împotrivesc hotărârii Cerului.
— Ce faci în lumea de sub pământ?
— La recomandarea Judecătorului Lu, conduc lucrările de secretariat; mi-am început încă de pe-acum slujba, și n-am de ce să mă plâng. Și, fără s-o lase să continue discuția, adăugă: Am venit însoțit de Judecător; pregătește-ne arack și ceva de mâncare.
După aceste cuvinte, plecă degrabă.
Nevastă-sa făcu ce-i ceruse; auzea răsunând în odaie râsetele băutorilor, respirațiile lor gâfâitoare, glasurile lor puternice, ca pe vremea când soțul ei trăia. Îi pândea pe ascuns și, către miezul nopții, spre marea ei disperare, îi văzu îndepărtându-se. Pe urmă, fantoma literatului se întorcea la trei-patru zile o dată. Uneori rămânea noaptea întreagă și reînnoda cu nevastă-sa legăturile intime conjugale. Aranja după placul său treburile casei. La fiecare vizită, îl săruta și-l ținea strâns la piept pe fiul său Wei, în vârstă de cinci ani. Când copilul avu șapte sau opt ani, îl învăță să citească, la lumina lămpii; avea o inteligență dintre cele mai vii, și la nouă ani era în stare să redacteze o compoziție; la cincisprezece ani intră la școala din regiune; nu-și dădea seama că nu mai are tată. Apoi, vizitele literatului se răriră, nu mai veni decât o data pe lună. În sfârșit, într-o seară, îi spuse nevestei:
— Azi îmi iau rămas bun pentru totdeauna.
— Unde te duci?
— Slăvitul împărat m-a numit mare demnitar al Muntelui Înfloririi Supreme; trebuie să mă duc la postul acesta îndepărtat. Va fi o sarcină grea, distanța e foarte mare, de aceea n-o să mai pot veni.
Mama și fiul plângeau agățându-se de el.
— Nu plângeți, le spuse el; acum fiul nostru e mare, iar tu te bucuri de-o bunăstare îndestulătoare. Există măcar o pereche care de-a lungul unui secol să nu știe ce-i despărțirea? (Și întorcându-se către adolescent, adăugă:) Fii bărbat; nu lăsa în paragină opera tatălui tău. Peste zece ani ne vom vedea pentru ultima oară.
Cu pas hotărât, plecă pentru a nu se mai întoarce.
Anii trecură. Fiul, la vârstă de douăzeci și cinci de ani, primi gradul de Doctor și fu promovat în funcția de Trimis Imperial; din ordinul împăratului, trebui să se ducă să ofere jertfe pe Muntele Sfânt de la Apus. Cum mergea el de-a lungul feței nordice a masivului muntos, văzu deodată venind cu mare iuțeală o trăsură urmată de-o umbrelă de pene și însoțită de străji cu scuturi uriașe. Surprins, se uită curios să vadă personajul care călătorea cu un asemenea alai, și-l recunoscu pe tatăl său. Coborî îndată de pe cal și îngenunche plângând pe partea stângă a drumului; iar Ciu spuse să oprească trăsura și strigă:
— Te bucuri de-o reputație excelentă: îți îndeplinești bine datoriile funcției tale, nu mai îmi fac griji pentru tine!
Și cum tânărul rămânea prosternat, Ciu dădu ordin vizitiului să pună din nou atelajul în mișcare și s-o pornească în galop; dar abia înaintă trăsura câțiva pași, că se întoarse, își desprinse sabia pe care-o purta la cingătoare, și-l însărcina pe unul din oameni să i-o înmâneze fiului său; el însuși strigă de la distanță:
— Cine o poartă trebuie să ajungă la cele mai mari onoruri!
Wei vru să se repeadă în urma tatălui său; dar trăsura, escorta și caii, luați parcă de-un vârtej, dispărură într-o clipă. Mult timp rămase el cufundat în durere și în părere de rău; apoi trase sabia afară din teacă: arma era lucrată cu cea mai mare finețe; pe lamă era gravată, pe-o singură coloană, următoarea inscripție: „Curajul să-ți fie mare, iar mintea scrupuloasă; inteligența mlădioasă și purtarea fermă.”
După aceea, Wei ajunse în funcția de ministru de război. El avu cinci fii, Cien, Tien, Mi, Huen și Șen. Într-o noapte, îl văzu în vis pe taică-său, care-i spuse:
— Lui Huen se cuvine să-i dai sabia.
Îi urmă sfatul și, mai târziu, Huen, ridicat la rangul de Cenzor Suprem, avea să-și facă o strălucită faimă în administrația afacerilor publice.
