Viata pe Pamant incotro

Moto

„Timpurile se schimbă,

iar noi ne schimbăm împreună cu ele.”

(„Tempora mutantur, et nos mutamur in illis”)

Împăratul Lothar I (795-885)

Scrisoare deschisă către prietenii mei, cititorii

Înainte de toate țin să mulțumesc tuturor celor care mi-au adresat mesaje sau felicitări. Inițial, când am purces la acest drum anevoios, m-am gândit că ceea ce vreau să spun, că ceea ce am aflat, va fi cu greu înțeles, ba chiar respins, însă am avut surpriza să văd că din contră, totul a fost recepționat pozitiv, primit cu bucurie, având chiar confirmări din diverse surse că ceea ce am scris era cunoscut, că mulți sunt cei care s-au trezit și că noi toți cei ce dorim schimbarea suntem aici, prezenți, uniți și mai presus de toate implicați cu toată ființa noastră. Să ne ajute Dumnezeu să reușim!

Vreau să îmi cer iertare vouă, prietenilor mei, pentru faptul că doresc să îmi păstrez anonimatul și că refuz orice dialog direct. Sper că mă înțelegeți. Lumea, așa cum este ea astăzi, este plină de <<bine-voitori>>, iar calea pe care am ales-o este mai bine să fie parcursă din umbră. Nu am nevoie de lumina rampei și nici de aplauze. Doresc din suflet ca ceea ce spun să fie apreciat pentru acuratețea mesajului și corectitudinea informației. Noi, cei ce transmitem, suntem umili oșteni în armata Tatălui, iar cărțile noastre, nu ne aparțin nouă, ci lumii întregi, Universului. Noi am avut sanșa de a capta aceste mesaje și de a le putea așterne pe hârtie spre a fi cunoscute, însă noi suntem doar mesageri, cu o existență la fel de efemeră ca a unei gâze și de aceea vă rog ca toate gândurile voastre bune să se îndrepte către cel care le-a generat făcându-le posibile, către Creator.

Încă odată vă mulțumesc și vă doresc din inimă să ne regăsim cu bine, peste câțiva ani în acea lume a Adevărului, a Binelui, a Luminii și a Iubirii.

Aryana Havah

Am ales acest titlu oarecum ciudat, deoarece este vorba despre o serie de comunicări pe care le-am primit și consider că fiind bucăți dintr-un prezumtiv viitor al planetei, nu am dreptul să le numesc, banalizându-le. Trebuie să atrag atenția că fiind vorba de viziuni ele nu au caracter sută la sută predicativ. Ele vorbesc despre o posibilă evoluție a umanității pe o perioadă cuprinsă între anii 2009-2021, însă după cum știm cu toții, viitorul este încă deschis. Noi suntem artizanii schimbărilor, avem potențele Creatorului și dacă credința noastră ar fi cât o boabă de muștar, am putea muta munții. De aceea vă rog să înțelegeți că ceea ce vă voi relata poate fi considerat o ipoteză, o cale pe care noi cei prezenți acum pe Terra este posibil să pășim. Informațiile, la nivel global, pot părea șocante, dar simt că ele au ajuns la noi fie spre a ne pregăti, fie spre a încerca să ne trezească diini această letargie toxică și dăunătoare. Eu cred cu toată convingerea că Gaia are nevoie de ajutor. Haideți să o ajutăm dăruindu-i tot ce avem mai bun în noi, toată iubirea noastră, toată compasiunea. Haideți ca începând de astăzi să ne propunem să fim mai buni, mai înțelepți, mai îngăduitori, mai plini de lumină. Haideți să încetăm această vendetă și să înțelegem că nimeni nu are nimic cu noi și că la rândul nostru nu trebuie să avem nimic cu nimeni. Noi suntem aici spre a învăța lecția Omeniei, spre a demonstra că suntem Oameni și mai presus de toate trebuie să înțelegem că suntem fii și fiice de Dumnezeu. Raiul este la îndemâna noastră, este în noi, în inimile noastre. Trebuie doar să vrem să îl materializăm, să îl transpunem în realitate.

