Fata pierduta

CAPITOLUL ÎNTÂI

Decăderea Casei Manchester

SA LUĂM, DE PILDĂ, UN ORĂȘEL

minier ca Woodhouse, cu o populație de zece mii de locuitori, având trei generații în urmă. Acest spațiu de trei generații pledează pentru o comunitate bine statornicită. Vechea „nobilime” își luase tălpășița la vederea mormanelor de cărbune răscolit din măruntaiele pământului și se răspândise prin alte regiuni, încă idilice, pentru a-și fructifica pe acolo drepturile asupra minereurilor. Rămăsese un singur magnat, măreț și inaccesibil, proprietarul local al cărbunelui: cu trei generații în spate și cocoțat pe treapta de jos a „nobilimii”, dar izbind cu piciorul în masele de dedesubt. Să facem abstracție de el.

O comunitate bine statornicită în Woodhouse, stratificată într-o gamă de nuanțe fine, de la negrul prafului de cărbune, până la nisipul zgrunțos al zidarului și la rumegușul cherestegiului, trecând prin luciul gros al slăninei, untului și cărnii, la aromele farmacistului și dezinfectantele doctorului, până la sumbra poleială, a funcționarilor bancari, casierilor firmei, preoților și a altora deopotrivă, și ajungând la radioasa strălucire a automobilului directorului general al tuturor minelor. Odată ajunși aici ne plus ultra[1].

Directorul general locuiește în singurătatea umbrită de boschete a așa-numitului conac. Casa rezidențială, părăsită de „nobilime”, a fost preluată de firmă și transformată în birouri.

Iată-ne deci aici: un vast substrat de mineri; un strat gros de comercianți amestecați cu funcționari administrativi, și diversificat de profesori de școală elementară și cler nonconformist; mai sus o pătură de directori de bancă, morari bogați, patroni de fabrici metalurgice, prosperi, cler episcopal și administratori de mine; iar în vârf, vișina grasă și cleioasă, a proprietarului cărbunelui, răspândindu-și scânteierile peste toți și peste toate.

Așa arăta complexul sistem social al unui orășel industrial din Anglia centrală, în anul de grație 1920. Dar îngăduiți-mi să privesc puțin îndărăt. Așa arătă de fapt în ultimul an de liniște și belșug, 1913.

Un an de liniște și belșug. Doar o singură maladie cronică, urâcioasă: fetele bătrâne. În numele a tot ce înseamnă prosperitate, nu înțeleg de ce, într-o asemenea societate, toate clasele sociale, cu excepția celei mai de jos, sunt împovărate de mlădițele sterpe ale femeilor singure, nemăritate, care se numesc fete bătrâne? De ce oare fiecare comerciant, fiecare profesor, fiecare director de bancă și fiecare cleric produce una, două, trei sau chiar mai multe fete bătrâne? Oare în clasa de mijloc, mai ales în straturile mai de jos ale clasei mijlocii, se nasc mai multe fete decât băieți? Sau poate, că bărbații din straturile de jos ale clasei mijlocii își aleg nevestele din categoriile fie superioare, fie inferioare lor, lăsându-și astfel partenerele de drept la strâmtoare? Sau să fie femeile din mica burghezie foarte mofturoase în alegerea soților?

Oricum ar fi, e o tragedie. Sau poate că nu e.

Poate că aceste femei nemăritate din clasa de mijloc ajung să fie faimoasele lucrătoare asexuate despre care se vorbește atât de mult în furnicarul industrial al societății noastre. Poate că tot ce le lipsește este doar o îndeletnicire: pe scurt, o slujbă. Dar poate că ar fi mai bine să ascultăm și părerea lor, înainte de a stabili o lege.

În Woodhouse găseai o bogată recoltă de fete bătrâne prin familiile „grangurilor”, comercianților și preoților. Toate femeile din oraș, nevestele de mineri ca și celelalte, își țineau răsuflarea ori de câte ori se ivea vreo șansă pentru una dintre aceste fiice ale bunăstării și durerii. Se îngrămădeau cu toatele la nunțile celor înstăriți, îmbătate de bucurie. Pentru că, în ciuda ciocnirilor de clasă, unei femei nu-i place să vadă altă femeie uitată în raft, lipsită de orice șansă de măritiș. Toate femeile din orășeldoreau ca fetele din clasa mijlocie să-și găsească soți. Toată lumea dorea acest lucru, inclusiv fetele însele. De aci se trăgea toată jalea.

