Povestiri

Era într-o duminică dimineață a celei mai frumoase primăveri. Georg Bendemann, un tânăr negustor, ședea în camera sa de la etajul întâi al uneia din casele scunde și șubrede ce se înșirau la nesfârșit de-a lungul râului, deosebindu-se aproape numai prin înălțime și culoare. Tocmai terminase o scrisoare către un prieten din tinerețe care se afla în străinătate, o închisese cu o încetineală ce semăna mai curând a joacă și, sprijinindu-se cu coatele de birou, se uita pe fereastră la râul, podul și colinele de pe malul celălalt, cu verdele lor abia mijit.

Cugeta la faptul că prietenul acesta, nemulțumit de felul cum îi mergea acasă, fugise pur și simplu în Rusia, cu ani în urmă. Acum se ocupa, la Petersburg, de o afacere, care la început se arătase promițătoare, dar care părea să stagneze de multă vreme, judecind după felul cum se văicărea prietenul cu prilejul vizitelor sale, ce se răreau tot mai mult. Trudea astfel fără folos printre străini, barba exotică neizbutind să-i acopere chipul binecunoscut din anii copilăriei, chip a cărui piele gălbejită părea sa trădeze o boală în plină evoluție. Din câte povestea, n-avea nici un fel de legături propnu-zise cu colonia compatrioților săi de acolo dar totodată aproape ca nu, era în relații de societate nici cu familiile autohtone întocmindu-și astfel viața pentru o burlăcie definitivă.

Ce să-i scrii unui asemenea om care eșuase în mod evident și căruia puteai să-i arăți compătimire, dar nu și să-i vii în ajutor! Să-l sfătuiești oare să se reîntoarcă acasă, să-și mute existența, aici, să reia toate vechile legături de prietenie – încercare în calea căreia nu sta nici un fel de piedica – iar în rest sa aibă încredere în ajutorul amicilor? Dar asta nu însemna nimic altceva decât să-i spună implicit – cu cât mai pe ocolite cu atât mai jignitor – că toate încercările lui de până acum au dat greș, că trebuia să renunțe, în sfârșit, la ele, că trebuia să revină acasă și să se lase privit de toți cu uimire, ca unul reîntors pentru totdeauna, ca doar prietenii erau pricepuți și ca el era un copil bătrân care trebuia pur și simplu să asculte de prietenii rămași în țară. Și atunci, oare mai era sigur ca aveau vreun rost toate cninunle la care trebuia supus? Poate că măcar nu izbutea să-l readucă acasă – doar spunea el singur ca nu mai înțelegea stările de lucruri din patrie; și atunci ar fi rămas oricum în străinătatea lui amărât de sfaturile primite, înstrăinat și mai mult de prieteni. Dacă ar fi urmat cu adevărat sfatul și aici, ar fi fost strivit – firește nu cu intenție, ci datorită împrejurărilor – dacă nu s-ar mai fi simțit bine nici cu prietenii și nici fără ei, dacă ar fi suferit de sentimentul umilirii, dacă în cazul acesta n-ar mai fi avut cu adevărat nici patrie și nici prieteni, atunci n-ar fi oare mai bine pentru el să fi rămas printre străini, acolo, așa cum era?

După cum stau lucrurile îți poți oare imagina că aici ar izbuti cu adevărat să dea înainte?

Pentru aceste motive, facă voiai să mai rămâi oricum în corespondențăcu el, nu-i puteai spune lucruri pe care, de fapt, le-ai fi spus fără sfială chiar și unui simplu cunoscut, oricât de îndepărtat. Prietenul nu mai fusese în țară de mai bine de trei ani și explica foarte puțin plauzibil acest lucru prin nesiguranța condițiilor politice din Rusia care nu-i îngăduiau, chipurile, nici cea mai scurtă absență unui modest om de afaceri, în timp ce sute de mii de ruși colindau liniștit prin lume.