* * *

Este o seară rece de martie. Țârâitul insistent al telefonului mobil mă scoate din reverie. Mă uit să văd cine mă caută la o oră atât de târzie, însă apelantul îmi apare cu număr necunoscut. Mă mir, deoarece rareori mi se întâmplă acest lucru. Răspund și vocea caldă a unei doamne se face auzită spunându-mi că își cere scuze pentru faptul că mă sună cu număr ascuns, dar că dorește să își protejeze identitatea și că ar vrea să ne întâlnim. Fixez o întrevedere chiar pentru a doua zi, căci aura de mister a convorbirii m-a făcut curioasă.

A doua zi, la ora stabilită pătrunde în cabinet o doamnă de aproximativ 50 de ani, foarte elegantă și foarte frumoasă. Mă uit la chipul ei, cu trăsături fine, la ochii verzi, cu ușoare irizații căprui și nu mă pot abține să nu remarc vibrația de tristețe care o înconjoară. Îmi întinde mâna spunându-mi:

― Mă numesc Ruxandra. Atât aș vrea să stiți despre mine. Cu mari eforturi am făcut rost de telefonul dumneavoastră. Avem un prieten comun și a trebuit să apelez la subterfugii pentru a-l obține și a nu-i da de bănuit. Am citit cartea Inuaki și mi-am dorit din suflet să vă cunosc. Să știți că tot ceea ce spune David este adevărat. Și eu știu aceste lucruri, de foarte mult timp, însă nu am avut curajul să vorbesc. De fapt nici acum nu am, dar am venit la dumneavoastră din dorința de a vă povesti tot ceea ce știu, cu rugămintea ca dumneavoastră să dați aceste informații mai departe, lumii întregi pentru a le folosi cum crede ea de cuviință. Mă apasă această tară, de a ști anumite lucruri și a nu face nimic.

― Dar nu este o tară, ci mai degrabă un cadou, un dar de la Dumnezeu, replic eu.

― Nu este un dar, ci o povară. Am fost umilită, batjocorită, bătută... pentru aceste idei. Dar asta nu mai contează acum. Principalul este că mi-am făcut curaj și că îmi pun toate speranțele în discernământul dumneavoastră. Eu vreau să vă povestesc tot ce știu, viața mea, iar dumneavoastră să o așterneți pe hârtie. Sper ca cei ce mă cunosc să nu o citească, căci nu vreau să fiu recunoscută. Am o poziție socială deosebită, am copii, un soț dificil, cu o funcție importantă și pe deasupra sunt și medic. Vă rog din suflet să îmi acordați timpul necesar. Este spre binele omenirii. Vă rog să mă credeți că nu sunt paranoică și nici nu am trăiri mistice care fac trimitere la vreo boală psihică. Pur și simplu sunt un om disperat, care primește mesaje, viziuni și nu știe ce să facă cu ele.

― Sunt de acord. Putem începe chiar de azi, spun eu. Cum ați dori să se desfășoare aceste întâlniri? Mi-ar fi mai ușor dacă ar fi sub forma unui dialog, pe care să îl pot nota, pentru a nu omite nimic.

― Este perfect. Pentru început aș dori să ne putem spune pe nume, fără a mai folosi forma de politețe. Simt că suntem apropiate spiritual, energetic.

― Bine Ruxandra. Să începem. Aș vrea mai întâi să îmi povestești când și cum ai descoperit că ai aceste comunicări.

R: Cred că m-am născut așa, însă abia pe la vârsta de 4 ani am realizat că îmi apăreau în cap evenimente care aveau să urmeze. Spre exemplu, într-o zi stând lângă mama, mi-a venit în minte o imagine cu ea plângând și ascunzându-și fața sub o basma. La câteva zile tatăl meu a bătut-o și atunci am trăit aievea scena, cu mama încercând să mascheze urmele bătăii.

A: Tatăl tău era un om violent?

