Ochii panterei

NU TOȚI NEBUNII SE CĂSĂTORESC.

Un bărbat și o femeie – așa a fost de când lumea – ședeau pe o bancă rustică în după-amiaza târzie. Bărbatul era în floarea vârstei, zvelt, oacheș, cu aerul unui poet și tenul unui pirat, un gen de bărbat care nu trece neobservat. Femeia era tânără, blondă, grațioasă, având ceva „sprințar” în înfățișare și în mișcări. Purta o rochie cenușie, în țesătura căreia se distingeau niște desene ciudate, întunecate. Putea trece drept o femeie frumoasă; nu-ți dădeai seama de la început, căci ochii îți acaparau toată atenția. Erau cenușii-verzui, alungiți și înguști, cu o căutătură ce nu se poate descrie. Puteai spune doar că erau tulburători. Cleopatra trebuie să fi avut asemenea ochi.

Bărbatul și femeia discutau.

— Da, spunea ea; te iubesc, Dumnezeu mi-e martor! Dar să mă căsătoresc cu tine, nu. Nu pot, nu vreau.

— Irene, așa răspunzi mereu, dar niciodată nu mi-ai destăinuit motivul. Am dreptul să-l știu, să-1 înțeleg, să-mi dovedesc tăria de a-1 înfrunta, dacă o voi avea; vreau să aud motivul.

— Pentru ce te iubesc?

Un zâmbet flutură pe chipul palid, scăldat în lacrimi al femeii. Replica nu-l amuză pe partenerul ei.

— Nu, nu există unasemenea motiv. Te întreb de ce refuzi să te căsătorești cu mine? Am dreptul să știu. Trebuie să știu, vreau să știu!

Se ridicase și stătea în fața ei cu mâinile încleștate și fața încruntată, arătând aproape amenințător. Părea că-i gata s-o sugrume pentru a afla ceea ce voia să știe. Ea nu mai zâmbea; își înălțase spre el o privire fixă și albă, golită de orice emoție sau sentiment. Și totuși era ceva în acea privire ce potoli înverșunarea bărbatului, făcându-l să se cutremure.

— Chiar vrei să știi? Întrebă ea pe un ton mecanic, ce-i trecea privirea în sunet.

— Te rog… Dacă nu-ți cer prea mult.

Se părea că acest zeu al creațiunii era dispuns să-i cedeze semenei sale o parte din împărăție.

— Bine, atunci am să-ți-spun: sunt nebună.

Bărbatul tresări, apoi o privi neîncrezător, simțind că e cazul să râdă. Din nou simțul umorului îl părăsi însă și, în ciuda scepticismului său, se simți profund tulburat de ceea ce auzise. Convingerile și sentimentele noastre nu sunt întotdeauna în bună înțelegere.

— Așa ar spune doctorii, continuă femeia, eu găsesc că-i mai curând vorba de un caz de „posesiune”, Așază-te și ascultă-mi povestea!

Bărbatul se așeză tăcut lângă ea, pe banca de la marginea drumului. În fața lor, dealurile de pe versantul răsăritean al văii erau înroșite de razele apusului și liniștea ce domnea pretutindeni vestea amurgul. Ceva din solemnitatea lui misterioasă pătrunsese și-n sufletul bărbatului. În universul spiritual, precum în cel material, există semne și prevestiri ale nopții. Rareori întâlnindu-i privirea și, ori de câte ori se întâmpla, fiind intens conștient de spaima inexplicabilă ce i-o provocau ochii ei, în ciuda farmecului lor felin, Jenner Brading ascultă în tăcere povestea Irenei Marlowe, Din respect pentrucititor, care ar putea fi neplăcut impresionat, de lipsa de meșteșug a unui povstitor neexperimentat, autorulpreferă să o redea în versiune proprie.

II. O CAMERĂ POATE FI PREA STRÂMTĂ PENTRU TREI PERSOANE, CHIAR și ATUNCI CÂND UNA LIPSEȘTE.

Într-o căsuță de lemn, constând dintr-o singură cameră, mobilată sărăcăcios, o femeie ședea ghemuită la perete, strângându-și copilul la piept. În jurul colibei, o pădure deasă își întindea hățișul pe o rază de câteva mile. Era noapte și în cameră demnea un întuneric de nepătruns; nici un ochi omenesc nu ar fi putut distinge femeia și copilul. Și, totuși, cei doi erau observați îndeaproape, cu lăcomie, cu vigilență, cu o intensitate ce nu slăbea nici o singură clipă; acesta e nucleul narațiunii noastre.

Charles Marlowe făcea parte din acea clasă – stinsă acum în țara noastră – de pădurari pionieri, care și-au aflat mediul propice în deșerturile împădurite ce acopereau versantul răsăritean al Văii Mississippi, de la Marile Lacuri până la golfuf Mexic. De mai bine de o sută de ani, acești oameni și-au croit drum înspre vest, generație după generație, cu arma și securea, smulgând Naturii și sălbaticilor săi copii câte un petec izolat de pământ arabil care, abia domesticit, trecea mai departe în mâinile urmașilor, mai puțin aventuroși, dar mai chibzuiți. În cele din urmă, străpungând frontiera pădurii, au ieșit la câmp deschis și au dispărut, de parcă i-ar fii înghițit o prăpastie. Pădurarul pionier nu mai există; pionierul câmpiei, a cărui sarcină, mult mai ușoară, a fost aceea de a ocupa două trimi din țară în timpul unei singure generații, e o specie diferită, inferioară.

Pe Charles Marlowe îl însoțeau în pustietate, împărțind cu el primejdiile, greutățile și privațiunile unei existențe ciudate și aspre, soția și copilul, cărora, în spiritul clasei sale, ce făcea din valorile casnice o religie, le era profund atașat. Femeia era încă destul de tânără, pentru a fi atrăgătoare și prea neobișnuită cu izolarea cumplită a vieții wle, pentru a fi veselă. Dar, deși o frustrase de dreptul la o fericire pe care nu i-o puteau aduce simplele satisfacții ale traiului în mijlocul pădurii, Cerul nu fusese vitreg cu ea. Sumarele datorii gospodărești, copilul, bărbatul și câteva cărți sentimentale pe care le avea îi umpleau îndeajuns viața.

Într-o dimineață, pe la mijlocul verii, Marlowe își desprinse pușca de pe perete, arătând că intenționa să plece la vânătoare.

— Avem destulă carne, îi spuse femeia, te rog, nu pleca azi de-acasă. Am visat azi-noapte, o, ce vis îngrozitor! Nu mi-1 pot aminti bine, dar sunt convinsă că, dacă pleci, se va adeveri.

Trebuie să spunem, cu părere de rău, că Marlowe a primit solemna prevestire cu mai puțină gravitate decât cerea natura ei misterioasă. De fapt, a râs.

— Încearcă să-ți amintești, spuse el. Poate ai visat ca Baby și-a pierdut darul vorbirii.