Straina

Ir62a apasă pe sonerie gategoric și totuși cu înfrigurare: să facă bine și să-i deschidă numaidecât, ar trebui să știe că stă la ușă având a Ie spâne lucruri deosebit de importante. De astă dată Sabina își purtă iute trupul mare și gras din bucătărie spre vestibul;

— Bună ziua, coană mare, spuse servil.

Li ajută Rozei să-și scoată blana, îi luă manșonul, pălăria” și așteptă poruncile mormăind și înălțând când dintr-un umăr, când din celălalt – era limpede că respectul și un soi de spaimă nervoasă nu-i puteau domoli vechile ranchiune și nici nevoia cronică de a protesta Împotriva caracterului aceleia care tocmai venise.

Roza se dezbrăcă agale, tratând-o pe Sabina ca pe un cuier sau ca pe un scaun. În sfârșit, își potrivi părul, își privi iute chipul răsfrânt în oglindă și se îndreptă în direcția camerei. Ajungând aproape în prag, întrebă de îiică-sa:

— Unde-i doamna? În baie?

Sabina răspunse:

— Conița se vede că a uitat că vii dumneata, coană mare. A plecat și n-a lăsat vorbă.

Primind lovitura, RoLa nici măcar nu tresări, ei făcu în așa fel încât obrajii și ochii să-i devină dintr-o dată mai limpezi, mai senini – părea voioasă. Fredonă un orâmpei de melodie și începu să înșire pachetele pe toaleta fiicei. Sabina se aținea tot acolo, lângă cuierele din vestiar.

— Vremea e frumoasă, așa că doamna noastră a pornit-o de dimineață cu doamna Mira, s-or fi dus și dânsele la Alei sau la cafeneaua „Europa”, ori în altă parte. Cum fac cucoanele tinere.

Roza mu catadicsi să se arate în câmpul vizual al Sabinei; îu schimb, din odaia galbenă răzbătu același glas de mai Înainte, limpede și răspicat:

— Te poți duce îndărăt la bucătărie, Sabino. Când te sun. Mi-aduci ceaiul, Am eu grijă de telefon, doamna are să-mi telefoneze, am uitat că astăzi se duce la școală, la Zbyszek, să stea de vorbă cu dirigintele.

Podeaua din sufragerie dudui, ușa spre coridor se închise' trâritită, nn vuiet străbătu toată casa. Și undeva, între baie și cămară, din tumultul furiei se iscă un cântec țipător, ascuțit. Subțirel: „Aliluia. O ducea ca muia.” In spatele ușii care da spre bucătărie cântecul pieri, Acum Roza se așeză și îngădui chipului să se posomorască. Gura triumfătoare i se înfundă, suptă de obraji, rămânând abia cât o dungă, o cicatrice la suprafața pielii, ochii mari i se îngustară ca la un câine bătut, nasul îi deveni ascuțit, iar fruntea veștedă, boțită, înghiți anevoie saliva – pasămite amară – pentru că îi – tremurau colțurile buzelor. Întinse brațele pe marginea fotoliului șt încremeni în această atitudine.

Dar nemișcarea nu ținu mult. Brusc* în ființa Rozei se trezi ca o nerăbdare, un freamăt dureros, viu, agresiv, ceva care nu te lasă să rămâi liniștită. Cu obrazul întunecat, se sculă și șe înapoie la ușa de la intrare. Acum – când n-e mai vedea nimeni – intră, pentru a doua oară. În apartamentul fiicei sale. Nu cu pasul elastic, sfidător de adineaori, nu cu înfățișarea nepăsătoare pe care o avusese în fața servitoarei. Acum intra greoi, aspru. În suferință, ca o mamă jignită, ca o femeie bătrână și netrebuincioasă. Lovi cu degetul îndoit în tăblia mesei de mahon:

— Uite unde și-a găsit Marta să azvârle masa străbunicului! Leapădă în vestiar o mobilă pe care am păstrat-o cu grijă, ani și ani, pe care am cărat-o după mine prin toată Rusia.

