Fantana dragostei

Alarmă la castel

ÎN PAȘNICA NOAPTE CU LUNĂ,

castelul dormita încremenit deasupra orașului Trenčin ca un uriaș de piatră. Pe bolta cerului pâlpâiau făcliile stelelor, iar cornul lunii se scălda în apele aurite ale Vahului, ostenit de drumul său prin arșița lunii lui cuptor.

Cetățenii orașului Trenčin dormeau liniștiți. Nu se temeau de dușman și nici de vreun alt prăpăd. Căci, chiar dacă, Doamne ferește, s-ar fi întâmplat ceva, straja de la castel stătea de veghe, iar în oraș paznicul pândea ca focul sau tâlharii să nu primejduiască avutul locuitorilor.

„Astăzi, 25 iulie 1490, nu s-a întâmplat nimic, doar…” însemnă căpitanul Ambróz Opatovský într-o carte uriașă stând într-unul din turnurile castelului. Zadarnic își gâdila când fruntea, când nasul cu o pană de gâscă, pe care o tot muia într-o călimară, vrând parcă să-și îndemne gândurile la lucru. Scrisese de două ori cuvântul „doar” pe hârtia grosolană, dar pana nu voia cu niciun chip să se urnească mai departe.

— La naiba! gemu el aruncând pana cât colo. Stăpânul, Štefan Zápolský, îi lăsase în seamă o muncă cu adevărat neomenească.

— Uite, ia cartea asta și să-mi scrii în ea, în fiecare zi, tot ce se întâmplă la castel și în oraș! îi poruncise el după dumineca Floriilor, când se ivise la castel un sol cu știrea că regele Matei s-a stins din viață, la Viena, după o grea suferință. Štefan Zápolský stătea ca pe jăratec. Îi venea să-și ia degrabă zborul ca să-i aducă mângâiere întristatei văduve, dar și să fie de față atunci când se va hotărî cine să se urce pe scaunul Ungariei rămas acum gol.

— Ostașului îi stă bine cu sabia, nu cu pana! bodogăni căpitanul. Se ridică în picioare, se plimbă de colo-colo în jurul mesei, apoi apucă iarăși pana și se așeză în fața cronicii castelului.

„…doar patru turci au sosit în oraș” adăugă el, cu chiu cu vai, storcându-și creierii cum să consemneze mai bine întâmplarea. Trebuia s-o scrie pentru ca în ditamai ceaslovul ăsta să fie, cât de cât, ceva. Stăpânul ar putea veni în orice clipă și ce-ar zice dacă n-ar citi altceva decât că, zi de zi, de la Florii încoace „nu s-a întâmplat nimic”?

Deci mai mult ca să îndeplinească o poruncă, el notă că, în ziua de 25 iulie 1490, au poposit la Trenčin patru turci care se dădeau drept negustori. Întâmplarea în sine nu era cine știe ce, fiindcă la Trenčin poposeau oameni de cele mai felurite neamuri. Ciudat era numai faptul că doi dintre ei se așezaseră la hanul dintr-un capăt al orașului, iar alți doi tocmai la celălalt capăt. Apoi mai era suspect că de câte ori se întâlneau pe uliță, turcii se ocoleau și se uitau urât unii la alții. Oare așa ar face cetățenii orașului Trenčin dacă s-ar întâlni printre străini? se întrebă căpitanul. Nicidecum.

Până să isprăvească de scris despre acest eveniment lipsit de însemnătate, căpitanului îi ieșiseră broboane de sudoare pe frunte, iar mâna îi ostenise de parcă ar fi spart pietre cu ea. Înfuriat, aruncă pana și o strivi sub picioare ca pe o viperă primejdioasă. În această clipă luă hotărârea să predea căpitănia. Să taie, să spintece, pentru asta era oricând gata. Dar să umble cu pana, nu mergea. Domnul Štefan Zápolský n-avea decât să-și găsească un pisar!

Închise cartea cu putere și aceasta pocni de parcă s-ar fi tras cu pușca. Pe urmă se apropie de fereastra deschisă, căutând îngândurat cuvintele prin care avea să-i exprime stăpânului, când se va întoarce, nemulțumirea sa.

O negură albastră învăluia orașul. De undeva dinspre Kubra răsună lătrat de câini și imediat, ca un ecou, începură să latre și câinii din Trenčin.

Privirea lui Ambróz Opatovský se opri în curtea interioară, spintecată în două de umbra turnului de pază.