Observația Cronicarului: Ce utopist absurd omul care încearcă să scurteze picioarele cocostârcului și să le lungească pe cele ale raței! Dar ce meșteșugar minunat cel care născoci altoirea florilor și a pomilor! Ce să spui, cu atât mai mult, de cel care fu în stare să mânuiască bisturiul prin măruntaie și cuțitul pe gât? E cazul să-i aplicăm Judecătorului Lu dictonul: „Brânză bună în burduf de câine”. Epoca Min nu e foarte îndepărtată: Judecătorul o mai fi existând oare și-acum? Dacă divina-i prezență continuă să se manifeste, aș accepta, din toată inima, să-i slujesc ca rândaș la cai.
Ton Siang-jo, originar din Hu-ciu, era un literat. Într-o zi de toamnă, străbătând cu ochii un câmp de cereale, văzu tulpinile unduindu-se acolo unde răsadurile erau cel mai dese. Curios să vadă ce este, traversă câmpul și dădu peste o pereche în toiul zbenguirilor amoroase; nu se putu abține să nu râdă și se pregătea să se răsucească pe călcâie, când bărbatul se sculă, încurcat, își încheie cingătoarea șl se îndepărtă cu iuțeală. Femeia se sculă și ea. Literatul o privi sorbind-o din ochi: era frumoasă și îi plăcea. O dori, dar, neîndrăznind să-și satisfacă brutal pasiunea, se mulțumi să se apropie schițând un gest de mângâiere.
— Zbenguelile astea în plin câmp au așadar atâta farmec? întrebă el.
Ea zâmbi în chip de răspuns.
El îi ridică rochia; pielea femeii era dulce la pipăit; o mângâie pe tot corpul.
— Ce prostănac! spuse ea râzând. Dacă ai poftă de ceva, ce mai aștepți! Ce rost are să mă mângâi atât de nebunește?
El o întrebă cum o cheamă.
— După ce facem dragoste, spuse ea, ne ducem, sub briza de primăvară, tu la răsărit, eu la apus. Nu-ți da osteneala să-mi pui toate întrebările astea! Te pomenești că ai de gând să-mi păstrezi amintirea, și să pui (să se înalțe un portic în cinstea virtuții mele?
— A-ți face așternut în plină câmpie, spuse el, din iarba umedă de rouă, e obiceiul ciobanilor și al porcarilor; dar mie nu-mi stă în obișnuință. Tu, care ești atât de frumoasă, ar trebui să-ți prețuiești mai mult făptura, chiar în cazul unei întâlniri de dragoste. Cum poți să te înjosești astfel?
Fiindcă ea se declară pe de-a-ntregul de părerea lui, el adăugă că, de vreme ce locuința lui nu era așa de departe, o poftește sa vină la el pentru câteva clipe.
— Sunt plecată de mult, răspunse ea, și mă tem că, dacă mai întârzii, am să trezesc bănuielile alor mei; dar voi veni la tine când se va lăsa noaptea.
Ea ceru toate informațiile în legătură cu casa literatului, apoi se îndepărtă luând-o la fugă pe-un drum lateral.
Înainte de miezul nopții, ea sosi la întâlnire, și amândoi se dăruiră, într-o armonie perfectă, jocurilor voluptății celei mai rafinate; drept care, se scurseră zile și luni fără ca nimeni să bănuiască legătura lor.
Dar se întâmplă ca un bonz, venit din India, să facă un scurt popas la mănăstirea din sat; la vederea literatului, exclamă plin de neliniște:
— Ești împresurat de efluvii malefice! Pe cine oare ai întâlnit?
Literatul tăgădui, spunând că n-a întâlnit pe nimeni; dar, puțin după aceea, o boală neașteptată se abătu asupra lui. În fiecare seară primea vizita femeii, care-i aducea fructe frumoase și-l copleșea cu cele mai atente îngrijiri, cum ar fi făcut pentru bărbatul ei cea mai tandră dintre soții; dar cum se urca în pat, îl silea s-o îmbrățișeze. Bolnavul se supunea fără nici un chef, și începea să se întrebe dacă avea într-adevăr de-a face cu o făptură omenească. Negăsind nici o posibilitate să-și recapete libertatea, într-o zi îi spuse:
— Acum câtva timp, un bonz mi-a dezvăluit că fusesem vrăjit de-un duh rău și aproape imediat am căzut la pat; avea așadar dreptate! Mâine am să-l poftesc să vină, ca să-i cer formulele magice de exorcism.
Ea păli de spaimă, iar literatului i se întăriră bănuielile.
A doua zi, îl înștiință pe bonz, care îl lămuri că femeia era o Vulpe, cu șiretlicuri încă nu atât de periculoase, prin urmare ușor de capturat, și scrise două formule magice pe care i le dădu slugii literatului cu următoarele recomandări:
— Când te întorci acasă, așază în fața patului în care stă bolnavul un chiup curat; lângă deschizătură lipește o formulă magică, și când Vulpea va fi dispărut în chiup, acoperă gaura cu un vas pe care vei lipi cealaltă formulă; nu vei avea altceva de făcut decât s-o fierbi într-un ceaun, și ea va muri.
