Si am spus da, o poveste de iubire
Aa
CAPITOLUL UNU
Căsătoria și surprizele
Căsătoria este o prietenie recunoscută de poliție.
Robert Louis Stevenson
Într-o după-amiază târzie din vara lui 2006, mă aflam într-un mic sat din nordul Vietnamului. Ședeam lângă o vatră afumată în compania câtorva localnice a căror limbă nu o vorbeam, încercând să le pun întrebări legate de căsătorie.
Călătoream de câteva luni deja de-a lungul Asiei de sud-est alături de bărbatul care urma să-mi devină soț. Presupun că termenul corect pentru un astfel de om ar fi „logodnic”, dar nici unul din noi nu se simțea prea în largul lui cu acest cuvânt, așa că nu-l foloseam. De fapt, nici unul din noi nu era prea în largul lui cu noțiunea de căsătorie. Căsătoria nu intrase niciodată în planurile noastre și nici nu era ceva dorit de vreunul din noi. Și totuși, în planurile noastre intervenise providența – și de aceea ne preumblam acum la întâmplare prin Vietnam, Thailanda, Laos, Cambodgia și Indonezia, făcând în același timp eforturi repetate – chiar disperate – de a ne întoarce în America și a ne căsători.
Bărbatul în cauză era pe atunci de doi ani iubitul meu, dragostea mea: îl voi numi în paginile acestea Felipe. Felipe e un domn brazilian blând și tandru, cu șaptesprezece ani mai în vârstă ca mine, pe care l-am cunoscut într-o altă călătorie (o călătorie pe care chiar o programasem), făcută de mine în jurul lumii acum câțiva ani, în încercarea de a-mi obloji sufletul rănit. Spre sfârșitul acelei călătorii îl întâlnisem pe Felipe, care locuia de ani buni liniștit și singur în Bali, îngrijindu-și și el inima rănită. Ce a urmat a fost atracție, apoi o perioadă de curtare lentă, apoi – spre marea uimire a amândurora – dragoste.
Așadar, reticența noastră față de căsătorie nu avea nici o legătură cu absența dragostei. Din contră, Felipe și cu mine ne iubeam cu pasiune. Ne făceam, fericiți, tot felul de promisiuni, convinși că vom rămâne împreună pentru totdeauna. Ne juraserăm până și fidelitate eternă, deși doar între noi. Problema era că amândoi supraviețuiserăm unor divorțuri dificile și fuseserăm sfârtecați lăuntric atât de rău de experiențele noastre dinainte, încât simpla idee a căsătoriei legale – cu oricine, chiar și cu niște persoane drăguțe ca noi înșine – ne umplea de groază.
Evident, de regulă, cele mai multe divorțuri sunt destul de dificile (Rebecca West observa că „să divorțezi este aproape întotdeauna o ocupație la fel de veselă și de folositoare ca spartul unor porțelanuri de valoare”), iar divorțurile noastre nu făcuseră excepție. Pe o scară cosmică a nocivității divorțurilor de la unu la zece (în care unu echivalează cu o separare amiabilă și zece echivalează cu… o execuție în toată regula), probabil că mi-aș nota propriul divorț cu vreo 7,5. Nu s-a lăsat cu sinucideri sau crime, dar, pe de altă parte, ruptura a fost cel mai urât act posibil dintre doi oameni care, altminteri, erau cât se poate de bine-crescuți. Și s-a prelungit mai mult de doi ani.
Cât despre Felipe, prima lui căsnicie (cu o australiancă inteligentă, o intelectuală) se încheiase cu aproape un deceniu înainte de întâlnirea noastră din Bali. La vremea respectivă, divorțul lui se desfășurase destul de civilizat, dar pierderea soției (și a accesului la casă, la copii și la aproape douăzeci de ani de viață care se duceau odată cu ea) lăsase în sufletul acestui om bun o umbră persistentă de tristețe, dominată de regrete, senzația de izolare și de nesiguranță financiară.
