Fiara nevăzută

de AnnaE 1.283 de citiri
Descarcă fișierul · DOC sau citește mai jos
Aa

Nu întotdeauna se mănâncă ceea ce-i pe masă.

La lumina unei lămpi de seu înfiptă în capătul unei mese necioplite, un bărbat citea niște însemnări dintr-un carnet. Era un vechi carnet de socoteli foarte uzat; iar scrisul părea că nu e foarte citeț, deoarece omul apropia din când în când pagina de flacăra luminării pentru ca lumina să cadă mai puternic pe ea. Umbra carnetului se proiecta atunci asupra unei jumătăți din odaie, întunecând un număr de fețe și figuri; căci în afara celui ce citea mai erau de față alți opt oameni. Șapte dintre ei ședeau rezemați de pereții din bușteni neciopliți, fără a scoate o vorbă, fără a se clinti și, încăperea fiind mică, destul de aproape de masă. De-ar fi întins un braț, oricare dintre ei l-ar fi putut atinge pe cel de-al optulea, care zăcea culcat pe masă cu fața în sus, în parte acoperit cu un cearșaf, cu brațele pe lângă trup. Acela era mort.

Omul cu carnetul nu citea tare și nimeni nu vorbea; toți păreau să aștepte să sc întâmple ceva; doar omul mort nu aștepta nimic. Din golul întunericului de afară pătrundeau prin deschizătura ce slujea de fereastră toate zgomotele veșnic stranii ale nopții în pustietate – sunetul lung fără de nume al unui coyot îndepărtat; freamătul vibrând liniștit al neobositelor gâze prin arbori; ciudate țipete de păsări ale nopții, atât de deosebite de cele de zi; zbârnâitul greoi al cărăbușilor; și tot acel cor misterios de zvonuri mici care totdeauna par să fi fost numai pe jumătate auzite când încetează brusc, de parcă și-ar fi dat seama de-o indiscreție. Dar nimic din toate acestea nu era perceput în acea adunare; cei ce-o alcătuiau nu prea erau înclinați a-și irosi atenția în lucruri fără importanță practică; asta se înțelegea din fiece linie a fețelor lor aspre, se înțelegea chiar și din lumina tulbure a acelei singure luminări. Erau, evident, oameni din vecinătate – fermieri și pădurari.

Cel care citea se deosebea întrucâtva de dânșii; ai fi zis despre el că-i umblat, om de lume, deși în îmbrăcăminte dovedea o anumită adaptare la mediul său. Haina lui nu prea ar fi fost luată de model la San Francisco; încălțămintea nu-i era de origine citadină, iar pălăria ce se afla pe jos lângă dânsul (el singur sta cu capul descoperit) era astfel încât cine ar fi considerat-o un articol de podoabă s-ar fi înșelat asupra rostului ei. Fața acestui om te impresiona mai degrabă favorabil, deși avea o fărâmă de asprime pe care totuși nu-i exclus s-o fi adoptat sau cultivat ca potrivită unui bărbat care exercita o autoritate, pentru că el era procuror1. În virtutea funcției sale se afla el în posesia carnetului din care citea și care fusese găsit printre lucrurile mortului, în coliba acestuia, unde acum avea loc ancheta.

Când procurorul termină de citit, puse carnetul în buzunarul de la piept. În clipa aceea, ușa fu împinsă în lături și înăuntru se ivi un bărbat tânăr. Despre dânsul puteai spune cu certitudine că nu se născuse și nu crescuse la munte; era îmbrăcat ca orășenii. Dar îmbrăcămintea îi era prăfuită, ca a aceluia care vine din călătorie; într-adevăr, se obosise mult pentru a putea sa ajungă la timp și să asiste la anchetă.

Procurorul înclină ușor capul; niciunul dintre ceilalți nu salută.

— V-am așteptat, spuse procurorul. Trebuie să terminăm treaba în seara aceasta.

Tânărul zâmbi:

— Îmi parc rău că v-am reținut, spuse. Am plecat nu ca să mă sustrag convocării dumneavoastră, ci ca să expediez ziarului meu o dare de seamă despre evenimentele din pricina cărora presupun că sunt chemat să relatez aici.

Procurorul zâmbi, la rândul său:

— Relatarea pe care ați expediat-o ziarului dumneavoastră diferă, probabil, de aceea pe care o veți face aici, sub prestare de jurământ.

— Voi proceda cum doriți dumneavoastră, răspunse celălalt cam repezit și roșind vizibil. Mi-am făcut relatarea în mai multe exemplare și am o copie după ceea ce am trimis. N-am dat-o drept știre, pentru că e de necrezut, ci drept povestire literară. Poate figura ca parte din mărturia sub jurământ.

— Dar ați spus că e de necrezut!

— Acest lucru nu trebuie să conteze pentru dumneavoastră, sir, de vreme ce jur că relatarea este adevărată.

Procurorul rămase tăcut câtva timp, cu ochii în pământ. Bărbații care ședeau pe lângă pereții colibei vorbeau în șoaptă, luându-și rareori ochii de pe fața cadavrului. Curând, procurorul își ridică privirea și spuse:

— Reluăm ancheta.

Oamenii își scoaseră pălăriile. Martorul depuse jurământul.

— Cum vă numiți? Întrebă procurorul.

— William Harker.

— Vârsta?

— Douăzeci și șapte de ani.

— L-ați cunoscut pe decedatul Hugh Morgan?

— Da.

— Erați cu el când a murit?

— Eram pe-aproape.

— Cum de s-a întâmplat așa? Mă refer la prezența dumneavoastră.

— Îl vizitam aici ca să vânez și să pescuiesc. Dar, ce-i drept, în parte și cu scopul de a-i studia caracterul și felul de a trăi, ciudat și singuratic. Părea un model bun pentru un erou de literatură. Eu scriu uneori povestiri.

— Iar eu le citesc uneori.

— Vă mulțumesc.

— Povestiri, în general, nu pe-ale dumitale.

Unii dintre jurați râseră. Pe un fundal sumbru umorul se reliefează mai puternic. Soldații râd ușor în intervalele dintre lupte și o glumă într-o cameră mortuară cucerește prin surprindere.

— Relatați împrejurările morții acestui om. Vă puteți folosi de orice însemnări și memorii doriți.

Martorul înțelese. Scoase un manuscris din buzunarul de la piept, il apropie de flacăra luminării, îl răsfoi până ce găsi pasajul care-i trebuia și începu să citească.

Fișiere de descărcat

DOC
Fiara nevazuta de Ambrose Bierce.doc
77 KB · 188 de descărcări
Descarcă

Alte cărți de Ambrose Bierce

Toate ›