După ce s-a întors acasă, servitorul execută punct cu punct tot ce i se poruncise.
Noaptea era foarte înaintată când femeia sosi la literat. După ce scoase din mânecă portocale aurii, ea se apropie de pat să se intereseze de starea bolnavului, când deodată, cu un șuierat, fu absorbită în chiup; servitorul, sărind din ascunzătoarea sa, acoperi deschizătura cu un vas pe care lipi cea de-a doua formulă magică; și se pregătea s-o pună pe Vulpe la fiert, când, la vederea portocalelor aurii răspândite pe jos, stăpânul său, înduioșat de amintirea vechii dragoste, îi porunci s-o elibereze pe prizonieră. După ce-au fost scoase formula magică și vasul care servea de capac, ea ieși descumpănită din chiup și îngenunche în fața literatului, spunând:
— Când eram gata să găsesc Calea, n-a lipsit mult să mă transform în pulbere! Ești un om milos și jur că am să mă arăt recunoscătoare.
Cu aceste cuvinte, plecă.
După numai câteva zile, starea literatului se înrăutăți într-atât încât servitorul său se duse la târg să cumpere un coșciug. Pe drum întâlni o femeie care-l întrebă:
— Nu ești dumneata administratorul literatului Tong?
El încuviință, și atunci ea continuă:
— Stăpânul dumitale e vărul meu; am aflat că e grav bolnav și voiam să-i fac o vizită, dar nu pot să mă duc la el. Uite aici un săculeț care are înăuntru un leac tămăduitor, fii atât de bun și dă-i-l din partea mea.
Servitorul luă săculețul și se întoarse la stăpânul său. Acesta se gândi că avea o mulțime de veri, dar nici o verișoară, și presupuse că e vorba de-un dar din partea Vulpii; înghiți leacul și se vindecă imediat; după vreo zece zile de convalescență era complet restabilit și, cu inima plină de recunoștință, rugă Cerul să-i îngăduie s-o mai vadă o dată pe cea care-l salvase.
Și iată că într-o noapte, pe când bea arack de unul singur și cu ușa încuiată, auzi pe cineva ciocănind cu degetul în fereastră. Deschise ușa ca să se uite afară; era Vulpea. Cuprins de bucurie, îi luă amândouă mâinile, neprecupețindu-și mulțumirile, și-o pofti să intre să bea cu el câteva cupe.
— De când am plecat de la tine, spuse ea, m-am chinuit neștiind cum să-ți mulțumesc pentru tot binele pe care mi l-ai făcut; dacă îți fac rost de-o soție frumoasă, va fi de ajuns să-ți dovedească recunoștința mea?
El o întrebă pe cine avea în vedere.
— Asta nu trebuie să știi, răspunse ea. Mâine, între șapte și nouă dimineața, du-te la Lacul din Sud. Dacă întâlnești o culegătoare de corniole îmbrăcată cu o pelerină de mătase lucioasă, împinge-ți repede barca înaintea ei. În cazul în care îi pierzi urma, privește pe marginea digului; vei găsi o floare de lotus cu tulpina scurtă, ascunsă sub frunze; culege-o, întoarce-te acasă, și după ce vei fi ars tulpina la flacăra unei candele, vei dobândi o soție frumoasă și o viață lungă.
Literatul, care-i ascultase sfaturile cu cea mai mare atenție, vru, când ea își luă rămas bun, s-o mai rețină, dar ea refuză:
— După ultima încercare prin care am trecut, am avut brusc revelația Adevăratei Căi. La ce bun să-mi atrag dușmănii dăruindu-mă plăcerilor trupești?
După care se retrase cu o mină severă.
Urmând recomandările primite, literatul se duse la Lacul din Sud, unde zări o mulțime de fete drăguțe printre lotușii înfloriți; una din ele cu cocul lăsat până la urechi, cu pelerină de mătase lucioasă, se deosebea prin minunata ei frumusețe; vâsli mai repede ca să se apropie de ea, dar deodată n-o mai văzu. Căută pe sub frunze și până la urmă descoperi o floare roșie a cărei tulpină nu era mai lungă de-un stânjen; o culese, o aduse cu el acasă, o puse pe masă, aprinse o candelă, și apropie tulpina de flacără. Întoarse capul: și iată că o fată încântătoare se afla în fața lui. Cuprins de-o bucurie amestecată cu spaimă, îi făcu nenumărate plecăciuni, dar ea ispuse:
— Literat prost ce ești, sunt o Vulpe malefică, și-o să te nenorocesc!
