Un artist al foamei

În ultimele decenii, interesul pentru artiștii foamei a scăzut mult. În timp ce odinioară era foarte rentabil să organizezi asemenea spectacole în regie proprie, astăzi lucrul acesta este cu totul imposibil. Erau alte vremuri. Pe-atunci întreg orașul se preocupa de artistul foamei; cu fiece nouă zi de flămânzire, participarea publicului creștea; toți voiau să-l vadă măcar o dată în zi; către sfârșitul perioadei de flămânzire existau abonați care ședeau zile întregi în fața cuștii mici cu gratii; se organizau vizite până și noaptea, la lumina făcliilor, pentru a spori efectul; în zilele cu vreme frumoasă cușca era scoasă în aer liber și atunci artistul foamei era arătat mai cu seamă copiilor; în timp ce pentru adulți era doar o distracție la care participau sub impulsul modei, copiii priveau uimiți, cu gura căscată și ținându-se de mână pentru mai multă siguranță; ei voiau să vadă cum, disprețuind până și scaunul, artistul sta lungit pe paie, livid, într-un tricou negru, cu coastele ieșite prin piele, răspunzând uneori cu eforturi la întrebări, dând din cap politicos, ba chiar scoțând brațul printre gratii pentru ca lumea să pipăie cât e de slab. Apoi cum se cufunda din nou în sine, fără să se mai sinchisească de nimeni, nici măcar de bătăile, atât de importante pentru el, ale ceasului – singura mobilă din cușcă – și cum nu făcea altceva decât să privească fix înainte, cu ochii aproape închiși, sorbind din când în când câte un pic de apă dintr-un păhărel, pentru a-și umezi buzele.

În afară de spectatorii pasageri, existau acolo și paznici permanenți, aleși de public, în mod ciudat, de obicei dintre măcelari; acești paznici, făcând de gardă câte trei deodată, aveau misiunea să-l supravegheze zi și noapte pe artistul foamei, pentru ca nu cumva să îmbuce câte ceva pe-ascuns. Dar asta nu era decât o simplă formalitate, introdusă pentru liniștirea mulțimii, întrucât inițiații știau bine că, în timpul flămânzirii, artistul foamei n-ar fi luat ceva în gură cu nici un preț, nici chiar silit; onoarea meseriei sale îi interzicea asemenea lucru. Firește că nu toți paznicii erau în stare să priceapă asta; erau uneori grupuri de paznici nocturni care făceau paza foarte superficial, așezându-se intenționat în vreun colț îndepărtat și adâncindu-se acolo în jocul de cărți, cu intenția vădită de-ai permite artistului foamei să ia o mică gustare, pe care – după părerea lor – ar fi putut-o scoate din vreo ascunzătoare plină de provizii. Nimic nu era mai chinuitor pentru artistul foamei decât asemenea paznici; din cauza lor se posomora; îl făceau să suporte flămânzirea îngrozitor de greu; uneori își învingea slăbiciunea și, în timpul acestor gărzi, cânta cât îl țineau puterile, pentru a le arăta oamenilor cât de nedreaptă era bănuiala lor. Dar nu-i ajuta prea mult; oamenii nu făceau altceva decât să se mire de îndemânarea lui de-a mânca până și în timp ce cânta. Mai curând prefera paznicii care se așezau chiar lângă gratii și care nu se mulțumeau cu leșietica iluminație de noapte a sălii, ci îl scăldau în lumina lanternelor electrice pe care le punea la dispoziție impresarul. Lumina vie nu-l stingherea de loc, de dormit tot nu putea dormi, dar putea în schimb să moțăie puțin pe orice lumină și la orice oră, chiar când sala era supraaglomerată și zgomotoasă. Cu asemenea paznici era dispus oricând să petreacă o noapte complet albă; era gata să glumească mereu cu ei, să le istorisească povești din viața lui de peregrinări, apoi să asculte povestirile lor, totul numai pentru a-i ține treji și a le putea dovedi necontenit că nu avea nimic de mâncare în cușcă și că răbda de foame cum n-ar fi fost în stare s-o facă niciunul dintre ei. Dar cel mai fericit moment era apoi dimineața, când li se aducea pe socoteala lui un mic dejun mai mult decât copios, asupra căruia se aruncau, după o noapte de veghe anevoioasă, cu pofta de mâncare a oamenilor sănătoși. De fapt erau unii care voiau să vadă în acest mic dejun o încercare neîngăduită de influențare a paznicilor, dar asta mergea totuși prea departe și când erau întrebați dacă voiau să preia paza de noapte fără mic dejun, numai de dragul artei, dădeau îndărăt, dar persistau totuși în bănuielile lor. Firește că asta făcea parte din suspiciunile inevitabile ce însoțesc asemenea demonstrații de flămânzire, că doar nimeni nu era în stare să stea toate zilele și nopțile, neîntrerupt, ca paznic, lângă artistul foamei, deci nimeni nu putea ști din proprie experiență dacă nemâncarea era respectată fără întrerupere, fără greș; doar artistul foamei, singur, putea ști acest lucru, deci numai el putea fi în același timp și spectator pe deplin satisfăcut al flămânzirii sale. La rândul lui, el nu era niciodată mulțumit, dar din alte motive; poate că nu din cauza nemâncării era atât de slab – astfel încât unii oameni trebuiau, spre regretul lor, să evite spectacolul, neputând suporta să-l vadă – ci poate că mai curând slăbea atât de mult din cauză că era nemulțumit de el însuși. Pentru că, de fapt doar el singur știa cât de ușor era să îndure foamea, niciunul dintre inițiați nu-și dădea seama. Era lucrul cel mai ușor din lume. De altfel nici nu-l ascundea, dar oamenii nu voiau să-l creadă; cel mai bun caz îl considerau modest, dar mai adesea îl învinuiau că-și făcea reclamă sau chiar era un șarlatan, căruia îi era ușor să rabde de foame întrucât știa cum să procedeze pentru a-i fi cât mai ușor și că, pe deasupra, mai avea și tupeul s-o recunoască pe jumătate. Toate astea era nevoit să le îndure, ba chiar se obișnuise cu ele în decursul anilor și – trebuie să-i recunoaștem acest lucru – nu părăsise încă niciodată de bunăvoie cușca, după o perioadă de nemâncare. Durata maximă a flămânzirii o fixase impresarul la patruzeci de zile, niciodată nu-l lăsa să stea nemâncat mai mult, nici chiar în metropole și asta dintr-un motiv bine întemeiat. Din experiență știa că, printr-o reclamă intensificată treptat, interesul publicului putea fi stilat vreme de patruzeci de zile, apoi scădea, se putea constata o reducere a afluenței spectatorilor; firește că, în privința asta, erau mici deosebiri între diferitele orașe și țări, dar regula generală rămânea valabilă, patruzeci de zile era limita maximă de timp. Așa că, în a patruzecea zi se deschidea ușa cuștii împodobite cu ghirlande de flori, amfiteatrul era umplut până la refuz de un public entuziast, o fanfară militară cânta, doi medici intrau în cușcă pentru a face măsurătorile de rigoare pe trupul artistului foamei, se anunțau rezultatele în sală printr-un megafon și în cele din urmă veneau două tinere doamne, fericite de a fi fost desemnate prin tragere la sorți, și-l ajutau pe artistul foamei să iasă din cușcă și să urce câteva trepte, până la o mică măsuță pe care era servit un prânz de regim, alcătuit cu grijă. În clipa asta, însă, artistul foamei opunea rezistență.