R: Tatăl meu era un om rău. Era mult mai în vârstă ca mama. S-a căsătorit cu ea doar din interes, spre a-și întări dosarul. Era mare comunist și dorea să parvină pe plan politic. De aceea, ca să respecte doctrina partidului, a căutat o fată simplă de la țară. Nu știu dacă mama l-a iubit. Ea era dintr-un sat din Făgăraș. Tata s-a dus acolo cu treabă, urmărea așa-zișii dușmani ai comunismului, a văzut-o și și-a spus că este perfectă spre a juca rolul de soție umilă și serviabilă, așa că a cerut-o de nevastă. Bunicii mei, pe care nu îi mai țin minte, au fost de acord, văzând în această alianță o onoare. Și așa a ajuns mama la București. Nu știu dacă a fost fericită vreodată. Mi-o amintesc tremurând atunci când intra tata pe ușă și alergând de colo colo spre a-i pune masa și a-i aduce papucii. De fapt asta este imaginea care o reprezintă cel mai bine pe mama, îngenunchiată la picioarele lui, scoțându-i pantofii. Tata a fost un monstru. Ne-a terorizat cu bună știință. Toată viața lui a făcut pe familistul, abordând slogane ca: femeia mea nu are nevoie să muncească, familia este lucrul cel mai de preț, copiii sunt împlinirea vieții, gospodina bună ține casa lună, etc.

A: Ai spus că nu îți amintești bunicii. De ce?

R: Pe părinții mamei nu îi mai țin minte deoarece au murit când aveam trei ani. A luat foc casa și nu au mai putut fi salvați. Pe bunicii din partea tatălui nu i-am cunoscut niciodată. Tata mi-a spus că a fost crescut la orfelinat, dar am aflat mult mai târziu că nu era adevărat. Când aveam 18 ani, la ușa noastră a sunat o femeie, frumoasă, elegantă, distinsă și a întrebat de tata. Așa am aflat că este sora lui stabilită în Israel, că bunica paternă a fost evreică și că tatăl meu și-a fabricat un trecut umil spre a-i fi bine. Tot de la ea știu că de mic a fugit de acasă, înhăitându-se cu câțiva golani, care mai târziu s-au erijat în vajnici luptători comuniști. Ea mi-a spus că familia lor a fost una înstărită, că este medic și că a venit să vorbească cu tata despre moartea mamei lor. Nu îți pot spune ce față a făcut tata când a venit și a văzut-o în casă. Nu știu despre ce a discutat, căci s-au retras într-o cameră, îmi amintesc doar chipul lui livid și buzele strânse pe care le avea când a ieșit. La despărțire mătușa mea m-a sărutat pe frunte și mi-a spus să nu fiu ca el. După plecarea ei mă așteptam ca tata să ne bată, însă el nu a spus nimic, comportându-se ca și cum întâlnirea nu ar fi avut loc.

A: Dar tatăl tău credea cu adevărat în familie, în căsnicie?

R: Nu. Din contra. Se folosea de noi. Ne scotea duminica în oraș, se plimba cu noi, ne prezenta cunoscuților, dar în particular îi spunea mamei să nu uite de unde vine și câte clase are. Sarcina ei era să gătească, să facă curat, să calce și să își servească soțul. El spunea că femeia trăiește doar pentru bărbat, că a luat-o de milă și a făcut-o doamnă la oraș, că este o mândrie pentru ea că are un bărbat atât de deștept și de important.

A: Dar era important?

R: La vremea aceea nu conștientizam, dar mai târziu am înțeles că avea o funcție importantă în cadrul miliției, funcție care l-a ajutat apoi să ajungă ministru.

A: Ai mai avut frați?

R: Nu. Sunt singură la părinți. Mama nu a mai putut avea copii. După ce m-am născut eu și a venit acasă, tata a bătut-o crunt, pentru că nu fusese în stare să facă un băiat. A stat câteva zile internată. Nu știu dacă asta i-a cauzat infertilitatea, dacă în urma nașterii mele s-a întâmplat acest lucru sau dacă Dumnezeu a hotărât să nu mai fie încă un suflet chinuit, cert este că mama nu a mai putut rămâne însărcinată. Oricum și-a primit cu vârf și îndesat răsplata, căci i se amintea acest lucru la fiecare bătaie.

