Mataniile

de AnnaE 1.549 de citiri
Descarcă fișierul · DOC sau citește mai jos
Aa

INTRODUCERE.

Am fost solicitat să scriu o scurtă introducere la cea dinții ediție completă a romanului MĂTĂNIILE, pentru a explica felul fa care a fost realizată această carte și motivul pentru care l t-a zis ediție completă.

Cititorii care cunosc biografia scrisă de fiică-mea despre mama ei, vor fi auzit și probabil cunosc și amănuntele care au determinat apariția acestei cărți, iar dacă în cele ce scriu eu acuma, voi repeta anumite lucruri, o fac mai mult pentru cei care nu gu avut ocazia să citească biografia aceasta care nu este altceva, decât un emoționant tablou al strălucitei personalități a scriitoarei.

MĂTĂNIILE de acum sunt o dezvoltare mai amplă a unui volumaș intitulat ROȚILE VREMII care s-a bucurat de o larcift favoare din partea publicului și a fost tradus In mai multe limbi. Cartea aceasta a fost scrisă prin anii 1905, fără intenția de a fi dată publicității > dar din moment ce a fost scrisă, autoarea ei nu a mai pierdut din vedere caracterul atât de bun și sufletul atât de ales al Ioanei Champion și fără să mai întrebuințeze toc și hârtie, a elaborat dintr-însa întregul roman pe care vi-l dăm aici, fără să fi așternut însă nici un cuvâni pe hârtie. În realitate aceasta era metoda ei de a-și scrie cărțile și făcea romane – cu dialoguri precizate pină în cele fnai mici amănunte.

— Ca pe urmă să le lase uitate undeva l. ntr-0 celulă ascunsă a creierului, unde rămâneau de multe ori ca anii, ca mai târziu să fie copiate și reproduse ca de pe d placă de gramofon. Tot așa și MĂTĂNIILE au rămas uitate mai bine de un an, până când într-o zi, în timp ce venea cu trenul de la Londra la Helford, a pus mina pe hârtie și creion și a scris complet cele zece capitole care cuprind dragostea lui Garth pentru Jane și descrierea terasei castelului Shen-stone. Cartea o avea completă în minte și ar fi fost în stare să scrie orice parte ar fi vrut; de multe ori scria capitolele care făceau sțirșitul unei cărți și abia mai târziu așternea pe hârtie capitolele de la început sau cele intermediare. Felu.1 acesta de a-și memora în întregime cărțile înainte de a le scrie, pentru ea nu era nici un fel de dificultate.

Am insistat asupra acestui amănunt, pentru motivul că puterea ei de imaginație mi se pare ceva neobișnuit și unic. Multe din cărțile ei au fost elaborate în felul acesta, și imte mi-a fost dată deosebita plăcere să le ascult povestite, vhiar înainte de a le fi scris; am rămas însă întotdeauna cu regretul că nu voi fi niciodată capabil să le reproduc. Cu toate acestea are și cărți pe care a început să le scrie din primul moment, dar din nenorocire viața ei a fost atât de plină ă? Obligațiile zilnice și de fiecare clipă, încât ar fi fost peste putință să se dedice unei preocupări sistematice și mecanice, cum este scrisul.

Libertatea și timpul veniră însă în mod cu totul neașteptat: căzu la pat și zăcu multă vreme din cauza unei afecțiuni cardiace, contractate în timpul lungilor plimbări cu bicicleta. Boala ei fu o neașteptată ocazie; romanul complet gata, aștepta de mult să fie așternut pe hârtie, așa că în lungile zile de zăcere, puse mâna pe creion și începu să scrie pagină după pagină, fără întrerupere. După opt luni de suferință pe care o îndură cu resemnare, grație temperamentului energic cu care era dotată, se înzdrăveni și își reltis ocupațiile obișnuite în sinul familiei, al căminului ei conjugat și al parohiei din care făcea parte.

