Moartea lui Halpin Frayser

Căci moartea săvârșește metamorfoze mai mari decât s-au arătat până acum. Și dacă, îndeobște, sufletul se întoarnă pentru a se înfățișa în unele împrejurări ființelor de carne și sânge. În primul lor înveliș trupesc, s-a întâmplat ca trupul fără suflet să calce și el pământul. Și cei care, întâlnind asemenea spectre, n-au murit pe loc, putând vorbi apoi despre ele, atestă că ele n-ar mai fi înzestrate nici cu simțire a inimii, nici cu adu-ceri-aminte, și că nu cunosc alte simțăminte decât ura. Pe cât se pare, în suflete foarte blânde în timpul vieții se întrupează după moarte toată răutatea cu putință.

HAL

I.

Într-o noapte întunecoasă de pe la mijlocul verii, un om culcat într-o pădure și-a ridicat, după un somn fără vise, capul, apoi, după ce și-a ațintit privirea la întunecimile din jur, a rostit cuvintele următoare: „Catherine Larue”. N-a scos nici o altă vorbă, și, după câte știa el însuși, nu avea de ce spune nici măcar ceea ce a spus.

Îl chema Halpin Frayser. În vremea aceea locuia la Saint-Helena, dar nimeni nu știe unde se află acum, la ora de față, fiindcă între timp a murit. Cel care doarme în pădure, fără alt așternut decât frunzele uscate și pământul jilav, fără alt acoperământ decât niște crengi de pe care căzură frunzele și cerul din care căzuse odinioară pământul, nu poate trage nădejdea de-a trăi o viață prea lungă; ori Frayser abia împlinise treizeci și doi de ani. Sunt pe lume milioane de ființe, cele mai bune dintre noi, care socotesc vârsta de treizeci de ani o vârstă înaintată. Aceste ființe sunt copiii. Pentru cei care urmăresc drumul vieții de la pornirea din port, nava care se și află pe mare, la o distanță apreciabilă, pare foarte aproape de malul opus. Totuși, nu e sigur că Halpin Frayser își va fi aflat moartea numai fiindcă s-a culcat în aer liber.

Își petrecuse toată ziua din ajun între dealurile de apus care mărgineau valea Napei, urmărind hulubii sau alte mici vânaturi de sezon. Spre sfârșitul după-amiezii cerul se acoperise de nori, și el nu se putu orienta. Deși nu avea decât să coboare drept înainte (acesta e dintotdeauna drumul cel mai sigur pentru un călător rătăcit), absența urmelor îl tulburase într-atât încât și la căderea nopții se mai afla încă în pădure. Neînstare să-și croiască drum printre desișurile de manzanita, rătăcise și, doborât de oboseală, se culcase la picioarele unui enorm madrono, ca să se cufunde de îndată într-un somn fără vise. Peste câteva ceasuri, unul din acei misterioși mesageri cerești, care preced cohorta nenumărată a semenilor lor, lunecând o dată cu liziera zorilor înspre soare-apune, rosti cuvântul de trezire la urechea adormitului, care se ridică și rosti un nume fără să știe de ce, și al cui era.

Halpin Frayser nu era nici filosof, nici om de știință. Faptul de-a fi rostit cu voce tare, trezindu-se dintr-un somn adânc în inima pădurii, un nume ce nu figura în memoria lui, nu stârni în el o curiozitate care să-l împingă să studieze fenomenul. Socoti curios faptul, apoi, după un fior ascuțit, parcă din respect față de opinia curentă care socotea nopțile răcoroase în acest anotimp, se culcă din nou și adormi. De astă dată, însă, somnul îi fu bântuit de-un vis.

Călca pe-un drum prăfos, a cărui albeață era și mai mare în întunecimile crescânde ale unei nopți de vară. Nu știa de unde vine, unde duce drumul, de ce se afla pe el. Dar totul îi părea simplu și firesc, așa cum se întâmplă întotdeauna în vis, căci în țara nălucilor nu te miră nimic, și rațiunea renunță la domnia ei. În curând, ajunse pe-un drumeag ce se desfăcea din drumul mare și care părea părăsit de mult. Halpin Frayser se gândi că nimeni nu-l mai străbătuse de mult, fiindcă ducea pesemne spre niște locuri blestemate; totuși, îl luă fără ezitare, mânat parcă de-o poruncă necunoscută.

Pe măsură ce înainta, își dădea seama că drumul era bântuit de niște prezențe invizibile, cărora spiritul său nu le putea ghici o formă precisă. Din ambele părți, printre arbori, auzea un murmur incoerent, rostit într-o limbă străină pe care-o înțelegea pe jumătate. Și le tălmăci ca frânturi din preludiul unui complot monstruos îndreptat împotriva trupului și sufletului său.

Se întunecase de-a binelea de mult; totuși, pădurea nesfârșită prin care înainta era scăldată într-o lumină pală ce venea de nu se știe unde, căci nimic nu lăsa o umbră în această misterioasă luminozitate. Într-un vechi făgaș, o băltoacă, lăsată de-o ploaie destul de recentă, îl izbi cu reflexele ei cărămizii. Se aplecă să-și înmoaie mâinile: le retrase pătate de sânge! Atunci abia băgă de seamă că jur împrejur era sânge peste tot. Pete sinistre apăreau pe frunzele mari ale plantelor sălbatice din marginea drumului. Între făgașuri, colbul uscat era ciuruit de-o ploaie roșietică. Pete mari roșii murdăreau trunchiurile arborilor printre frunzele cărora cădea, filtrată, o rouă funebră.

Spectacolul îi inspiră un simțământ de spaimă, cu toate că totul îi părea foarte firesc. Era ca și cum s-ar fi așteptat de mult să privească această scenă, damnat s-o vadă ca ispășire a unei crime de care nu-și putea aminti, deși avea simțământul vinovăției. O nouă spaimă, adăugată misterioaselor amenințări ale decorului înconjurător. Încercă zadarnic să-și recheme în memorie tot drumul vieții, pentru a descoperi clipa în care s-ar fi făcut vinovat de ceva. Roiuri de incidente și imagini disparate îi năpădiră spiritul, ștergându-se reciproc sau împletindu-se unele cu altele, cu zgomot enorm, fără să poată afla ceea ce voia. Eșecul îi spori spaima; avea impresia limpede că ucisese pe cineva în beznă, fără să-și dea seama pe cine și de ce.