Iedera

La vreo trei mile de orășelul Norton, statul Missouri, pe drumul ce duce la Maysville, se înalță o casă veche, ce aparținuse ultima oară unei familii numită Harding. Din 1886, nu a mai locuit nimeni în ea și, după toate probabilitățile nici nu va mai locui cineva vreodată. Timpul și antipatia vecinilor au făcut din ea un fel de ruina pitoreasca. Trecătorul care nu-i cunoaște povestea nu are motive s-o includă în categoria „caselor bântuite”, deși de această nedorită faimă are parte tot ținutul. Îi lipsesc geamurile și ușile, acoperișul e spart în mai multe locuri și. Rămasă nevopsita șindrila veche a căpăta o nuanță de un cenușiu sumbru. Și. Totuși, aceste indubitabile semne ale supranaturalului sunt estompate în parte, de frunzișul bogat al unei uriașe plante agățătoare ce acoperă întreaga construcție. Planta, dintr-o specie pe care nici un botanist nu a fost în stare s-o identifice, joacă un rol important în istoria casei.

Familia Harding era alcătuită din Robert Harding, soția sa, Matilda, domnișoara Julia Went, sora acesteia, și doi copii mici. Robert Harding era un bărbat tăcut și ursuz, care nu-și făcuse nici un prieten printre vecini și nici nu părea dornic de așa ceva. Avea în jur de patruzeci de ani, era un ins chibzuit, muncitor; își câștiga existența de pe urma micii ferme, năpădită acum de tufe și rugi de mure. El și cumnata sa erau oarecum ostracizați de vecini, care găseau că sunt văzuți prea des împreună – ceea ce nu era neapărat o vină, căci purtarea lor în asemenea ocazii nu era de natură să dea naștere la bănuieli. Codul moral al celor din Missourie este însa foarte sever.

Doamna Harding era o femeie blajină, cu ochi triști, și infirmă: îi lipsea piciorul stâng.

Într-o vreme, era în 1884, se auzi că doamna Harding a plecat să-și viziteze mama, în Iowa. Cel puțin așa răspunsese soțul ei celor curioși iar felul în care-o spusese nu încurajase și alte întrebări. Soția sa nu s-a mai întors. Doi ani mai târziu, fără să-și vândă ferma sau avutul și fără să angajeze un agent care să aibă grijă de ele, sau fără să-și ia cu el bunurile casnice, Harding a părăsit localitatea, împreună cu restul familiei. Nimeni nu știa încotro a plecat; nimănui nu-i păsa la vremea aceea. Cum era de așteptat, tot ceea ce putea fi luat dispăru curând și casa părăsita deveni o casă „bântuita”.

Într-o seară de vară, patru sau cinci ani mai târziu pastorul J. Gruber din Norton și un avocat din Maysville, pe nume Hyatt, s-au întâlnit călare în fața fostei locuințe a familiei Harding. Având de discutat niște afaceri, cei doi cei doi legară caii și se duseră să stea de vorbă pe veranda casei. Unul din ei aminti în glumă de sumbrul renume al locului, dar remarca fu repede uitată și trecură la treburile ce le aveau de hotărât, tăifăsuind până pe înserate. Era o seară calda și apăsătoare, cu un aer stătut.

Deodată ceva îi făcu să tresară uimiți: o lungă plantă agățătoare, ce acoperea pe jumătate fațada casei și ale cărei brațe atârnau deasura verandei, începu să se agite cu zgomot, scuturându-și violent tulpina și frunzișul.

— Vine furtuna! Exclamă Hyatt.

Gruber nu răspunse nimic, ci, în tăcere, îi atrase atenția asupra copacilor din jur, al căror frunziș era nemișcat.

Chiar și vârfurile ascuțite ale crenguțelor ce se profilau distinct pe bolta senină erau nemișcate. Cei doi coborâră în grabă treptele spre ceea ce fusese o pajiște și-și ridicară privirile spre plantă pe care o puteau vedea acum în întregime. Continua să se frământe sălbatic, deși fără nici un motiv aparent.

— Să plecăm, spuse pastorul. Și au plecat. Uitând că mergeu în direcții opuse, cei doi călăriră mai departe împreună până la Norton, unde povestiră strania întâmplare unor prieteni discreți.

În seara următoare, cam pe la aceeași oră, se aflau din nou pe veranda Harding, însoțiți, de data asta, de alți doi bărbați, ale căror nume nu s-au păstrat. Misteriosul fenomen se petrecu din nou. Sub privirile lor, iedera se convulsionă puternic de la rădăcină până în vârf și toți laolaltă nu reușiră să-i imobilizeze tulpina. După o oră, se retraseră cunimic mai luminați decât veniseră.

În scurt timp, ciudățenia stârni curiozitatea întregului ținut. Zi și noapte se adunau acolo o mulțime de spectatori, „căutând un semn”. Nimeni nu părea să-l fi aflat, dar atât de respectabili erau martorii menționați, încât nimeni nu punct la îndoială „fenomenul” descris de ei.

Dintr-o fericită inspirație sau în scop pur distructiv, cineva – nu se știe cine anume – veni într-o zi cu propunerea de a dezgropa iedera și, după multă chibzuință, hotărâră s-o facă. Nu găsiră decât o rădăcină și, totuși, ce ciudățenie!

De la baza tulpinii, pe o distanță de vreo cinci-șase picioare, rădăcina se afunda drept, străbătând un pământ afânat, friabil. Apoi se ramifica într-o mulțime de rădăcinuțe, fibre și filamente, împletite într-un chip cât se poate de curios.

După ce le scuturară de pământ, în fața lor se arătă o formă cu totul neobișnuită. Ramificațiile firișoarelor încolăcite și răsucite alcătuiau o țesătură compactă, prezentând, în formă și mărime o uimitoare asemănare cu trupul omenesc. Avea cap, trunchi și membre, până și degetele de la mâini și picioare se conturau cu claritate. Mulți susțineau chiar că dispunerea fibrelor în masa globulară ce reprezenta capul sugera în modul său grotesc o față de om. Silueta era orizontală. Rădăcini mai mici începuseră să se unească pe piept.

Asemănarea cu forma omenească era imperfecta. La vreo zece țoli1 -sub unul din genunchi, firișoarele ce alcătuiau piciorul se răsuceau înapoi.

Figurii îi lipsea piciorul stâng.

Concluzia era bătătoare la ochi. În agitația ce se stârni în urma uimitoarei descoperiri, diverse acțiuni fură propuse, dar abandonate din lipsa celor capabili să le înfăptuiască. Șeriful puse capăt disputelor, ordonând în calitate de custode legal al proprietății abandonate să fie scoasă rădăcina și să se astupe groapa la loc.

Investigațiile ulterioare au adus la lumină un fapt deosebit de semnificativ: doamna Harding nu-și vizitase niciodată rudele din Iowa, care nici nu știau că ea ar fi intenționat s-o facă.