Thais

PREFAȚĂ.

Thais a fost una din cărțile cele mai bine primite ale lui Anatole France, deși „le Bon Maâtre”, cum i se spunea, n-a prea avut prilejul să se plângă de insuccese literare. Nici un autor din vremea sa n-a fost mai citit ca el și n-a cules mai multe dovezi de admirație. Dar la câștigarea acestui renume de scriit'or substanțial și totodată delectabil, ikais n-a contribuit puțin. După Crima lui Sylvestre Bon-nard, ea a fost a doua mare carte franciană. Louis Gallet A dramatizat-o și a adus-o pe scenă în 1894, Massenet a scris muzica spectacolului.

Când a apărut în Revue des deux mondes (1899), france subintitulase această „istorie a unei păcătoase salvate și a unui anahoret pierdut”, „poveste filosofică”. O astfel de caracterizare – arăta el într-un proiect de prefață – țintea sa indice că Thai's e o ficțiune pe care a inspirat-o dragostea pentru înțelepciune și să avertizeze mai ales pe cititorii nepregătiți că vor întâlni aici dificultăți la lectură. Era o manieră de a spune unor oameni de treabă că nu vor fi amuzați și că există riscul chiar a-i indispune. „Precauția – adaugă autorul – e de acum încolo inutilă și renunț să o mai iau, „temându-mă că publicul mare, cititor de romane, are să se arunce cu prea multă grabă asupra acestei mici cărți”. Era o cochetărie scriitoricească. Thais a fost găsită o carte savuroasă și citită de oamenii cei mai diferiți. Ea a redeschis gustul pentru rafinata epocă a culturii alexandrine cu care Parisul sfârșitului de secol își descoperea secrete și tulburătoare afinități. Terenul îl pregătise Renan. Șase ani după Tha'is apăru Afrodita lui Pierre Louys; 1890-1896, atrage atenția Thibaudet, este exact epoca în care Salammho și Ispitirea sfântului Antoniu își găsiră în sfârșit publicul și făcură școală.

France a avut de tânăr „viciul nepedepsit al lecturii”. Prietenia cărților vechi, cărora le adulmeca praful cu o adevărată voluptate, o deprinsese încă de copil în librăria tatălui său. Erudiția scriitorului era enormă, aproape în-spăimântătoare. Nu exista de mult opuscul obscur care sa nu-i fi trecut prin mână; totuși, helenizarea lui France s-a produs prin 1899, când în salonul Doamnei Caillavet '< l-a cunoscut pe filosoful Victor Brochard, nutrit până la refuz de gânditorii greci. Thaâs e. rodul acestei convertiri. Povestea, scriitorul a luat-o – cum mărturisește singur – dintr-o veche istorisire coptă, tradusă în latină, pe timpul lui Theodosiu, de Torranius Rufinus. Ea se află inclusă în Viețile Părinților din deserturi, culegere foarte răspândită, pe care școlarii învățau să citească. France și-a îngăduit față de textul hagiografic destule libertăți. După Rufinus, schimnicul Pafnutie își avea mănăstirea la hotarul Heracleei. În partea inferioară a Tebaidei. Thai's – spune legenda – a trăit într-o localitate din Egipt,. Nu la Alexandria, pe care copții o socoteau situată în altă țară. Turnura dată faptelor e și ea schimbată. France declara cu o fină ironie că și-a permis să modifice puțin forma și spiritul vechii legende. Practic, în locul unei apologii a zelului ascetic, aceasta devine la el o parabolă sceptică asupra căilor tainice pe care le alege grația divină. In locul glorificării operei de prozelitism creștin, o pledoarie subtilă pentru toleranță, Legendele – notează surâzând complice France – au lucrul acesta minunat că se pretează de la sine exprimării tuturor ideilor.”

Pafnutie, retras în pustiu, nu precupețește nici un efort spre a se lepăda de orice e în el lumesc și a se dărui dreptei credințe. Nu poate uita, însă, că în tinerețe fusese îndrăgostit de curtezana Thaâs și numai timiditatea l-a împiedicat să-i caute grațiile. Cu convingerea că frumusețea ei fără pereche slujește diavolului, împingându-i pe oameni să păcătuiască, pleacă la Alexandria decis să răpească acest suflet pierzaniei și să i-l aducă Domnului. Pafnutie nimerește într-un moment prielnic proiectului său.

