Dragoste neînteleasa
Aa
Aceasta poveste este rodul ficțiunii, și nu are nici o legătură cu vreun fapt din realitate.
Din jurnalul lui Elizabeth
28 mai, seara după o zi de școală:
Să știi că în momentele acelea îmi doream să fii intrat în pământ cu tot cu scaun, sau să nu fii venit nici măcar cu gândul până acolo. Te uram cu înverșunare. Nu. Îmi impuneam să te urăsc. Și totuși erau momente în care reușeam. Dar apoi, mă înmuiam din nou, ca un miez de pâine uscată, în apa fierbinte. Și din nou te priveam fără să vreau, căutându-ți privirea aceea pătimașa. Apoi simțeam cum mi se scurge și ultima fărâmă de control și zbura cel mai mic grăunte de energie din mine. Pieptul se revolta puternic. Sufletul se răsucea în mine și dorea să zboare către locul lui de veci. Parcă îl simțeam cum se ridică.
Te vedeam. De fapt… nu! Te observam, te priveam, te contemplam. Da, cu siguranță. Tu nu ieșeai în evidență nici prin postura ta, nici prin haine. Nu! Poate prin faptul că, stresat fiind sau poate din obicei, fumai țigară după țigară fără a te opri. De parcă lipsa unui fum te-ar fi durut. Nu te durea. Ești doar dependent de ele. Dar pe mine m-au durut. Mai multe. Poate durut e un cuvânt prea dezbrăcat pentru a spune ce am simțit. Rușine, ură, mă simțeam mai rău decât mediocră. Tu mi-ai impus aceste sentimente prin gestul tău necugetat. Nu știu ce doreai de fapt. Să mă înjosești? Să îmi arăți că mă simt prea mândră și că nu am dreptul la fericire?
Ai reușit!
Mi-ai reamintit că fericirea mea nu e niciodată completă. E adusă în monotonia zilelor mele numai în frânturi. Niciodată în întregime. Doar fâșii. Toate limitate. M-a durut că te distrugeai din proprie dorință. M-a sfâșiat clipă cu clipă gândul că doreai să vezi câtă prostie se ascundea sub masca de frumusețe imperfectă și pictată. Ai dreptate, nu obișnuiesc să fiu așa. Chiar nu sunt, de fapt. Eu. Mă pierd în vise, în fantezie și ficțiune de fiecare dată când ceea ce se numește viață încercă să mă îndepărteze de ceea ce caut și doresc să îndeplinesc. Pielea mea albă ca laptele, prea albă pentru locul în care se presupune că trăiesc, se schimbă imediat în roșu aprins, când adrenalina își înțeapă graficul, iar obrajii ard mocnit la temperaturi aberante, mâinile reci ca gheata transpirându-mi de fiecare data când încerc să demonstrez ce sunt cu adevărat. Ce caut?
Nu știu. Obișnuiam să cred că doresc să devin chirurg. Mi-am schimbat părerea când am observat că de fapt nu aș putea toci atâta biologie niciodată. Apoi mi-am dorit să fiu un avocat. Aceeași explicație. Următorul lucru a fost să devin renumită pentru calitățile mele în programare (algoritmică și toate cele). Am renunțat în momentul în care mi-am dat seama că este un job prea materialist, prea interesat de lucrurile vizibile și simțibile doar pe pământ. Prea robotic pentru mine. Apoi am început să visez chiar și în realitate. Nu mai doream nimic realist ci numai ceea ce îmi imaginam că m-ar putea face măreața și poate chiar sacră. Gânduri aiurite de adolescentă. Toate mi le amintesc acum. Acum când ar trebui sa mă prefac că nu au existat niciodată pentru a fii suficient de matură pentru tine. Gândul de a deveni scriitor mă îngrozește. Nu am încredere în puterile mele. De fapt nu mă cunosc deloc. Mă numesc Elisabeth și am aproape 16 ani. De asta sunt sigură. Dar apoi nu mai sunt sigură de nimic. Nu mă pot caracteriza pentru că sunt mereu altfel. Niciodată la fel. Maturizată înainte de vreme, nu din cauza greutăților ci din cauza încăpățânării de a suferii cu orice preț, de a fii eu personajul principal în orice moment. Sunt o schizofrenică ne-nebună. O nebună normală.
Defecte? Probabil, cel mai mare defect este faptul că am o inimă nebună, zbuciumată și masochistă. Mă îndrăgostesc, nu, nu pot spune ca mă îndrăgostesc. Îmi place să sufăr pentru iubiri imposibile. Tu ești una.
Ah ce ochi verzi nebuni, obosiți și zburdalnici.
Te urăsc Victor pentru că te credeam doar rodul ficțiunii mele și eram sigură că nu o să exiști niciodată, nici măcar dacă m-aș fii concentrat suficient de puternic și de mult. Eram sigură că nu te puteam aduce la viață. Te urăsc pentru că îți sunt inferioară și pentru că nu mă voi putea ridica niciodată le nivelul așteptărilor tale. Te urăsc pentru că ești prea învârsta pentru mine. Cel puțin așa ar spune societatea…
Ah Victor, dacă ai fi rămas tu în cel mai sigur loc din lume și atât. În interiorul imaginației mele. Poate te-aș fi iubit și acum, și te-aș fii căutat până la capătul zilelor mele. Dar faptul că știu că exiști, iar tu nici măcar nu iți mai amintești de prezența mea în sală, în după amiezile în care stai la biroul tău masiv din lemn de nuc cu soția ta alături, citind cărțoaie imposibile de filosofie, mă înnebunește. Îmi arde inima și mi se usucă sufletul ca o felie de portocală în valul de căldură al lui iulie.
