Gradina lui Epicur

Numai cu greu ne putem închipui azi starea de spirit a unui om de altă dată, care credea cu tărie că pământul e așezat în centrul universului și că toți aștrii se învârtesc în jurul lui. El simțea svârcolindu-se sub dânsul pe cei osândiți la flăcările Gheenei și poate că văzuse cu proprii lui ochi și mirosise cu însuși nasul lui fumul de pucioasă al infernului strecurându-se printre crăpăturile vre-unei stânci. Ridicându-și privirile din pământ, putea să contemple cele douăsprezece sfere, mai întâi pe acea a elementelor, care închide într-însa aerul și focul, apoi sferele Lunii, ale lui Mercur, ale Venerei pe care a vizitat-o Dante în Vinerea cea Mare a anului 1300, apoi pe acelea ale Soarelui, ale lui Marte, ale lui Jupiter și ale lui Saturn, apoi firmamentul incoruptibil de care atârnau stelele asemenea unor candele. Prelungind cu gândul contemplarea asta, el descoperea dincolo de ele, cu ochii spiritului, cel lde-al noulea cer la care atâția sfinți au fost înălțați, apoi cristalinul sau primum mobile, și în sfârșit Empireul, lăcașul etern al celor fără de prihană, spre care, după moartea lui, doi îngeri înveșmântați în alb (era sigur de asta)

Îi vor purta ca pe-un prunc sufletul spălat în apele botezului și parfumat cu undelemnul ultimei comunicaturi. Pe vremea aceea Dumnezeu n-avea alți copii decât |pe oameni, și toată creațiunea lui era orânduită în chip poetic și pueril în același timp, ca o imensă catedrală. Conceput astfel, universul părea atât de simplu, încât putea fi reprezentat în întregime, cu înfățișarea și cu toate mișcările Iui, în unele orologii, zugrăvite cu artă și pline cu mașinării ascunse.

S-au dus însă de-acum cele, douăsprezece ceruri și planetele sub cari te nășteai fericit sau nenorocit, vesel sau saturnian. Bolta solidă a firmamentului s-a prăbușit. Ochiul nostru și gândirea noastră pătrund în abisurile infinite ale spațiului. Dincolo de planete noi nu mai descoperim Empireul îngerilor și-al celor aleși, ci o sută de milioane de sori prăvălindu-se în gol cu cortegiul lor de obscuri sateliți, invizibili pentru noi. În mijlocul puzderiei acesteia de lumi, soarele nostru nu e decât un muc de lumină, pământul un strop de noroi. Imaginația noastră e iritată și uimită când i se spune că raza luminoasă care ne vine din steaua polară a pornit la drum de-acum o jumătate de veac și că totuș steaua asta călăuzitoare ne e vecină și că, alături de Sirius și de Arcturus, e una din cele mai apropiate surori ale soarelui nostru. Sunt stele pe cari le vedem și azi în cam pul telescopului, și cari ori fi poate stinse de mai bine de trei mii de ani.

Lumile mor, de oare-ce se nasc. Se nasc și mor fără încetare. Și creațiunea, veșnic imperfectă, e continuata în necurmate metamorfoze. Stelele se sting fără să putem spune dacă fiicele astea ale luminei, murind astfel nu încep cumva ca planete o existență fecundă, și dacă planetele la rândul lor nu se disolvă ca să devină iarăș stele. Știm doar atât ca nici în spațiu r îl e cerești nu e mai multă odihnă ca pe pământ și că legea muncei și a efortului stăpânește de-opotrivă infinitatea lumilor.

Sunt stele care s-au stins sub ochii noștri; altele palpâesc că flacăra unei candele care moare. Cerurile pe care odinioară omul le credea incoruptibile, nu cunosc altă eternitate decât eterna scurgere a lucrurilor.

Intru cât privește viața organică, nu mai avem astăzi dreptul să ne îndoim că e răspiândită pretutindeni în univers, afară doar dacă viața asta nu e un simplu accident, o întâmplare nenorocită, căzută din păcate numai asupra picăturei de noroi pe care trăim.

E mai probabil însă că viața a luat naștere și pe celelalte planete ale sistemului nostru, surori ale pământului și ca și el purcese din acelas soare, și că s-a manifestat în condiții destul de analoage acelora de-acî, adică sub aceleași forme animale și vegetale… Un bolid ne-a căzut din cer, conținând urme de carbon. Ca să ne mai întoarcem la credințele de-odinioara ar trebui ca îngerii, cari au adus sfintei Dorothea flori din Paradis, să mai revie și astăzi pentru noi cu cereștile lor ghirlande. După toate aparențele în Marte ar putea să trăiască specii comparabile animalelor și plantelor terestre. Putând să trăiască e probabil că și trăesc. Fiți siguri că în clipa asta și viețuitoarele de pe el se sfâșie între ele.

Analiza spectrală a stabilit definitiv unitatea de compoziție a stelelor. De-aceea suntem îndreptățiți să credem că aceleași cauze cari au făcut să purceadă viața din nebuloasă noastră au făcut-o să ia naștere și -n toate celelalte. Gând spunem viața, înțelegem activitatea substanței organizate, în condițiile în cari o vedem că se manifestă aici, pe pământ. Dar e tot așa de posibil ca viața să se ivească și în mediuri cu totul diferite, la temperaturi foarte ridicate sau foarte Joase, sub forme cu neputință de conceput. N-ar fi nici exclus să se producă sub forme eterate, aproape de noi, în chiar atmosfera noastră, și să fim astfel înconjurați de spirite, pe cari nu vom putea să le cunoaștem niciodată, fiindcă orice cunoaștere presupune un raport, și pentrucă dela noi la ele n-ar putea să existe mei unul.

E tot așa de posibil ca milioanele astea de sori, adăugate la alte miliarde ascunse ochilor noștri, să nu formeze laolaltă decât o globulă de sânge sau de limfă în tcorpul unui animal sau al unei insecte imperceptibile față de-o lume care depășește ori-ce concepție omenească despre mărime și care n-ar fi ea însăș, totuș, comparativ cu cine știe ce altă lume, decât un grăunte de nisip. Tot astfel nu e deloc absurd să ne închipuim că veacuri întregi de cugetare și de inteligență trăesc și mor sub ochii noștri într-o clipă pe un atom. În ele înșile lucrurile nu sunt nici mari nici mici și când afirmăm de pildă căi universul este atom, concepția asta e strict omenească. Dacă lumea -ntreagă ar fi redusă dintr-odată la dimensiunile unei alune, proporțiile dintre lucruri rămânând aceleași, prin nimic n-am putea să ne dăm seama că s-a schimbat ceva în univers. Steaua polară închisă odată cu noi sub coajă de alună, ne-ar trimite ca și în trecut în cincizeci de ani lumina ei. Și pământul mai neînsemnat decât un atom, ar fi stropit totuș de-aceeaș cantitate de lacrimi și de sânge care-l scaldă și astăzi. Ceea ce e admirabil, nu e că-i atât de vastă întinderea cerului spuzit de stele, ci că omul a putut s-o măsoare.