Dar în cursul acestor trei ani se schimbaseră multe tocmai pentru Geor. Prietenul mai apucase să afle, de bună seamă, de moartea mamei lui Georg – care se întâmplase cu aproape doi ani în urmă și de la care fiul făcea gospodărie comună cu bătrânul său tată – și exprimase condoleanțe pe un ton sec, ce nu-și putea afla explicația decât în faptul că, printre străini, nu-ți poți închipui jalea prilejuită de un asemene eveniment. Dar, din clipa aceea, Georg începuse să se ocupe cu toată energia de întreprinderea sa ca și de toate celelalte lucruri. Poate că, pe când mai trăia mama, tatăl său îl împiedicase de la o adevărată activitate proprie, prin faptul că nu voia să admită decât doar concepțiile sale personale; poate că de la moartea mamei, tatăl său devenise mai retras, deși încă mai lucra în întreprindere; poate că – ceea ce era foarte probabil – întâmplările fericite jucau un rol cu mult mai important; oricum, în acești doi ani, întreprinderea se dezvoltase neașteptat de bine, personalul trebuise să fie dublat, deverul se încincise și, fără îndoială, că avea să urmeze o prosperitate și mai mare.

Dar prietenul nici nu bănuia această schimbare. Mai de mult – ultima oară poate chiar în acea scrisoare de condoleanțe – încercase să-l convingă pe Georg să emigreze și el în Rusia și insistase pe larg asupra perspectivelor ce se deschideau la Petersburg tocmai în branșa lui Georg Cifrele date de el erau însă insignifiante prin comparație cu proporțiile pe care le luase acun întreprinderea lui Georg. Dar acesta din urmă nu se simțise îndemnat pe atunci să-i scrie prietenului despre succesele sale în afaceri, iar dacă ar fi făcut-o acum, cu întârziere, faptul ar fi părut cu adevărat ciudat.

Astfel, Georg se limita să-i scrie prietenului despre evenimente fără importanță, așa cum se îngrămădesc în memorie, fără rânduială, când te gândești la ele într-o duminică liniștită. Nu voia altceva decât să lase netulburată imaginea pe care și-o făcuse, de bună seamă, prietenul despre orașul natal, în acest lung interval de timp și cu care se deprinsese. Așa s-a întâmplat că Georg i-a anunțat prietenului de trei ori, în scrisori destul de distanțate între ele, logodna unui om care-i era indiferent, cu o fată ce-i era la fel de indiferentă, până când firește că prietenul a început să se intereseze de această ciudățenie, cu totul împotriva intențiilor lui Georg.

Dar Georg prefera să-i scrie asemenea lucruri, decât să-i mărturisească că el însuși se logodise acum o lună cu o domnișoară Frieda Brandenfeld, o fată dintr-o familie bogată. Vorbea adesea cu logodnica sa despre acest prieten și despre relațiile speciale pe care le avea cu el prin corespondență.

„Așadar, nici nu va veni la nunta noastră, spuse ea și doar am dreptul să-ți cunosc toți prietenii." „Nu vreau să-l deranjez, răspunse Georg, întrucât dacă îl cunosc bine, probabil că va veni, cel puțin așa cred, Lasă ar avea impresia că este constrâns și păgubit, poate că m-ar invidia și ar fi cu siguranță nemulțumit și incapabil să-și învingă vreodată nemulțumirea de a pleca îndărăt singur. Singur – știi tu ce-nseamnă asta?" „Dar, nu poate afla și pe altă cale de căsătoria noastră?" „Firește că asta nu pot s-o împiedic, dar este puțin probabil să afle, având în vedere felul lui de viață." „Dacă ai asemenea prieteni, ar fi trebuit să nu te logodești de fel." „Ei, e vina noastră a amândurora; dar nici acum n-aș vrea să fie altfel." Și când ea mai îngăimă, răsuflând precipitat sub sărutările lui: „De fapt tot mă mâhnește", Georg consideră că e foarte firesc să-i scrie totul prietenului. «Ăsta sunt și așa trebuie să mă accepte, își spuse, nu pot face din mine un om care să fie, cumva, mai potrivit pentru prietenia cu el, decât sunt eu.»