Cristofor Magul din Carpati

Dedic această carte tuturor celor ce au găsit sau se află în căutarea Adevărului

Aceasta se vrea a fi povestea unui om pe care l-am cunoscut în cel mai crunt moment al vieții mele.

Personaj enigmatic, sosit parcă din negura veacurilor, el a intrat în viața mea și mi-a adus o rază de speranță, de lumină. El m-a făcut să înțeleg că dincolo de ființa umană muritoare, se ascunde ceva, mult mai amplu și mai profund, un ceva care nu poate fi înțeles cu mintea și nici cuprins cu sufletul. Poate că pentru mulți dintre voi el nici nu există, s-ar putea să nu îl întâlniți niciodată, poate nici nu vreți să îl cunoașteți, însă el este aici, acum, a venit pentru noi. El s-a născut om, însă a luptat să își depășească propria umanitate, s-a născut muritor, însă a devenit etern. Acum este mai presus de moarte, deoarece a înțeles-o și a găsit calea de a o supune. El este păstrătorul cheilor alchimiei, a transmutațiilor, a pietrei filozofale. El are puterea de a transcende spațiul și timpul, de a urni munții din loc, este aici și pretutindeni, este măreț, dar totuși atât de modest. Numele lui este Cristofor.

Acesta este omul despre care aș vrea să vă vorbesc, însă nu știu de unde vine și nici încotro se duce, nu știu unde s-a născut și nici câți ani are. Pare bătrân ca timpul și totuși atât de tânăr. Fiindcă viața lui este o enigmă și pentru mine, am să vă spun povestea mea, așa cum s-a întâmplat în realitate. Vouă, cititorilor, vă doresc să-l întâlniți pe propriul vostru Cristofor, sau măcar să-l conștientizați pe Cristofor, cel din inimile voastre și astfel să deveniți mai buni, mai îngăduitori, să înțelegeți că viața are multe fațete și că noi am trăit multe dintre acestea. Fie ca voi să găsiți și să scoateți la lumina piatra filozofală, care stă ascunsă în sufletele voastre.

Sunt frustrat.

Sunt atât de frustrat încât îmi vine să vărs. Este o senzație ciudată pe care am mai încercat-o în preajma examenelor. Este acea senzație de neputință, de gol, ca atunci când simți pericolul, dar nu îl poți localiza. Mă gândesc că aceasta este soarta mea, așa îmi este scris să mor. Îmi aduc aminte de cuvintele bunicii mele: „Poți da copilului orice, numai noroc nu!" Este adevărat că am avut întotdeauna tot ceea ce mi-am dorit. Am întins mâna și am luat sau mi-a fost pus la picioare. Toate micile mele succese au fost extrapolate și transformate în imense triumfuri. Eu sunt singurul care știu că am fost un mediocru. Sunt ceea ce sunt datorită minciunii, a înșelăciunii, a fraudei, a lăudăroșeniei și de ce nu, datorită fizicului meu. Am săvârșit toate păcatele acestei lumi, iar dacă s-ar contabiliza, cu siguranță ar umple câteva caiete. Sunt un farseur, un scamator, un magician de doi bani. Nimic din ceea ce reflect nu este real. Sunt o mască, o păpușă pe care eu-l meu interior o manevrează, o conduce, o face să reacționeze la stimuli. Asta sunt eu: o marionetă, o ciudățenie, o creație a acestei lumi hidoase, un limax, ce se hrănește cu slăbiciunile oamenilor, cu dorința de înavuțire, cu iubirea lor pentru bani.

Simt nevoia să vorbesc cu cineva. Este pentru prima oară când îmi pare rău că sunt singur pe lume. Dacă părinții mei nu ar fi murit în acel stupid accident! Da, dar dacă ar fi fost în viață, nu aș fi putut vinde casa și nu aș fi putut risca totul la bursă, și deci nu aș fi ajuns unde sunt astăzi. Dar unde sunt astăzi?

Am 33 ani și locuiesc pe Rue Saint-Germain, în Paris. Sunt în Orașul Luminilor, orașul care nu doarme, orașul care freamătă de lume, orașul unde poți lega prietenii pentru o viață, dar eu sunt singur. Atât de singur încât mă doare inima. Sunt singur în inima Parisului. Știu că este o contradicție, însă acum pe mine această solitudine mă strânge, îmi doresc să am un umăr pe care să pot plânge. Există oare Dumnezeu? Și dacă există cred că se distrează copios privindu-mă. Îmi imaginez că ne privește ca la televizor. Sunt eu, Paul, și te salut din imensul meu apartament, ce valorează aproape trei milioane de euro, te salut din această casă în a cărei amenajare am investit 500.000 de euro. Îmi vin în cap cuvintele arhitectului: „Garanție pe viață". Care viață nenorocitule? Cele câteva luni? Îți mulțumesc Doamne, că m-ai lăsat să fac avere timp de 33 de ani, ca să se bucure săracii când voi muri! Poți fi fericit, dacă tu știi ce înseamnă asta. Îți mulțumesc că te-ai hotărât să mă iei la tine, asta în caz că exiști. Dacă ești cu adevărat real, vino și înfruntă-mă, fii bărbat, folosește-ți curajul pentru a-mi spune în față. Fii tu cel care dă sentința.