Curtezana, care e o fire superstițioasă, trece printr-o criză de dezgust pentru profesiunea ei. Delirul mistic al pustnicului o cucerește și, după o noapte de orgie la care asistă scârbită, îl urmează pe Pafnutie, părăsindu-și vila luxoasă și acceptând să intre într-o mănăstire. Schimnicul se întoarce în pustie, dar nu-și mai poate regăsi liniștea. El descoperă îngrozit că nu mila creștină l-a determinat să salveze sufletul acesta pierdut, ci pasiunea erotică, își impune cele mai aspre încercări trupești spre a-și izgoni din minte gândurile păcătoase, dar toate exercițiile ascetice se dovedesc zadarnice. Imaginea curtezanei îl urmărește și nu-i dă pace. Aflând că Thai's e pe moarte, pornește ca un halucinat către mănăstirea libiana, unde o lăsase în grija cuvioasei starețe Albina. Reîntâlnirea celor doi eroi încheie, printr-o inversare ireparabilă de situații, romanul. Pafnutie își strigă disperat iubirea, blestemând cerul, în timp ce Thai's, devenită o adevărată sfântă, piere fericită, având viziunea extatică a Paradisului care-și desface larg porțile spre a o primi.

E. M. Forster, în celebrul său eseu despre roman, cita această schimbare a pozițiilor protagoniștilor pe parcursul narațiunii ca model de construcție epică ingenioasă, rezumabilă printr-o imagine grafică. Tha'is – zicea el – are forma unei clepsidre. „Cele două personaje converg, se întâlnesc și se îndepărtează cu o precizie matematică.” Pafnutie și Thai's își -schimbă locurile și realizarea acestei mișcări face cartea atât de satisfăcătoare la sfârșit. „Desenul precis al acțiunii”, cu simetria lui geometrică, „ne incită să vedem romanul ca un tot”, încântă simțul nostru estetic, Într-adevăr, grația cu care France își urmărește demonstrația filosofică e desăvârșită. Nimic nu apare aici tendențios, forțat, deși desfășurarea narațiunii are o rigoare de teoremă. Fiecare episod pregătește încrucișarea destinelor și inversarea lor fatală de la sfârșit. Întâlnindu-l pe Nicias, filosoful sceptic și prietenul său din tinerețe, Pafnutie îl tratează cu o asprime suspectă, de îndată ce află că fusese amantul Thai'sei. Intransigența morala a pustnicului trădează deodată și o altă determinare, ascunsă, inconștientă, fără nici o legătură cu virtutea creștină. Tot așa, Thai's, în temerile ei superstițioase, se dovedește a avea o certă predispoziție către misticitate.

France se ferește să dea impresia că ia partea cuiva, deși filosofia lui devine până la urmă evidentă. Ambiția scriitorului este însă de a-și profesa ideile (și Thais ră-mâne un asemenea roman demonstrativ) prin epuizarea tuturor argumentelor pro și contra lor. In drumul său spre Alexandria, Pafnutie își confruntă credința cu Timo-cles, scepticul. Inițial s-ar părea că nimic nu-i desparte: și acesta s-a retras în pustiu și trăiește ca un eremit. Dar rațiunea indiferentei sale față de orice e lumesc se dovedește a fi cu totul alta. Răspunsurile lui Timocles cad ca un dus rece peste elanurile cu care Pafnutie e necontenit gata să predice dreapta credință.

— Timocles din Cos, vorbi el, mărturisesc că multe din cuvintele tale nu-s lipsite de judecată. E înțelept, în-tr-adevăr, să disprețuim bunurile acestei lumi. Dar ar fi nebunie să disprețuim deopotrivă bunurile cele veșnice și să stârnim mânia lui Dumnezeu. Deplâng orbirea ta, Timocles, și vreau să-ți dezvălui adevărata învățătură, astfel încât, aflând că există un Dumnezeu în trei ipostaze, să asculți de Dumnezeul acesta, întocmai cum ascultă un copil de tatăl său, '