În timpul convelescenței terminase două manuscrise car» probabil nu ar fi văzut niciodată lumina zilei, dacă nu s-ar fi întâmplat ca pe cel mai scurt să-l trimită doamnei Booth, o soră a ei care trăia la New York și care insista să dea manuscrisul la tipar. In acest scop ceru și cealaltă variantă a romanului. Așa s-a întâmplat că munuscrisul a ajuns în mâna editorilor Putnam's Sons care conveniră să-l publice, fără *8 bănuiască de pe atunci, că foarte curând cartea aceasta va ajunge să se vândă până la un milion de exemplare și să fie tradusă în nouă limbi. Fără îndoială, dacă și-ar fi dat seama de acest lucru chiar de la început, poate nu ar fi insistat ca manuscrisul să fie redus la o limită de 10 000 de cuvinte. Ca soția mea să se poată decide la o astfel de amputație, a trecut printr-o încercare destul de grea: așa cum se prezenta, cartea era completă și definitivă, iar ca să taie o parte din ea, ar fi însemnat să o dezechilibreze. Cu toate acestea unul dintre prietenii ei literari – care nu știa nimic despre tratativele în curs – era de părere că anumite părți ale romanului ar mai trebui cristalizate și pentru asta ar avea nevoie de o prelucrare mai amplă. Părțile acestea din roman au fost mutilate fără nici o milă de creionul ei albastru.

Cred că editorului nu trebuie să-i fac nici un reproș din această cauză, căci de unde putea el să bănuiască marea valoare umană a acestei cărți, mai ales că după publicarea acestui roman al ei, s-au declarat dispuși să primească de la ea orice manuscris, fără nici un f el de modificare și au primit chiar sugestiile ei pe care le da întotdeauna când le credea utile. Cu toate acestea ea și-a exprimat de multe ori dorința să reintegreze în roman mișcătoarele scene pe care le trăise, așa că pentru mine este astăzi o adevărată plăcere să răsfoiesc manuscrisul original, cu ajutorul căruia completez omisiunile impuse la început. Acesta ar fi motivul pentru care volumul de față reprezintă ediția completă a MĂTĂNIILOR.

Ziarele au publicat o informație complet lipsită de orice temei; anume că acest manuscris a colindat birourile tuturor editorilor din Londra, dar niciunul nu l-a acceptat; realitatea este că manuscrisul a fost propus unui singur editor din America și cred că de atunci acest editor a avut destulă ocazie să regrete că a respins o carte care mai tlrziu a fost primită peste tot globul cu triumf.

Romanul MĂTĂNIILE a fost publicat simultan în America și Anglia, în anul 1909, iar numărul edițiilor a început să crească chiar din prima lună. La începutul primului an se vânduseră 150000 de exemplare și a fost o mare satisfacție pentru scumpa mea soție să vadă miile de scrisori care veneau din toate părțile lumii, ca o dovadă despre împăcarea, înțelegerea și mingâisrea pe care această carte o dusese î» atâtea căminuri, A citit cu aceeași plăcere și aprecierile entuziaste ale criticilor literari, căci toate cărțile și le-a scris călăuzită de intenția de a da mângâiere și nădejde celor dezamăgiți și nedreptățiți.

N-aș vrea să termin această introducere, iară să citea propriile ei cuvinte care pentru toată opera pe care a scris-ș au valoare de dogmă: „Scopul pe care l-am urmărit întotdeauna a fost să n® scriu niciodată un singur rând care ar putea îndemna pe cineva la păcat sau ar arunca un stigmat de rușine asupra cuiva > să nu descriu niciodată un caracter care ar putea întina idealurile personajelor cu care cititorul va face cunoștință în cărțile mele.

În lume sunt atâtea păcate, incit nu mai este nevoie ăt talentul ți de imaginația unui scriitor ca să sporească numărul lor. Pământul este plin de nenumărate caractere josnice, detracate și morbide, de aceea nu văd motivul pentru care artistul ar mai contribui cu imaginația lui să inventeze și altele și să le introducă în viața oamenilor care poate au suflete curate, mai ales când astfel de specimene sunt în mod peremptoriu eliminate din viața de toate zilele".

Un mare savant și scriitor francez spunea: „Singura scuzS a fanteziei este faptul că știe creea viață, mult mai frumocus decât este în realitate".

Sjântul Pavel a spus undeva: „Oriunde vel găsi oameni cumsecade, oriunde vei fi întâmpinat cu vorbe bune și oriunde vei găsi obiceiuri sănătoase, să-ți aduci cu plăcere aminte de ele".

Îmi face impresia că primirea entuziastă care s-a făcut MAT AN IILOR și celorlalte cărți cu atmosferă tot ații de să-nătoasă, este o dovadă că publicul a admis cu toată conwia-gcrca acest percept divin, iar părerea lui favorabilă despr* scriitorii umili care își iau în serios rolul de îndrumători țâ educatori, nu poate să fie decât o încurajare pentru a duc» înainte opera începută de ei, C. W, Barclay.

Iunie 1923, CAPITOLUL l.

Deasupra grădinilor și a parcului din Overdene plutea pacea senină a unei după-amiezi din verile obișnuite ale AnglieiLumina soarelui căzut în asfințit, prelungea umbrele pe pajiștea verde a parcului și te îmbia să te odihnești sub coroana cedrilor bătrâni din fața castelului.