A: Tatăl tău bea?

R: Nu, din contră, disprețuia bețivii. Eu nu îmi amintesc să îl fi văzut stând de vorbă cu vreun prieten, la un pahar sau la o cafea. Nici mama nu a avut voie să vorbească cu nimeni. Avea o vecină cu care mai discuta peste gard, dar asta doar când tata era în delegație. Până și când mergeam la piață se ferea să ridice ochii din pământ. Oamenii o considerau ciudată și cu nasul pe sus, deoarece în zona Gramont, zona în care am copilărit eu, toți se cunoșteau, erau apropiați, se salutau. Mai puțin noi. Noi nu aveam voie să vorbim cu nimeni, iar eu nu aveam voie să mă joc cu ceilalți copii. Cam asta a fost copilăria mea. În jurul vârstei de 4 ani, așa cum îți spuneam, am început să conștientizez că văd cumva în viitor. Episodul pe care ți l-am relatat nu i l-am povestit mamei, însă după ce am văzut că viziunea mea s-a adeverit, am început să îi descriu proiecțiile din capul meu. Trebuie să menționez că inițial am crezut că asta este un lucru normal, că toți oamenii au această posibilitate, însă privirea aparte a mamei și frica ei de a nu afla tata despre aceste viziuni m-a făcut să înțeleg că eu sunt altfel, anormală.

A: Îmi poți da un exemplu?

R: Da. Într-o seară l-am văzut pe tata intrând pe ușă și am fost izbită de un miros urât, greu, iar în minte mi-a venit o imagine cu tatăl meu omorând în bătaie un bărbat. Nu vreau să te mai încarc cu amintirile mele, doar atât îți mai spun că, după ce am mai crescut, la un moment dat, când tata o bătea pe mama, am sărit la el aruncându-i în față toate viziunile mele. I-am spus că este criminal, monstru, mincinos, că este o canalie, că vine din iad și că tot în iad se va întoarce. M-a bătut până am leșinat. Am stat în pat o lună. Am avut mâna și coastele rupte. De atunci am încetat să mai exist pentru el. Trecea pe lângă mine ca pe lângă o mobilă și nu mi-a mai vorbit niciodată. Nici când am intrat a opta la medicină nu m-a felicitat, deși reușisem performanța fără meditații sau pile. Singura dată când mi-a adresat câteva cuvinte a fost atunci când m-a anunțat că o să îl cunosc pe viitorul meu soț, băiatul unui important membru al C.C.-ului și va hotărî împreună cu tatăl acestuia data nunții.

A: Și te-ai căsătorit cu el?

R: Da, tot cu el sunt și astăzi. Suntem doi străini, dar nu îi pot reproșa nimic. Și el a fost silit să intre în acest joc. Și el și eu ne-am făcut datoria. Avem doi copii, un băiat și o fată, avem o situație financiară deosebită, asta datorită lui nu mie, ne plimbăm în toată lumea, dar nu suntem fericiți.

A: Și nu te-ai gândit să schimbi acest aspect?

R: Nu. După cum îți spuneam, sunt o lașă. Mă prefac. Peste tot, acasă, la serviciu, în fața prietenilor și a copiilor, uneori chiar și în fața mea. Mi-e frică de nou, de schimbare, mi-e frică să fiu fericită... Dar să vorbim despre viziunile mele.

A: Cum și când îți apar aceste viziuni?

R: Nu am un loc anume. Îmi apar când nu mă gândesc. La cabinet, acasă, când gătesc, la semafor, la magazin, peste tot. Uneori când mă ating de cineva îmi vin în cap imagini din viața persoanei respective, griji, probleme, boli, frământări. Nu le pot controla. Unele sunt asemeni unor flash-uri, altele sunt asemeni unor filmulețe.

A: Sunt imagini ale unor fapte trecute sau viitoare?