Pentru că refuza să se lase convins, ea întrebă:
— Cine ți-a dat asemenea sfaturi?
— Sunt în stare să te aflu și singur, strigă el; n-am nevoie de sfaturile nimănui!
O prinse le braț, dar ea îi scăpă și căzu jos, metamorfozată într-o stâncă ciudată, înaltă de-un stânjen, cu curbe delicate; o puse pe masă, arse tămâie și se prosternă în fața ei. Când veni noaptea, închise ușa și toate ieșirile de teamă să nu-i fugă. În zori, când o privi, nu mai era o stâncă, ci o pelerină de voal care răspândea un parfum suav; o desfăcu și descoperi urmele lăsate de carnea unsuroasă, de gâtul și pieptul frumoasei. O ascunse în patul său și se culcă din nou, strângând-o în brațe. Seara se sculă să aprindă lampa, și când se întoarse spre culcuș, frumoasa cu cocul jos era acolo întinsă, cu capul pe pernă; fu nebun de fericire, dar pentru că încă se mai temea ca nu cumva să dispară printr-o nouă metamorfoză, o rugă cu lacrimi în ochi, înainte de-a se apropia de ea.
— Nenorocită soartă! spuse ea râzând. Cine oare, prin trăncănelile sale nesăbuite, m-a făcut să mă chinuie de moarte acest om ușuratic?
Nu-l mai respinse; dar în timpul împreunării lor, ea păru cât pe-aci să-și dea ultima suflare, și ceru îndurare în mai multe rânduri; pentru că el refuza să se îndepărteze, ea îl amenință:
— Dacă te încăpățânezi, o să mă transform!
Îl apucă o frică atât de mare încât o lăsă să se odihnească. Din ziua aceea se iubiră în cea mai desăvârșită armonie, în timp ce aurul și veșmintele de mătase, venite nu se știe de unde, umpleau cuferele și dulapurile.
În lume tânăra femeie nu vorbea de loc, ca și cum ea însăși n-ar fi avut destulă încredere în ea, și literatul se ferea să-i dezvăluie originea misterioasă. Era însărcinată cam de vreo opt luni, când, simțind că vine ziua ușurării, intră în camera soțului ei, îl sfătui să închidă cu grijă ușa și să nu lase pe nimeni să intre, apucă o lamă și-și tăie pântecul dedesubtul buricului pentru a aduce pe lume un fiu; apoi îi ceru literatului să taie fâșii de mătase ca s-o panseze, și, încă de-a doua zi, rana era cicatrizată.
Se scurseră șase sau șapte ani. Într-o zi ea spuse:
— Acum, după ce mi-am achitat datoriile făcute într-o existență precedentă, o să-mi iau rămas bun de la tine.
— Când ai venit la mine pentru prima dată, spuse el plângând, eram într-o mizerie de nesuportat; datorită ție am dobândit bunăstarea de acum. Ce cruzime te împinge să vorbești de plecare? N-ai nici părinți, nici familie, și mai târziu fiul nostru nu-și va cunoaște mama. Iată încă o nenorocire!
Se lăsa și ea cuprinsă de emoție.
— Orice legătură, suspină ea, trebuie până la urmă să ducă la despărțire, iată un principiu pe care nimeni nu-l poate schimba. Fizionomia fiului nostru prevestește un destin fericit; cât despre tine, ai să trăiești până la o sută de ani; ce-ți mai trebuie în plus? Fac parte din familia Ho4; dacă găsești de cuviință să-mi păstrezi dragostea ta, viu din când în când lângă tine, veșmintele mele de odinioară chemându-mă pe nume „Lotus a treia”, și… ai să vezi.
Spunând acestea, se smulse din strânsoarea lui, adăugând:
— Plec!
O privi înmărmurit; ea se ridică deasupra capului său; el sări s-o prindă, dar nu reuși să apuce decât un papuc, care, căzând pe pământ, se transformă într-o rândunică de piatră, mai roșie decât cinabrul și transparentă precum cristalul. O luă de jos ca s-o așeze ca pe-un lucru de preț, apoi găsi, pe fundul unui cufăr, pelerina de mătase pe care-o purta ea când venise la el pentru prima dată. De atunci, când era năpădit de melancolia amintirilor, strângea la piept pelerina, strigând-o: „Lotus a treia!”, și-o vedea ivindu-se îmbietoare, veselă, ea atunci când trăiau împreună, dar fără să rostească vreun cuvânt.
Remarca unui prieten:
Floarea n-are nevoie să înceapă a vorbi, Tăcuta stâncă totuși plăcută-i cea dinții.
Aceste două frumoase versuri de Lu Fang-wong5 sunt parcă anume făcute pentru această povestire.
SFÂRȘIT