James Houghton avea un singur copil: pe fiica lui, Alvina. Firește, Alvina Houghton…

Dar haideți să mergem îndărăt prin 1880 și ceva, când Alvina era copil; ba chiar și mai înainte, în zilele de aur ale lui James Houghton. În zilele sale de aur, James Houghton era crème de lacrème[2] societății din Woodhouse. Casa familiei Houghton fusese întotdeauna prosperă; ce-i drept, o familie de negustori; dar după câteva generații de prosperitate, negustorii dobândesc un anume cachet[3]. La vârsta de douăzeci și opt de ani, James Houghton a moștenit un splendid magazin care desfăcea mărfuri de Manchester. James Houghton era un tânăr înalt, zvelt, elegant, cu favoriți de o parte și de alta a feței, realmente rafinat, oarecum în stilul Bulwer[4]. Avea o predilecție pentru conversația elegantă, pentru literatura elegantă, pentru creștinismul elegant; un tânăr înalt, subțire, fragil, cu gesturi agitate și cam febrile, capul plin de idei inconsistente, și un glas frumos; foarte frumos. Pe lângă toate acestea, firește, era negustor. Curta o fată măruntă, smeadă, mai în vârstă decât el, fiica unui mic nobil din Derbyshire. Houghton se aștepta să capete, odată cu fata, cel puțin zece mii de lire sterline. În această așteptare a fost profund dezamăgit, pentru că nu a căpătat decât opt sute de lire. Fiind o fire romantic-comercială, nu a iertat-o niciodată pe soția lui, dar s-a purtat întotdeauna față de ea cu cea mai elegantă curtoazie. Era o priveliște încântătoare să-l vezi cojind și despicând un măr pentru ea. Dar acest măr cojit și împărțit în sferturi era tot ce a primit biata femeie de la soțul ei. Elegantul Adam al comerțului i-a dat Evei mărul îndărăt, frumos scobit de sâmburi, după care nu a mai avut de-a face cu ea. Între timp s-a născut Alvina.

Oricum însă, James Houghton clădise Casa Manchester înainte de toate acestea, adică înainte de a se fi căsătorit. Era o văstă construcție pătrată – vasta desigur pentru Woodhouse, ridicată pe strada principală și pe șoseaua orășelului în dezvoltare. Parterul adăpostea două frumoase magazine, unul destinat mărfurilor de Manchester, celălalt mătăsurilor și stofelor. Acestea constituiau poemul comercial al lui James Houghton.

Pentru că James Houghton era un visător și, oarecum, un poet: să ne înțelegem, un poet al comerțului. Îi plăceau grozav romanele lui George Macdonald[5] și fanteziile acestui autor. La rândul lui, James țesea o fantezie a comerțului. Visa mătăsuri și poplinuri, moi și lunecoase, de o nemaivăzută splendoare; visa calești ale „nobilimii” oprite în fața vitrinelor sale, femei superbe răscolind vrăjite, extaziate, valurile foșnitoare de pe tejgheaua lui. Iar dânsul, fermecător, seducător, le servea minunatele lui țesături, pe care numai el și numai ele le puteau prețui îndeajuns. Faima lui se răspândea peste mări și țări, până când Alexandra, principesă de Wales, și Elisabeta, împărăteasa Austriei, femeile cel mai bine îmbrăcate din întreaga Europă, veneau plutind din ceruri în prăvălia din Woodhouse. Și apoi se lansau în depărtări, ca să arate lumii ce anume se poate realiza când cumperi de la James Houghton.

N-am putea spune de ce James Houghton nu a devenit unul din marii oameni ai zilelor lui. Poate pentru că avea prea multă imaginație. Oricum ar fi, la început, când și-a adus soția în noul ei cămin, vitrina de Manchester era ca o spumă sau ca un cireș nins de museline și imprimeuri, iar cea cu mărfuri londoneze ca un amurg de toamnă scăldat în mătăsuri și stofe bogate. Care soție nu ar fi fost năucită! Dar ea, sărmana, venită din casa ei de piatră din împietritul Derbyshire, a încercat o oarecare repulsie pentru bărbatul care dănțuia în fața stocului de mătăsuri, asemenea regelui David în fața altarului cu tablele legii.