Eschil (525-456 î.Hr.) parintele tragediei, date despre autor si opera
Aa
Eschil cea 525-456 î. Hr.
Eschil ar fi putut găsi câteva puncte de plecare în evenimentele i/; contemporane, dar a privit dincolo de ele, spre principiile durabile n pe care le ilustrau și care puteau fi prezentate cel mai bine într-o formă mitică, fără nici un fel de detalii efemere sau locale care să i distragă atenția. Dacă Pindar iluminează evenimentele propriului timp prin mituri, Eschil merge mai departe și pune miturile să „ ilustreze chestiunile care transcend prezentul și sunt adesea prini cipii veșnice în spatele unei scene în schimbare.
Originile tragediei sunt obscure, dar cele mai multe autorități în materie indică drept sursă ceremoniile religioase ale grecilor din secolul al Vl-lea î. Hr. Și festivitățile religioase legate de cultul lui Dionisos. Aristotel credea că tragedia își are originea în cuvântările „celor care conduc ditirambul”, imnul coral în cinstea lui Dionisos. Tradiția îi atribuie atenianului Thespis (de la care nu ni s-a păstrat nici o lucrare) meritul de a fi combinat pentru prima dată cântecul coral cu dansurile și tirada unui actor mascat care a preluat rolul unui zeu sau erou dintr-o povestire dramatică și s-a angajat într-un dialog cu corul. Tradiția teatrală occidentală își extrage primele compoziții dramatice de la Eschil. Numit Creatorul tragediei, Eschil a determinat, prin inovațiile sale, remarcabila înflorire a secolului artei dramatice ateniene care definește și în prezent convențiile unei tragedii.
Născut la Eleusis, în apropiere de Atena, în preajma anului 525 î. Hr., Eschil era fiul unui eupatrid, unul dintre aristocrații ereditari din vechea Grecie. Faptele cunoscute despre viața lui sunt puține la număr. A luptat împotriva perșilor în lupta de la Maraton din 490, unde a fost ucis fratele său, Cynegeirus. Relatarea luptei de la Salamina din piesa lui Perșii este singura bazată pe un eveniment istoric contemporan și modul în care autorul îl comentează, ca un adevărat martor ocular, ne face să credem că a participat la bătălie. Știm că Eschil a vizitat Sicilia cel puțin de două ori. Între 472 și 468 s-a aflat la curtea lui Hieron I din Siracuza, iar în 456 a călătorit din nou în Sicilia și a murit la Gela. Deși rolul lui în viața politica ateniană și simpatiile lui politice sunt conjuncturale, este incon-
E stabilit faptul că, în piesele sale, Eschil s-a făcut purtătorul de cuvânt al uiltora dintre valorile centrale ale grecilor din remarcabila perioadă de nflorire politică și culturală care a urmat după înfrângerea perșilor și după firmarea Atenei ca putere supremă în lumea greacă.
Eschil a scris, a jucat ca actor și a creat aproximativ 80-90 de piese le teatru, dintre care s-au păstrat până în prezent doar șapte, reprezentând ele mai timpurii documente din istoria teatrului occidental. Convențiile vătraie moștenite de Eschil, pe care avea să le transforme ulterior își au mginea în ritualurile religioase obscure care includeau cântece executate le dansatori și un cor. Cuvântul grec tragoidia, de unde provine termenul nodern tragedie, înseamnă „cântecul caprei”, iar membrii corului tragic e numeau „cântăreții caprei”, poate pentru că o capră era premiul pentru: el mai bun cântec sau fiindcă în timpul cântecului se sacrifica o capră ori entru a sugera legătura cu zeitatea vegetației, Dionisos, în cinstea căreia intonau cântecele la sărbătoarea sa anuală. Cândva, pe la sfârșitul iecolului al Vl-lea î. Hr., atenienii au transformat cultul lui Dionisos într-un oncurs de teatru cu participarea întregului oraș, în care numeroase coruri; e întreceau pentru a obține un premiu în cadrul unui festival ce dura mai nulte zile. Cu prilejul Marilor Sărbători Dionisiace de primăvară, ce-sbrate într-un teatru în aer liber care putea găzdui peste cincisprezece mii e spectatori, toate afacerile se suspendau, iar deținuții erau eliberați pe auțiune în perioada respectivă, în prima zi se intonau imnurile corale radiționale, după care urma un concurs; în cadrul acestuia se prezenta în lecare zi un ciclu dramatic de trei tragedii urmate de o piesă comică. Cântecele corului erau însoțite și de texte rostite de actori (bărbați) ale; ăror măști și costume le permiteau spectatorilor să ghicească ce roluri oacă. Lui Eschil i se atribuie meritul de a fi adăugat încă un actor la novația lui Thespis, lărgind astfel posibilitățile dramatice ale spectacolului, u mai multe personaje pe scenă în același timp. Povestirile dramatizate e bazau pe mituri celebrate anterior de poeți într-o lucrare de 1000-1500 rânduri care puteau fi jucate în două ore. După cum afirmă Aristotel, schil este cel care a redus elementul coral și a rezervat „rolul conducător uvântului vorbit”. Tot lui i se atribuie meritul de a fi dezvoltat convențiile u privire la dicțiunea tragediilor, costumația și efectele dramatice pectaculoase.