Clădirea veche de piatră, trainică și masivă, dar fără podoabe exterioare, te făcea să bănuiești că între pereți! Ei sunt camere încăpătoare și liniștite, de unde nu lipsește nimic, iar aspectul lipsit de farmec al casei era îmblânzit de vița sălbatică și iedera care se cățărase în lungul fațadei până sub acoperiș, învelind-o toată într-o haină verde, plăcută la vedere, din mijlocul căreia clipeau flori albe și ciorchine de petale însângerate.

În fața casei, pe toată lungimea, se întindea o terasă care Ia un capăt se termina cu o seră, iar la celălalt cu o curticică în care erau cotețele pentru păsări. De pa terasă, din distanță în distanță, coborau trepte largi da piatră până pe pajiștea mătăsoasă și verde a grădinii. Dincolo de aceasta era parcul cu aleile străjuite de copacii seculari printre care, departe de tot, se arătau privirile sfioase ale cerbilor, în margine clipeau apele râului care trecea ca o panglică de argint deasupra căreia se plecau ierburile și în oglinda lui limpede își scăldau chipurile bulgării de aur ai florilor de păpădie și steluțele albe ala margaretelor.

Gadrul solar arăta patru după amiază.

Era ceasul când păsările se odihneau. Frunza copacilor tremura domoală și dintre ramuri nu se auzea nici un tril, nici o șoaptă, nici un ciripit. Tăcerea era aproape materializată și te apăsa. Singurul punct sclipitor, ca o pată de sânge în mijlocul acestui peisaj, era un papagal roșu care picotea somnoros în vârful prăjinii lui așezate! Sub cedrii din fața casei.

^Într-un târziu se auzi deschizându-se o ușă. Pe terasa apăru chipul straniu al unei doamne bătrâne care aptrcă spre dreapta și traversând terasa în lung, dispăru pe aleea trandafirilor. Ducesa de Meldrum se ducea să taie un bra$ de trandafiri.

Pe cap avea o pălărie de paie de modă veche, cunoscută pe timpul Reginei Victoria sub numele de „ciupercă", legată pe sub bărbia în linii caracteristice, cu două panglici negre; o manta largă din postav cafeniu și o rochia de tweed foarte scurtă, iar în picioare bocanci de Enga-dine. Pusese niște mănuși foarte vechi cu crispin și pe braț avea un coșuleț de nuiele în care se vedeau niște foarfeci enorme, pentru tăiat florile.

Într-un rând cineva spusese că dacă s-ar fi întâmplat să întâlnești pe ducesa de Meldrum întorcându-se din grădină sau să o vezi hrănind păsările și mai ales dacă s-ar fi întâmplat să fii și bine dispus, cu siguranță că ai ti băgat mâna în buzunar și i-ai fi dat cinci parale de pomană. Dar după ce reușeai să-i atragi atenția asupra ta și s-ar fi uitat la tine, te-ar fi așteptat aceeași soartă ca și pe bietul ceasornic al lui Șir Walter Raleigh: nu-ț! Mai rămânea decât să te prosterni în noroiul cărării și să lași bocancii ducali, cu tălpile duble, să treacă peste tine. Picioarele ducesei te-ar fi frământat cu vădită plăcere, pe urmă ar fi ascultat cu bunăvoință scuzele pe care i le adresezi, dar cele cinci parale le-ar fi păstrat ca amintire, ca să le poată arăta invitaților ei, când le va povesti această anecdotă, Ducesa trăia singură, sau mai bine zis nu simțise niciodată nevoia de tovărășia permanentă în casa ei a nici unei rude, indiferent dacă era bărbat sau femeie și nici de zâmbetul constant și atențiile plătite ale unei secretare. Fiica ei, o femeie palidă, pe care o sâcâia necontenit, se măritase de mult, iar unicul fiu pe care îl adorase și se uita la el ca la un soare, murise prea devreme și înaintea lui Thomas, tatăl lui, care fusese al cincilea duce în familia Meldrum. Soțul ei, ducele Thomas, se sfârșise pe neașteptate și, cum spunea de multe ori ducesa, în-tr-un fel complectamente conform caracterului său: ducele murise chiar în ziua când își serba a șaizeci și doua aniversare, îmbrăcat în toată splendoarea costumului său de vânătoare; frac roșu, joben și pantaloni de catifea; începuse să galopeze ca o furtună, dar în fața unui obstacol pe care nu l-ar fi putut trece, iapa pe care o înoile-i case se opri și contele repezit înainte, căzu cu capul în jos și nici nu se mai mișcă, nici nu mai vorbi din clipa aceea.