Așa că experiențele noastre ne-au lăsat pe amândoi secătuiți de puteri, răvășiți lăuntric și complet suspicioși în legătură cu bucuriile oferite de sfânta taină a căsătoriei. La fel ca oricine care a trecut vreodată prin valea de umbră a divorțului, Felipe și cu mine învățaserăm pe propria piele un adevăr tulburător: că orice intimitate poartă cu ea, ascunse undeva, dedesubtul minunatelor suprafețe ale începuturilor, premisele catastrofei absolute. Mai învățaserăm și că în instituția căsătoriei este mult mai ușor să intri decât să ieși. Neîngrădit de lege, partenerul necăsătorit poate ieși oricând dintr-o relație nesatisfăcătoare. Dar tu – persoana căsătorită legal care dorește să scape de dragostea damnată – vei descoperi repede că o parte semnificativă a contractului tău marital aparține statului și că, uneori, statului îi ia foarte mult timp până să-ți acorde permisiunea de a pleca. Astfel, te poți pomeni foarte ușor prins luni și chiar ani întregi într-o legătură legală lipsită de iubire, în care ajungi să te simți cam ca într-o clădire incendiată. Clădire incendiată în care tu, prietene, ești încătușat de un calorifer din pivniță, incapabil să te eliberezi, în timp ce fumul te năpădește din toate părțile și grinzile se prăbușesc…
Îmi pare rău dacă vi se pare că sunt lipsită de căldură.
Vă împărtășesc toate aceste gânduri neplăcute doar ca să explic de ce Felipe și cu mine am făcut, încă de la începutul poveștii noastre de dragoste, un pact puțin obișnuit. Ne-am jurat din toată inima să nu ne căsătorim niciodată, în nici o circumstanță. Ne-am promis chiar și să nu ne amestecăm niciodată banii sau bunurile, pentru a evita astfel potențialul coșmar de a trebui să împărțim din nou un depozit de explozibili personali, cu ipoteci comune, acțiuni, proprietăți, conturi bancare, electrocasnice și cărți preferate. Odată făcute aceste promisiuni în modul cel mai solemn, am purces amândoi în parteneriatul nostru compartimentat cu mare grijă, cuprinși de un mare sentiment de liniște. Pentru că, așa cum promisiunea reprezentată de logodnă reușește să înfășoare alte cupluri într-un sentiment de protecție, jurământul nostru de a nu ne căsători niciodată ne învăluise pe amândoi în siguranța emoțională de care aveam nevoie pentru a ne mai încerca o dată norocul în dragoste. Și acest angajament al nostru – golit în mod conștient de angajamentul oficial – era miraculos de eliberator. Ne făcea să ne simțim de parcă am fi descoperit Pasajul prin Nord-Vest către Intimitatea Perfectă, acel lucru care, după cum scria García Márquez, „seamănă cu dragostea, dar este lipsit de problemele dragostei”.
Așa că asta am și făcut până în primăvara lui 2006 – ne-am văzut de treabă, construindu-ne împreună o viață fin divizată, plină de satisfacții și lipsită de constrângeri. Și am fi continuat să trăim fericiți până la adânci bătrâneți în același fel dacă n-ar fi apărut un obstacol extrem de supărător.
Pe fir a intrat Departamentul de Securitate Internă al Statelor Unite.
Problema era că Felipe și cu mine – deși aveam o mulțime de asemănări și de bucurii în comun – nu aveam în comun și naționalitatea. El era cetățean australian de origine braziliană și, pe vremea când ne cunoscuserăm, locuia în Indonezia. Eu eram americancă și, cu excepția călătoriilor făcute, îmi trăisem cea mai mare parte a vieții pe Coasta de Est a Statelor Unite. Nu prevăzuserăm la început nici o posibilă problemă legată de iubirea noastră fără patrie, deși, privind în urmă, probabil că ar fi trebuit să anticipăm unele complicații. Așa cum spune un vechi proverb: un pește și o pasăre se pot îndrăgosti, dar unde să locuiască? Salvarea noastră, credeam noi, era faptul că amândoi eram călători agili (eu eram o pasăre care se putea scufunda, iar Felipe, un pește care putea să zboare), astfel că, în primul an al poveștii noastre de iubire cel puțin, am trăit practic în aer – scufundându-ne și zburând peste oceane și continente ca să fim împreună.
Din fericire, viețile noastre profesionale ne erau de ajutor în acest aranjament atât de iute de picior. Ca scriitoare, eu îmi puteam lua serviciul cu mine oriunde. Ca importator de bijuterii și pietre prețioase care își vindea mărfurile în Statele Unite, Felipe trebuia oricum să călătorească mereu. Tot ce trebuia să facem era să ne coordonăm deplasările. Așa că eu zburam în Bali; el venea în America; amândoi mergeam în Brazilia; ne întâlneam din nou în Sydney. Am acceptat o slujbă temporară la Universitatea Tennessee, unde am predat tehnici literare, și timp de câteva luni stranii am locuit împreună într-o cameră neîngrijită dintr-un vechi hotel din Knoxville. (Apropo, recomand acel mod de a locui oricui vrea să testeze adevăratele niveluri de compatibilitate dintr-o relație nouă.)