Cât te urăsc, și totuși cu cât mai mult ar trebui să o fac… ah!
Penultima Marți.
Chiar dacă știam ceea ce avea să se întâmple, nici măcar la sfârșitul zilei nu am reușit să realizez cu exactitate schimbarea ce aveam să o suferim cu toții.
Când m-am trezit ploua. Ploua deja de câteva zile și mă simțeam de parcă urma sa ne transformam cu toții în pești cu ochii mari și bulbucați, mirosind a mâl pentru totdeauna, în momentul în care mi-am dat seama că va fii o zi ploioasă. Parcă mă și transpuneam deja în rolul principal, cel al Micii Sirene a lui Andersen. Îl identificam pe Victor cu personajul romanului, cu prințul, dar erau atâtea diferențe. Mi se părea că oricât de mult mi-ar fi plăcut de el, nu puteam să fiu la fel de îndrăgostită ca și Catherine Earnshaw de Heatcliff, de personajul din viața mea. Terminasem de citit, absorbită, Alchimistul lui Coelho, așa că nu oboseam și nu încetam să nu caut ceva semne pe care să încerc să le interpretez în felul în care aflasem în carte. Chiar încercam să îmi ascult inima. La 9 jumătate am pornit de acasă. Mi-am pus ca de obicei căștile în urechi și am ieșit în ploaie cu o umbrela albă. Ascultam Chopin, când deodată am simțit cum un fulger îmi străbate întreg corpul și o puzderie de fluturi se răspândesc în interiorul meu. Era un presentiment. Dar cum trebuia să îl interpretez? M-am hotărât să îmi întreb inima, așa cum făcea tânărul păstor al lui Coelho, gândindu-mă că acea voce interioară, care îmi va da răspunsul cel mai spontan, avea să fie inima mea, care îmi vorbea.
— Ce este? O să îmi spună în sfârșit Victor că mă iubește? O întrebam în gând… însă nu primeam nici un răspuns. Auzeam doar sunetele din exterior. Doar melodia de pe mp3. Câtă dezamăgire.
— Dar avalanșa aceasta ce o simt în mine acum, este o premoniție a fericirii?
— Nu…
Aveam un răspuns. Dar nu mă mulțumea. Nu îmi plăcea răspunsul așa că nu l-am considerat, prefăcându-mă că nimic din toate acestea nu s-a întâmplat cu adevărat. La școală în prima pauză a avut loc prima bubuitură. Primul tunet dinaintea furtunii. Victor pleca. Oricât încercam să nu mă gândesc nu reușeam, așa că mi-am amintit că cifrele îți pot distrage atenția, hotărându-mă să fac sudoku.
Inevitabilul s-a produs o oră mai târziu. Victor a intrat în clasă și ne-a confirmat în stilul lui: printr-un discurs care semăna orbitor de mult cu unul politic, că avea să plece. Ne lăsa. La două bănci distanță o fată începuse să plângă. Helene. În spate mai erau câteva cu lacrimi în ochi care se abțineau. Atunci a început chinul. Mai întâi am simțit cum în gâtul meu se formează o gaură imensă prin care parcă bătea un vânt sfâșietor. Inima mea nu mai tremura, nu mai murmura nimic, nici un cântec nici o poveste, sufletul nu mai tresărea, fluturii nu mai zburau. Parca au fost toți arși și înghețați de un val de tristețe. Lacrimile. Nesăbuitele și aiuritele lacrimi se zbuciumau în canalele lacrimale, să iasă, dar îmi încleștam nebunește maxilarul, dinții îmi scrâșneau în strânsoare, mâna dreaptă îmi tremura groaznic, respiram din ce în ce mai greu și simțeam cum îmi amorțeau picioarele. Pielea mi se învinețea și nu îmi mai simțeam deloc membrele inferioare. Când mă uitam în ochii lui nu puteam să nu observ disperarea cu care îmi căuta privirea, disperarea cu care dorea să îmi spună o întreaga poveste prin priviri și atunci durerea se dubla, se tripla. Iar apoi nu puteam să îl privesc. Vocea lui mă înnebunea. Credeam că nu voi putea suporta și că voi izbucni într-un plâns covârșitor și groaznic. Îmi mutam rapid privirea nelăsându-l să îmi spună nimic prin acel limbaj pe care îl știm cu toții. Acel limbaj care nu are nevoie nici de cuvinte nici de exprimări pompoase ci numai de ochi. Îmi aruncam privirea pe orice obiect din sală care să fie într-un colț opus celui în care se afla el. Nu înțelegeam de unde atâta durere, atâta suferință, când eu încă de la început îmi avertizasem inima să nu se îndrăgostească de el, deoarece nu avea decât de suferit dacă ar fii făcut una ca aceasta. Și după ce că îmi era atât de greu să mă abțin, să înghesui în sufletul meu întreg infernul, el parcă nu dorea să accepte că nu îl puteam privi.
