Stăpânul lui Moxon (Moxon's Master” 1899)

— Vorbești serios? Crezi, într-adevăr, că o mașină poate gândi?

N-am primit un răspuns imediat; Moxon părea absorbit de cărbunii din vatră, atingându-l dibaci cu vătraiul ici și colo, până reacționară la atenția sa cu o dogoare mai vie. De câteva săptămâni observam la el un obicei tot mai accentuat de a întârzia să răspundă chiar și la cea mai banală dintre întrebări. Totuși avea aerul mai mult preocupat decât reținut; s-ar fi spus că se gândește mereu la ceva.

— Ce este o mașină? Cuvântul a fost definit în mai multe feluri. Iată o definiție dintr-un dicționar foarte răspândit: „Orice instrument sau organizare se aplică și face să funcționeze o forță sau produce un efect urmărit”. Bun – atunci omul nu-l o mașină? Și-o să admiți că el gândește – sau gândește că gândește.

— Dacă dorești să nu-mi răspunzi la întrebare, am zis cam iritat, mai bine recunoaște-o pe șleau! Pentru că tot ce-ai spus a fost numai ca să te eschivezi. Știi foarte bine că atunci când vorbesc de „mașină” nu mă refer la om, ci la un obiect alcătuit și stăpânit de om.

— Când acel obiect nu-l stăpânește el pe om, făcu Moxon ridicându-se brusc și privind afară pe-o fereastră, prin care nu se vedea nimic în întunericul unei nopți prevestitoare de furtună. O clipă mai târziu se întoarse spre mine și spuse zâmbind: Iartă-mă, nu mă gândeam deloc să mă eschivez. Am invocat dicționarul ca pe o inconștientă mărturie despre om, o mărturie sugestivă și având pentru discuția rioastră o anumită valoare. Pot destul de ușor să dau un răspuns direct întrebării ce mi-ai pus-o; cred, într-adevăr, că o mașină gândește la lucrarea pe care o face.

Răspunsul era, desigur, destul de direct. Nu-mi era însă foarte plăcut – pentru că tindea să confirme o tristă bănuială: că stăruința pe care Moxon o închinase studiului și muncii în atelierul său mecanic nu-l priise. Știam, de pildă, că suferea de insomnie și acesta nu-l un neajuns neglijabil. Oare îi atinsese judecata? Răspunsul său la întrebarea mea mi s-a părut, în clipa aceea, să dovedească limpede că așa era; acum aș gândi, poate, altfel despre asta. Pe atunci eram mai tânăr și printre bunurile ce nu-s refuzate tinereții este și ignoranța. Incitat la controversă de acest mare stimulent, am spus:

— Și cu ce, înă rog, gândește mașina – în lipsa unui creier?

Răspunsul, care veni cu mai puțină întârziere ca de obicei, luă forma favorită lui Moxon de contrainterogare:

— Cu ce gândește o plantă în lipsa unui creier?

— A, va-să-zică și plantele fac parte din clasa filosofiilor! Mi-ar plăcea să cunosc câteva dintre concluziile lor, premisele le poți omite.

— Poate că ai putea să deduci convingerile lor din ceea ce înfăptuiesc, răspunse el aparent neatins de ironia mea neroadă. Am să te cruț de amănuntele exemplelor familiare – ale mimozei senzitive, ale florilor insectivore și ale acelora ce-și apleacă staminele și-și presară polenul asupra albinei ce intră spre a putea fertiliza perechile lor îndepărtate. Dar consideră următorul fapt: într-un loc deschis din grădina mea am sădit o viță cățărătoare. Când abia mijise la suprafață, am înfipt un par în pământ, la o distanță de un yard. Vița s-a îndreptat îndată într-acolo, dar când, era pe cale să ajungă am schimbat locul parului cu câteva picioare. Vița și-a schimbat imediat direcția, făcând un unghi ascuțit și a pornit iar către par. Această manevră a fost repetată de câteva ori, însă în cele din urmă, de parcă s-ar fi descurajat, vița și-a abandonat urmărirea și, ignorând alte încercări de a o abate, a călătorit până la un copăcel aflat mai departe pe care l-a escaladat. Alt exemplu: rădăcinile de eucalipt se prelungesc într-un chip de necrezut în căutarea umezelii. Un binecunoscut horticultor relatează că o asemenea rădăcină s-a introdus într-o veche țeavă de canalizare, urmându-și calea prin ea până la întrerupere, unde o secțiune din țeava fusese înlăturată pentru a face loc unui zid de piatră ce se clădise de-a curmezișul direcției ei. Rădăcina a părăsit țeava și a urmat peretele până a dat de o gaură, unde se desprinsese o piatră. S-a târât prin ea și, urmând cealaltă parte a zidului până a ajuns înapoi la țeava, a intrat în partea neexplorată și și-a reluat călătoria.

— Ei și! Ce vor să însemne toate acestea?

— Se poate să nu-ți dai seama ce înseamnă? Arată că plantele sunt conștiente. Dovedește că ele gândesc.

— Chiar dacă ar fi așa, care-l concluzia? Noi vorbeam nu de plante, ci de mașini. Ele pot fi compuse în parte din lemn sau în întregime din metal. Este gândirea și un atribut al regnului mineral?

— Cum altfel poți explica, de exemplu, fenomenele cristalizării?

— Nu le explic.

— Pentru că n-ai putea-o face fără să afirmi ceea ce dorești să negi și anume: cooperarea inteligentă între elementele constitutive ale cristalelor. Când soldații alcătuiesc linii sau fac gropi pătrate numești asta raționament. Când gâștele sălbatice, în zbor, iau forma literei V spui instinct. Când atomii omogeni ai unui mineral, mișcându-se liber în soluție, se orânduiesc de la sine în forme matematic perfecte, sau când particulele de umezeală înghețată se organizează în formele simetrice și frumoase ale fulgilor de zăpadă, n-ai nimic de spus. Nici măcar n-ai inventat un nume cu care să-ți ascunzi eroica lipsă de raționament [1].

Vorbea cu o neobișnuită animație și seriozitate. Când s-a oprit, am auzit într-o încăpere alăturată, pe care o știam drept „atelierul mecanic” al lui Moxon și unde nimeni afară de dânsul n-avea voie să intre, un bufnet ciudat, de parcă cineva ar fi bătut cu palma goală într-o masă. Moxon auzi și el în aceeași clipă și, vizibil agitat, se ridică și trecu în încăperea de unde venise zgomotul. Mi s-a părut bizar că mai era cineva acolo și interesul ce-l purtam prietenului meu – amestecat, fără îndoială, cu un pic de nejustificată curiozitate – m-a făcut să ascult atent, deși, sunt bucuros s-o spun, nu prin gaura cheii. Răzbeau zgomote confuze ca ale unei lupte sau ale unei îmbrânceli; se cutremura podeaua. O nelămurit percepută gâfâială și o șoaptă răgușită: „Blestematule!”.