Patimile Sfantului Tommaso D'Aquino

Înainte să-și dea mult așteptatul sfârșit – că nu mai scăpăm de putoarea lui amețitoare —, după o viață de câine și o rugă îndârjită, scremută și niciodată întreagă, prepozitul Giancarlo Vitellini, de la abația noastră Fossanuova din provincia Latina, a hotărât să Ni se confeseze. Acest trăitor nemeritat printer cucernici, sub numele de Fra Ruggiero di Castradivaria, a scris pe un pergament din piele de vițel lombard, pe care fusese cândva mâzgălit un vers eretic al evreului Maimon – pergament răzuit mai apoi cu acid, spălat și sfințit cum se cuvine —, Următoarea blasfemie: „Afirm că m-am născut și am trăit în cea mai sinceră dragoste pentru Dumnezeu, cu o inocentă a trupului și o dăruire sufletească adevărate, așa cum numai sfinții au, fapt pentru care consider sanctificarea lui Tommaso d'Aquino pe deplin justificată, elogiile asupra operei sale total întemeiate, iar concluziile teologilor, că el a salvat Biserica într-un moment greu, nu prea departe de adevăr, desi eu personal nu l-aș putea numi decât un speculant genial, însă toată această recunoaștere încărcată de remușcări amare nu m-a împiedicat să caut mereu Un răspuns la o întrebare care mi-a răscolit întreagă păcătoasa mea viață și pe care o las aici cu limbă de moarte:

Dacă Isus Christos este începutul lumii noastre, și nu există alt chip de a viețui decât în credința Lui – care rămâne cea dreaptă —, cum se face că Voința Divină l-a dat pe Aristotel și l-a răbdat să trăiască și să dea lumii speranța că se poate trăi și fără Dumnezeu?

La fel cum mâinile mele înghețate de frigul necunoașterii pot deschide totuși oricând un tratat de Istorie sau Artă pentru a înțelege bogăția Universului pământesc, așa cum l-au străbătut oamenii până la Anul Zero, tot astfel ochii mei încercănați de suferința micimii pot vedea ce dezordine stilistică a domnit până să vină El pentru A aduce Marea Ordine a credinței, menită să mântuiască această lume, îndemnând la dragoste, nesuferirea răului, milostivenie, tămăduire, edificiu, fraternitate și egalitate.

Și, mai apoi, de ce universitarii îl numesc doctor ^ „' angelicus et universalis, iar poporul de jos care se ^

Revoltă astăzi îl invocă drept doctor communis, cerând în numele lui o lume mai bună și mai dreaptă?”

În acest loc se observă că s-a rupt pana în mâna nepriceputului ăsta de Giancarlo Vitellini. Iar după aceste vorbe Deșuchiate și vitregite de suflarea binefăcătoare a Sfântului Spirit, lipsesc oarece cuvinte pierdute, zice-se, în timpul Tremuriciului abatelui Lodovico Branca, omul nostru de la Fossanuova. Când a vărsat vinul sfințit peste toatele, astfel că Pergamentul nu mai cuprindea decât ultimele cuvinte ale numitului prepozit. Care se scriu acum și apoi se șterg: „. Atunci, de unde a apărut crima asta?”

BENEDETTO CAETANI Papă Bonifaciu v ni Nno Domini s 299

Ia f 8-fâj l Nobilitas morum magis Ornat qwm genitorum Noblețea caracterului împodobește Mai mult decât noblețea părinților „Aristotel este un premergător al Mântuitorului și demonstrația existentei lui Dumnezeu este cea dintâi datorie a oricărui Filosof, Tommaso, pentru că numai Cel Atotputernic, fiind Nemărginit și fără început, posedă înțelegerea completă a Lucrurilor, în timp ce oamenii, fiule, nu sunt în stare să înțeleagă Tainele dumnezeirii decât prin ceea ce ne-a dăruit El mai prețios, Ca instrument al comunicării.” „Un telefon?” „Nu, fiule, nu.

Revelația Părintele Buono trecuse prea repede peste blasfemia mea.

A ridicat ochii încet și trist, privind îngândurat tencuiala scobită De pârjolul ultimei secete, murii pătați de piatra vânătă a timpului, iar mai sus, balcoanele curbate de uscăciune și streașinile Zdrențuite de vânturi. Se necăjea degeaba bătrânul, căci Evul Mediu încă nu decăzuse. Din acele ziduri fusese ridicat până Aproape de cer castelul nostru de la Roccasecca, după Deznodământul înghețat al bătăliei cu sănii din pasul Bernina, Care se petrecuse în timpul procesului vesel de la Roma îndreptat împotriva cadavrului papei Formosus. Mentorul meu a Urmărit apoi cu pleoapele strânse iedera uscată de transparenta grea a firmamentului, cârceii agățați încă în scândurile putrezite Din ferestre, ca niște gheare năpârlite de pisică, muchiile Sfărâmate ale crenelurilor albite de penele porumbeilor sălbatici și vârfurile pinaclurilor înfipte ca niște sule în atmosfera stătută și împuțită de gunoaie a Italiei. După asta, a coborât privirea Încețoșată de lacrimi pe contraforții desprinși din zid la ultimul Cutremur răufăcător, cu epicentrul sub tronul de fildeș ai lui Federico von Hohenstaufen din Sicilia – când se clătinase Petrolul în străfunduri, fără ca noi să știm —, sprijinind atunci Doar gurile de aer meridional căscate între ei și pereți, printre Ptozele prăfuite de păianjeni. Bătrânul a continuat apoi să-și Plimbe ochii pe căruța dezmembrată a lui moș Murillo – spaniolul cu sânge japonez —, între ale cărei hulube paiele începuseră Să facă iarăsi spice. și mai cred că părintele Buono privea Anume închipuirea câmpiilor de sub Montecassino, despre care Eu am crezut întotdeauna – dar mai ales primăvara, când ieșea Untișorul – că sunt petice din blana unei vidre verzi, întinsă Chiar de Dumnezeu la soarele torid, usturător și nemilos al Peninsulei.

Peste vârfurile castelului tocmai trecea un stol de ciori slabe, Despănate și aproape oarbe, ca iarna. Iar pe deasupra lor se Rotea încet vulturul regal. Nu tipa, ci doar se găinăța în capul Nostru, dând culoare unui peisaj monoton și somnolent.

Lui Buono îi plăcuse evlavia și destoinicia mea – pe care O numea în șoaptă pasiphanes arete —, încă din nefericitul an

1229, când tatăl meu asediase, cucerise și jefuise turbat Mânăstirea, biciuise călugării cu un lant de fântână, iar pe abate Îl siluise în fata novicilor, umplându-i și pe aceștia de pofte.

Se împlineau exact șapte secole de când Benedict di Nursia Își inventase ordinul său binecuvântat în acel lăcaș faimos, care De atunci avea să-și piardă pentru totdeauna măreția și misterul între bucile însângerate ale abatelui.