Inima începu să-i bată mai cu putere. Se uita fix în jos.

O siluetă neagră străbatea curtea aruncând dinaintea sa o umbră lunguiață.

Zâmbi. O femeie, iarăși o femeie…

De câte ori stătea în turn, chinuindu-se până noaptea târziu cu blestemata de cronică, luptându-se cu îndărătnica pană ce nu vroia să însemneze pentru urmași, în rânduri negre, întâmplările acelor vremuri, se ducea nu o dată la fereastră să tragă aer proaspăt în piept și să mai dea ghes creierului ca s-o scoată la capăt cu afurisita de scriere. Din când în când, câte o siluetă neagră își făcea apariția în curte. Adesea chiar două, îmbrățișându-se.

Privi cu atenție. Așa ceva nu-i mai fusese dat să vadă. Silueta nu se furișa spre locuințele oștenilor și nici spre ale servitorilor. Se îndreptase spre fortificațiile dinspre miazăzi încă neterminate. Zidul, pe care meșterii îl ridicaseră cam până la mijlocul pulberăriei, semăna cu o gură căscată și știrbă.

Ce naiba o fi căutând o muiere acolo? se gândi el. Dar în aceeași clipă o auzi fluierând încet. Ce-o mai fi și asta? De ce fluieră? Dă cuiva vreun semn? Și dacă da, semnul poate îi numai pentru cineva din afară, de dincolo de fortificație.

Nu pricepea ce poate fi la mijloc, dar nici nu stătu prea mult pe gânduri. Își încinse sabia și se repezi jos, hotărât să pândească.

Coborând, el auzi alte fluierături de dincolo de fortificație. Se lipi de zid și își ținu respirația.

Răsună un zgomot ciudat. Parcă se cățăra cineva pe zid. Desluși pocnetul unei pietre lovite de zid. Ce distracție ciudată o mai fi și asta? Cine și pentru care motiv aruncă noaptea cu pietre?

Stâpânit de curiozitate, căpitanul uită că trebuie să fie cu băgare de seamă și se trezi într-o clipită la numai doi pași de turnul alături de care se afla silueta cea neagră.

Dintr-o dală, se lumină la minte. O piatră căzu în curte și făcu un salt. De piatră era legată o frânghie. Și în clipa în care silueta de femeie începu să se desprindă de pământ, lunecând prin văzduh de parcă s-ar fi înălțat la ceruri, căpitanului îi fu limpede ce se petrece sub ochii lui. Deci, de dincolo fusese aruncată o frânghie. Femeia se va cățăra pe zid, va lega frânghia, de sus, și apoi își va da liniștită drumul la vale.

Vru să strige, fiindcă își dădea seama că oricine-ar fi, o femeie sau un bărbat deghizat în femeie, era vorba de cineva care încerca s-o șteargă. În calitatea sa de căpitan al castelului avea datoria să curme această faptă.

Mai stătu o clipă aiurit de spectacolul neașteptat la care era martor, dar când își veni în fire și vru să acționeze, de după zid răsună un țipăt înfiorător. Silueta, care era mai-mai să ajungă sus, se prăbuși la pământ ca piatra de mai înainte. Și ca un fel de ecou la țipătul sfâșietor de afară, femeia gemu cu adâncă durere.

Afară cineva horcăi, trăgând parcă să moară, apoi, după un timp, se auzi o exclamație înăbușită:

— Alah, Alah!

Abia se stinsese această chemare, când începură să răsune pași dincolo și mai ales dincoace de ziduri.

Ambróz Opatovský își dădea seama ce se petrece, dar nu avea vreme să cugete pe îndelete și să cântărească mai mult bănuiala care îl ispitea din clipa când auzise numele lui Alah și crezuse a fi recunoscut glasul celei ce gemuse. Se repezi la ființa care zăcea pe o grămadă de pietre de lângă fortificație. La picioarele căpitanului se afla o siluetă subțire înfășurată într-o pelerină neagră.

— Cine ești și ce cauți aici? o întrebă el.

Dar nu primi răspuns.

Căpitanul se aplecă și îi descoperi capul acoperit mai mult de un păr des și despletit decât de gluga pelerinei. Tocmai atunci se ivi și luna, o lună hlizită, curioasă care înecă întreg castelul și curtea într-o lumină gălbuie.

Un chip palid și doi ochi mari, arzători, îl fixau pe Ambróz Opatovský.