Cartea prietenului meu

Cu câtă pasiune mi-l repet în minte, cât de maiestuos și de plin mi se pare! Desigur, fiindcă mi se potrivește atât de bine mie însumi. Am și eu, la rândul meu, vârsta împlinită de Dante pe vremea când bătrânul soare își îndrepta lumina asupra celui dintâi an al veacului al XlV-lea.

Sunt și eu în miezul vieții, presupunând că drumul ei e la fel de lung pentru toți și că duce neapărat la bătrânețe.

Dumnezeule! Știam de acum douăzeci de ani ca va trebui să ajung aici: știam, „dar n-o simțeam. Mă sinchiseam atunci de drumul vieții ca de drumurile din Chicago! Acum, după ce am urcat coasta, întorc capul pentru a îmbrățișa dintr-o privire toată întinderea pe care am străbătut-o atât de repede, și versul poetului florentin îmi stârnește atâtea vise, că mi-aș petrece bucuros noaptea înaintea focului, evocând fantome. Să plutească în juru-mi. Morții, vai, sunt atât de ușori!

Ce bine e când stai și-ți amintești! Tăcerea nopții te îmbie. Liniștea ei dă curaj stafiilor, timide și sperioase de felul lor, care cer liniște și singurătate când vin să vorbească la ureche prietenilor vii. Perdelele s-au tras la ferestre, draperiile atârnă în falduri grele până la covor.

O singură ușă a rămas întredeschisă și ochii mei se îndreaptă pe negândite spre ea. Se strecoară de acolo o lumină de opal; ajung până la mine răsuflări egale și molcome, și n-aș putea să deosebesc nici eu răsuflarea mamei de aceea a copiilor.

Dormiți, scumpii mei, dormiți!

Nel me'zzo del cammin di nostra vita…

Într-um colț, în fața focului ce se stinge, visez, și-mi închipui că această veche casă a familiei mele, cu camera în care veioza aruncă o lumină tremurândă și de unde vin respirațiile acestea pure, este un han singuratic, întâlnit pe lungul^ drum din care, până acum, am și străbătut jumătate.

Dormiți, scumpii mei; mâine vom pleca mai departe!

Mâine! A fost un timp când acest cuvânt era pentru mine plin de cea mai frumoasă dintre vrăji. Rostindu-l numai, vedeam necunoscute și fermecătoare chipuri făcându-mi semn cu degetul și șoptindu-mi: „Vino!”. Și ce mult iubeam atunci viața! Credeam în ea ca un îndrăgostit, și nu mi-ar mai trecut prin gând că ar putea să se poarte aspru cu mine, deși știam cât e de nemiloasă.

N-o învinovățesc. Nu mi-a făcut atâtea răni ca altora. M-a și mângâiat, uneori, parcă din întâmplare, ea, care trece cu atâta nepăsare pe lângă noi! În schimbul a ceea ce mi-a luat sau refuzat, mi-a dat adevărate comori, pe lângă care tot ce doream nu era decât cenușă și fum. Cu toate acestea, am pierdut speranța, și acum nu mai pot să aud cuvântul Mâine fără a încerca un sentiment de neliniște și de tristețe.

Nu! Nu mai am încredere în vechea mea prietenă, viața. Dar o iubesc încă. Atâta timp cât voi vedea sfânta ei lumină strălucind pe trei frunți albe, pe trei frunți iubite, voi spune că-i frumoasă și o voi binecuvânta.

Sunt clipe când totul mă surprinde, clipe în care lucrurile cele mai simple îmi dau fiorul misterului.

Astfel, mi se pare, în momentul acesta, că memoria este o facultate minunată și că darul ei de a face să reînvie trecutul este la fel de surprinzător, ba mult mai surprinzător decât darul de a privi în viitor.

E o binefacere amintirea! Noaptea e liniștită, am strâns grămadă tăciunii în cămin și am întețit focul.

Dormiți, scumpii mei, dormiți!

Îmi scriu amintirile din copilărie și asta PENTRU VOI TREI PRIMELE CUCERIRI MONȘTRII Oamenii care mi-au spus că nu-și mai amintesc nimic din cei dintâi ani ai copilăriei m-au surprins tare mult. Cât despre mine, am păstrat amintiri vii încă de pe timpul când nu eram decât un copil mic de tot. E adevărat că nu sunt decât imagini izolate, dar care, tocmai de aceea, se desprind cu mai multă strălucire pe un fundal obscur și misterios. Cu toate că sunt încă destul de departe de bătrânețe, amintirile acestea, deosebit de dragi, îmi vin parcă dintr-un trecut nespus de îndepărtat, îmi închipui că lumea era atunci la mărețele sale începuturi, învăluită toată în cele mai fragede culori. Dacă aș fi un sălbatic, aș crede că lumea e tot atât de tânără ca și mine sau, dacă vreți, tot atât de bătrână. Dar, din nenorocire, nu sunt deloc sălbatic. Am citit multe cărți despre vechimea pământului și originea speciilor și compar, cu melancolie, scurta durată a indivizilor cu lunga durată a speciilor. Știu, prin urmare, că nu demult aveam pătuțul meu cu plasă, într-o cameră mare dintr-o casă veche și foarte dărăpănată, care a fost dărâmată apoi pentru a face loc noilor clădiri ale Școlii de Belle-Arte.

Acolo locuia tatăl meu, un modest medic și un mare colecționar de curiozități ale naturii. Cine a spus oare că cei mici n-au memorie? Mai am în fața ochilor camera, tapetată în verde, cu desene, și drăguța gravură, în culori, care reprezenta, după cum am aflat mai târziu, pe Virginie trecând, pe brațele lui Paul, vadul Râului Negru. Am trecut în această cameră prin aventuri extraordinare.

După cum v-am spus, aveam un pătuț cu plasă care stătea toată ziua într-un colț și pe care mama îl așeza în fiecare noapte în mijlocul camerei, desigur, ca să fie mai aproape de patul ei, ale cărui perdele imense mă umpleau de teamă și de admirație. Era o poveste întreagă cu culcatul meu. Nu mergea fără rugăminți, lacrimi, îmbrățișări. Dar nu numai atât: cum mă vedeam în cămașă, o luam la picior iepurește.

Mama mă scotea de sub vreo mobilă ca să mă bage din nou în pat. Era vesel de tot.

Dar abia mă culcam, că niște inși cu totul străini de familia mea începeau să-mi dea târcoale. Aveau nasuri ca ciocurile de barză, mustăți zbârlite, burți țuguiate și picioare cu pinteni de cocoș. Se arătau numai din profil, cu un ochi rotund în mijlocul obrazului și mergeau în șir, unul după altul, ținând în mână mături, sulițe, chitare, seringi și câteva instrumente necunoscute. Urâți cum erau, n-ar fi trebuit să se arate; dar ce-i al lor, e al lor: se strecurau fără zgomot de-a lungul pereților și niciunul din ei, nici cel mai mic, care mergea la urmă și avea un petic în fundul pantalonilor, n-a făcut niciodată vreun pas spre patul meu. Era vădit că o forță îi ținea lipiți de pereții pe lângă care se strecurau și că nu aveau o grosime apreciabilă.