Cum văd eu lumea

Teoria relativității pe înțelesul tuturor

Autoportret.

Noi nu știm ce este esențial în propria existență personală, iar altuia nu trebuie să-l pese de asta. Ce știe un pește despre apă în care înoată întreaga lui viață?

Ceea ce a fost amar și dulce a venit din afară, ceea ce a fost greu dinăuntru, din străduința proprie. Am făcut, în principal, ceea ce propria mea natură m-a împins să fac. A fost penibil să primesc pentru aceasta atât de multă prețuire și dragoste. Și săgeți ale urii au fost țintite spre mine: ele nu m-au atins însă nicicând, deoarece aparțineau întru câtva unei alte lumi și cu aceasta nu am nici o legătură.

Trăiesc într-o singurătate care este dureroasă în tinerețe, dar minunată în anii maturității.

I CUNOAȘTEREA NATURII: PRINCIPII ȘI EVOLUȚIE ISTORICĂ

DISCURS DE RECEPȚIE LA ACADEMIA PRUSACĂ DE ȘTIINȚE

Mult stimați colegi, Primiți mai întâi mulțumirile mele profunde pentru fapta dumneavoastră bună, cea mai mare binefacere de care se poate bucura un om ca mine. Invitându-mă în Academia dumneavoastră, mi-ați oferit posibilitatea să mă dedic cu totul cercetărilor științifice, eliberat de agitația și grijile unei profesiuni practice. Vă rog să rămâneți convinși de sentimentele mele de recunoștință și de sârguința strădaniilor mele, chiar și atunci când roadele eforturilor mele vi se vor părea sărăcăcioase.

Îngăduiți-mi să adaug la toate acestea câteva observații generale cu privire la locul pe care îl ocupă domeniul meu de activitate, fizica teoretică, în raport cu fizică experimentală. Un prieten matematician îmi spunea deunăzi jumătate în glumă, jumătate în serios: „Matematicianul știe desigur ceva, dar, fără îndoială, nu știe tocmai ceea ce i se cere în momentul respectiv. „Exact la fel stau lucrurile cu fizicianul teoretician atunci când este solicitat de fizicianul experimentator. De unde vine această curioasă lipsă a capacității de adaptare?

Metoda teoreticianului implică faptul că el are nevoie de supoziții generale, numite principii, din care sunt deduse consecințe. Așadar, activitatea sa se divide în două părți. În primul rând, el trebuie să caute aceste principii și, în al doilea rând, să desfășoare consecințele ce decurg din principii. Pentru îndeplinirea celei de-a două dintre sarcinile numite, el primește în școală un echipament potrivit. Dacă prima dintre sarcinile sale este deja îndeplinită într-un anumit domeniu, adică pentru un complex de corelații, succesul nu-l va ocoli de câte ori silința și rațiunea vor fi îndestulătoare. Prima dintre sarcinile numite, anume aceea de a căuta principiile ce urmează să servească drept bază a deducției, este cu totul de alt fel. Aici nu mai există o metodă ce poate fi învățată și aplicată sistematic, o metodă care conduce la țel. Cercetătorul trebuie mai degrabă să fure oarecum naturii acele principii generale ce pot fi stabilite în mod precis, în măsura în care el deslușește anumite trăsături generale în complexe mai mari de fapte ale experienței.

O dată ce această formulare a fost înfăptuită, începe dezvoltarea consecințelor care furnizează adesea corelații nebănuite, ce depășesc cu mult domeniul de fapte luat în considerare când au fost formulate principiile. Dar atâta timp cât principiile ce servesc drept bază a deducției nu au fost încă găsite, teoreticianului nu-l folosește faptul de experiență singular; el nu poate să facă nimic nici măcar cu regularități mai generale descoperite empiric. El trebuie mai degrabă să rămână într-o stare de neputință în fața rezultatelor cercetării empirice până când ajunge în posesia principiilor care pot forma baza unor dezvoltări deductive. [1]

Aceasta este situația în care se află astăzi teoria în raport cu legile radiației termice și ale mișcării moleculare la temperaturi joase. Până acum vreo cincisprezece ani nu se punea încă la îndoială posibilitatea unei reprezentări corecte a însușirilor electrice, optice și termice ale corpurilor pe baza mecanicii galileo-newtoniene aplicate mișcărilor moleculare și a teoriei maxwelliene a câmpului electromagnetic. Atunci Planck a arătat că, pentru formularea unei legi a radiației termice, care să fie în acord cu experiența, trebuie să ne folosim de o metodă de calcul a cărei incompatibilitate cu principiile mecanicii clasice a devenit tot mai clară. Cu această metodă de calcul, Planck a introdus așa-numita ipoteză a cuantelor în fizică, ce a cunoscut de atunci confirmări strălucite. Cu această ipoteză a cuantelor el a răsturnat mecanica clasică pentru cazul în care mase destul de mici, cu viteze destul de mici, sunt mișcate cu accelerații destul de mari, astfel încât astăzi putem considera legile de mișcare formulate de Galilei și Newton drept valabile numai că legi limită (Grenzgesetze).2 Dar, în ciuda străduințelor pline de zel ale teoreticienilor, nu s-a izbutit până acum să se înlocuiască principiile mecanicii prin principii ce sunt în acord cu legea radiației termice a lui Planck, adică cu ipoteza cuantelor. Deși reducerea căldurii la mișcarea moleculară a fost dovedită în mod neîndoielnic, trebuie și astăzi să mărturisim că stăm în fața legilor fundamentale ale acestei mișcări într-un mod asemănător cu felul în care stăteau astronomii dinaintea lui Newton în fața mișcărilor planetelor. [3]

M-am referit la un complex de fapte pentru a căror tratare teoretică lipsesc principiile. Se poate însă tot așa de bine ca principii clar formulate să ducă la consecințe ce ies cu totul sau aproape cu totul din cadrul domeniului de fapte accesibil astăzi experienței noastre. În aceste cazuri se poate să fie necesară o muncă de cercetare empirică îndelungată pentru a afla dacă principiile teoriei corespund sau nu realității.4 Teoria relativității ne oferă un asemenea caz. [5]