Totuși, nu știm cu precizie cât de mult din dezvoltarea și inovațiile agediei se datorează geniului lui Eschil, pentru că avem foarte puține ațe despre predecesorii și contemporanii lui. Și nici nu putem să-i urmărim voluția artistică, deoarece doar câteva din lucrările lui au supraviețuit, iar eea ce a rămas nu poate fi datat cu precizie. A câștigat prima victorie la tarile Sărbători Dionisiace în anul 484 î. Hr., urmată apoi de treisprezece au douăzeci și opt de nominalizări consecutive, deși totalul mai mare de ictorii poate fi pus pe seama premiilor obținute după moartea lui, sau a acordării privilegiului unic de a-și prezenta piesele în concursuri succesive. Dar chiar și un număr mai mic indică o mare popularitate și recunoașterea meritelor artistului. Printre piesele lui se numără Perșii, Cei șapte contra Tebei, Bocitoarele, Prometeu înlănțuit. Fiecare dintre ele este cea de-a treia piesă dintr-o trilogie în care primele două s-au pierdut, ceea ce face și mai dificilă interpretarea cu acuratețe a intenției și ansamblului general. Dar Orestia este singura trilogie tragică păstrată în întregime, o formă inventată sau perfecționată de Eschil, care a devenit ulterior o regulă a concursului atenian. Deși cele trei piese puteau să nu fie corelate, Eschil era un maestru al legăturii dintre teme, fiind considerat primul dramaturg care a explorat implicațiile mai largi ale aceluiași mit și a extins astfel tragedia la o scală cu adevărat epică.
Trilogia orestiană (Agamemnon, Purtători de libații și Eumenidele), bazată pe scrierea lui Homer, combină teme din Iliada, și Odiseea și se referă la căderea Casei lui Atreus ca urmare a unei serii de asasinate vindicative comise pe parcursul a trei generații. Agamemnon, care își ucisese propria fiică pentru a-și asigura succesul împotriva troienilor, se întoarce acasă și este la rândul său ucis de Clitemnestra, soția lui, și de amantul acesteia, Egist. Asasinarea lui Agamemnon trebuie să fie răzbunată de fiul lui, Oreste, ceea ce declanșează dilema morală dacă se poate face dreptate prin încălcarea importantei legături de sânge dintre mamă și fiu.
Oreste este urmărit apoi de Furii, femei cu șerpi în loc de păr pe cap, mai întâi la Delfi, unde Apollo nu poate să-1 apere, apoi la Atena, unde zeița Atena, patroana orașului, organizează procesul acestuia. Oreste este achitat și Furiile sunt convinse să devină protectoarele Atenei. Acest rezumat sec nu redă nici pe departe măreția și amploarea realizării lui Eschil în Orestia, lucrare care explorează teme politice și religioase fără a pierde nici o clipă din vedere legătura cu problemele umane esențiale. Eschil studiază suferința umană și semnificația acesteia și pune în discuție modul în care poate fi înfăptuită justiția atunci când civilizația înlocuiește vechea ordine a răzbunării.
Lucrările îndrăznețe ale lui Eschil sunt prezentate în scene admirabile sub aspectul expresiei poetice și al spectacolului. Vechii critici susțineau că metoda lui avea drept scop să „uimească” astfel, după unii autori, prima apariție a Furiilor în Eumenidele i-a făcut pe copiii din public să leșine și pe femei să avorteze. Forța și intensitatea concepției dramatice a lui Eschil este îmbinată cu măreția limbajului și un model de imagistică și simboluri care țes o unitate tematică în jurul dramei. Lucrările lui pot fi comparate cu realizările lui Dante din Divina Comedie și marile tragedii ale lui Shakespeare, iar Eschil rămâne unul dintre cei mai mari dramaturgi din lumea occidentală care au reușit să îmbine explorarea profundă a temelor umane universale cu drama poetică de mare intensitate emoțională.