Stingerea neașteptată a vieții lui tumultuoase și mân-dre însemna o transformare completă a felului de viață pe care îl trăia ducesa. Până aici trebuia să suporte prezența tovarășilor lui gălăgioși de care casa era în permanență plină, sau să invite cunoștințele ei, dar numai pe acelea cărora își putea permite să le explice toanele ducelui sau care îl suportau cu bunăvoință și uneori chiar foarte fericite că pot petrece câteva zile la castelul Overdene. Dar nici atunci ducesa nu se bucura de plăcerea invitațilop ei în toată voia; căci oricât ți s-ar fi părut că este un diamant neșlefuit, în vinele ei curgea cel mai pur sânge albastru și cu toate manierele ei cam necruțătoare și brusca față de ciudățeniile și sentimentele altora, cum foarte adeseori se întâmplă să găsești la doamne mai în vâj? Stă din familii foarte nobile, în fond ea era totuși adevărata femeie din înalta societate, despre care puteai fi dinaiate convins că va spune vorba și va face gestul indicat de importanța momentului, în orice clipă.

Defunctul duce avea un limbaj cam mușcător și aia-nâcre din epoca Georgeană, și când]-a așezat pentru oc&h-nă de veci sub bolta criptei strămoșilor lui, ducesa oftase înduioșată – „cât de puțin seamănă cu ei sărăcuțul; ți se pare că te simți mai bine când îți dai seama că nu mal e printre vii" – și privind în jurul ei, începu să-și dea seama de frumusețile și plăcerile pe care i le putea oferi de aici înainte castelul Overdene.

La început se mulțumi să se ocupe de grădinărie, pa urmă construi cotețe pentru păsări și comandă tot felul de orătănii și animale ciudate, asupra cărora se revăesă prisosul ei de dragoste care în ultimii ani nu găsise nici o posibilitate să se manifeste față de oamenii din jurul ei.

După câtva timp însă firea ei ospitalieră și plăceiea ciudată de a vedea slăbiciunile altora, precum și mândfia de a-și arăta proprietatea, aduseră la castel o serie permanentă de invitați și Overdene ajunse foarte curând o localitate unde puteai petrece foarte bine, fiind sigur ca vei întâlni pe toți cei pe care ai îi dorit să-i vezi, și und «erai găzduit și îngrijit curu nu se poate mai bine. Vara puteai petrece aici clipe minunate și tot așa în timpul iernii, fără nimic banal și fără plictiseală, bucurându-ta de o completă libertate, așa ca puteai veni și pleca atunci când îți poftea inima, iar pe deasupra acestor plăceri, ca un „sos picant", vorbele de spirit ale ducesei, despre cară niciodată nu puteai ști ce va spune în clipa următoare.

Seratele și le aranja singură și dinainte, împărțindu-la în trei categorii: „serate pestrițe, serate amicale și serata pentru lumea bună". La castel tocmai avea loc una dintre seratele pentru lumea bună și în această calmă după amiază de iunie, după ce ducesa își făcuse obișnuita siestă, întotdeauna foarte lungă, își luase echipamentul de gră-dinărie și ieșise sa taie trandafiri.

După ce traversă terasa și ajunse la portița de fiej? Care ducea în aleea trandafirilor, Tommy papagalul, deschise un oclii și se uită după ea, iar în clipa când o' văzu că dispare pe poartă, plesni din limbă imitând o sărutare, apoi începu să râdă singur și după câteva clipe adormi din nou.

Dintre toate păsările ducesei, Tommy era primul „fa-vorit" și el fusese pricina singurei concesii pe care o con-simțise contesa unei slăbiciuni sentimentale de care suferea. După moartea ducelui simți că o deprimă atențiila delicate și suave ale cunoștințelor ei. Dacă majordomul s-ar fi bâlbâit și preotul ar fi lăsat să-i scape câteva cuvinte mai pipărate când venea la castel, ducesa ar fi fost încântată. Dar așa cura se prezentau lucrurile, asupra și plană o melancolie apăsătoare, până în ziua când citi un anunț al unei agenții care punea în vânzare lucrurile rămase de la un client defunct; între acestea și un papagal premiat, vorbitor garantat, cu un vocabular de peste cinci sute de cuvinte.

Fișiere de descărcat

DOC
Mataniile de Florence Barclay.doc
1,3 MB · 242 de descărcări
Descarcă

Din aceeași secțiune

Toate ›