Îmi apare în minte figura doctorului Richard. Am simțit de la început că ceva nu este în regulă. Freamătul vocii, stânjeneala, toate acestea m-au făcut să cred că am nevoie de operație. HIV, litere cheie, litere care îți arată sfârșitul, sentința definitivă. Ce ciudați sunt oamenii, descoperă noi și noi cuvinte pentru a defini moartea. Majuscule care îți arată încotro te îndrepți și câtă vreme mai ai de pierdut pe acest pământ. De la câteva luni la câțiva ani. Și apoi? Apoi neantul, nimicul, stingerea, dizolvarea propriei ființe în ceva, un ceva ce nimeni nu îl poate defini. S-ar putea ca lumea de apoi să fie o invenție a bisericii, o scorneală menită să îi determine pe oameni să fie mai buni, mai îngăduitori. Poate că dincolo nu există nimic, nu ne așteaptă nimeni. Poate că se stinge becul și gata nu mai vezi și nu mai auzi nimic, ești în beznă, surd și mut și stai acolo și vegetezi ca o legumă. Asta în cazul în care îți păstrezi conștiința de sine, dar dacă ea nu mai există, după aceea? Dacă filmul vieții tale se sfârșește și caseta este distrusă? Atunci nimic nu va aminti de trecerea ta prin viață. Este ca și cum nu ai fi existat.

Privesc pe fereastră. Picături mari și grele ca boabele de struguri se rostogolesc pe geam. Plânge cerul. Oare pentru mine? Mă pufnește râsul. Salut, Doamne, sunt eu, unul dintre gândacii tăi preferați, căruia i-ai dat de toate, pe care l-ai învățat să trăiască în lux, spre a jubila când îl deposedezi. Dacă asta urmăreai poți fi fericit! Dacă vrei să te implor, să îți cad în genunchi, o voi face, mă voi târî înaintea ta, te voi implora, voi plânge, te voi ruga. Poate asta este satisfacția ta, să vezi învingătorul învins, căzut la pământ și călcat în picioare. Poftim, ai reușit! Fii mândru că nimeni nu poate trece de tine și de hotărârile tale, tu ai drept de veto peste viața mea. O viață care nici măcar nu îți aparține ție, căci este a mea. Eu ar trebui să dispun de ea după bunul meu plac. Eu ar trebui să hotărăsc când părăsesc scena, să plec asemeni unui învingător, cu capul sus, călare pe un cal alb. Dar nu, tu ai hotărât că noi suntem creația ta sau poate alții au spus asta, mă rog, cert este că noi nu putem alege nimic, nu putem hotărî nimic, în acest joc, ni se dă și ni se ia după bunul plac al unuia dintre jucători, care nu are nici măcar bunul simț să participe activ. Nu, el stă întotdeauna în umbră. Este invizibil și invincibil. Punctează uneori, dar numai așa din amuzament, din plictiseală. Mai pune o piesă la puzzle, nu pentru a ușura lucrurile, ci spre a face jocul și mai complicat și când vede că te apropii de final, de reușită, se supără și distruge, într-un fel sau altul, tot ansamblul, spre a-ți arăta că el este supremul, unicul, singurul care poate câștiga. Mă trântesc pe canapea. Pe peretele din fața mea se afla tabloul. Minunea mea, sufletul meu. Danaide. Privesc spatele femeii ce stă în picioare pe o stâncă, la marginea unei mări învolburate. Mă uit la mâna ei ridicată către cer, în care ține o torță. Pânza albă ce o acoperă pe jumătate, mai mult o dezgolește. Privesc perfecțiunea mâinii, a șoldurilor, a taliei, a părului lung ce îi flutură în vânt. Ce ciudat este să te îndrăgostești de o femeie al cărui chip nici măcar nu l-ai văzut. Aceasta este o capodoperă a picturii italiene din secolul XVIII. Aș fi ucis pentru ea. Aș fi înșelat, mi-aș fi vândut sufletul ca să o am. Îmi amintesc satisfacția pe care am avut-o la licitație, atunci când am câștigat. Eram invincibil, eram o fiară, 500.000 de euro pentru numărul 28. Eram eu. „Iubita mea dragostea mea, o să te iau acasă, o să te ador!" Cu cine vei rămâne când eu nu voi mai fi? La un muzeu? Să fii pângărită de privirea vulgului? Să fii atinsă de mâinile experților? Ai călătorit în timp spre a ajunge la mine. Suntem doar noi doi departe de muritori. De fapt tu ești eternă, iar eu sunt trecător. Vei putea depune tu mărturie că am existat? Că am petrecut zile în șir împreună? Că te-am iubit așa cum nu am iubit pe nimeni? Îmi răsună în cap cuvintele expertului. Femeia care luminează calea sufletelor pierdute. Da, sunt un suflet pierdut! Luminează-mi calea, te rog! Dacă aș ști că dincolo, în nimic ești tu, aș dori să mor în această clipă, m-aș sinucide. Însă dacă mor și tu nu mă aștepți, te voi pierde definitiv. Simt că tâmplele îmi zvâcnesc. Mă sufoc. Am nevoie de aer. Ies în ploaie. Merg cam de vreo oră. Sunt ud până la piele, însă asta mă face să mă simt viu. În jurul meu sunt oameni. Văd oameni, triști, grăbiți, bucuroși, zâmbitori. Îmi vine să țip:

― Idioților, voi știți că eu o să mor!

Sub o umbrelă doi tineri se sărută. Merg la ei și îi întreb:

― Voi știți că o să muriți?