Se aplecă și pipăi cu băgare de seamă piciorușul rotund, empire. O vreme măsuța stătuse în camera copilului, nepo~# țelul ei, Zbigniew, și-a tot legat de piciorul mesei calul de lemn cu balansoar până 1-a rupt. Fiică-sa, Marta, râdea spurund: „Pentru el e o trăsură. Ce vrei, e copil, trebuie să se joace”.

Roza, întunecată, înainta în apartamentSe opri în dreptul mobilelor moderne – cumpărate de curând – bombăni cu sarcasm lingă bufetul scund și lângă tapiseriile din Vilno. In sufragerie, între oglindă și ceasul de perete, era atârnat un portret al tatălui ei – un dagherotip nu prea mare, înrămat ca un medalion de epocă. Smulse repede portretul din cui, îl duse acolo unde-și pusese lucrurile: manșonul, gulerul de blană. Și-1 ascunse sub ele.

Telefonul nu suna, în casă era liniște, doar din stradă urca zgomotul și de la etajul cinci răzbătea o melodie cântată la radio: Close your eyes1. În engleză, limbă pe care n-o înțelegea, cântecul îi suna fără sens, tânguios și obsesiv, ca rugăciunea unui sălbatic. O senzualitate copleșitoare și spaima în fața nopții erau cuprinse în acele cuvinte. Amintirea unei întâmplări stânjenitoare, ceva ce trebuia neapărat să se întâmple sau după care verși lacrimi, iată ce stârnea cântecul. Roza lăsă capul în jos, mâinile îi atârnau moi, melodia plutea deasupra ei și peste lume, iar înf suflet i se zvârcolea tinerețea blestemată. Vie încă, înfigându-și colții ca un cățelandru rău și fără minte.

Roza se apropie de oglindă, își tr, ase jacheta cu arabescuri ele un roșu aprins cu argintiu. O cumpărase de curând, cam odată cu umbrela micuță cu minerul ca un cioc de pasăre, cam odată cu un corset franțuzesc și cu paltonul prea deschis la culoare pentru iarnă”

Se dusese să-și cumpere o jachetă de lină, împreună cu fiica ei, Marta. Din maldărul de jachete puse pe tejghea, fiica ei dăduse imediat deoparte pe cele în culori aprinse, iar dintre cele cu o nuanță discretă o alesese pe cea mai închisă. Pe asta o împinsese în direcția mamei sale, spunându-i:

— Ia încearc-o, mămico.

Roza o încercă. Jacheta era splendidă, neagră și parcă stropită cu brumă, cu un guler alb nespus de frumos și manșete tot albe. Se încheia sever Ia un singur rând de nasturi. Marta stătea ca uluită în fața Rozei.

— Minunat, îți stă minunat în jacheta asta, spuse, arăți ca un vis de iarnă, sau ca Petronela în plină formă, după prânz, când e cu totul spiritualizată.

Petronela era bătrâna lor pisică de angora.

Atunci Roza simți ceva mai rău decât moartea. Își simți bătrânețea, săvârșită definitiv, de neînlăturat, vizibilă pentru oricine. Uneori simțea în preajmă moartea, d&r simțământul l închide ochii (engl.) (n.tr.).

HM. I mi mm. lipsit de farmec. Când în cursul unei crize nerurni Inlr-una din stările ei ca de sinucigaș, îi amorțeau lui/ulii și o senzație apăsătoare, paralizantă, de frig o cuprindea urcând ca un val de la talpa picioarelor, peste coaphc spre inimă – pe lângă chinul fizic, pe lângă scârba pentru propria-i neputință, încerca și o anume indecentă desfătare„ Că se cufundă atât de adânc într-o desăvârșită lipsă de răspundere, că se răzbună și biruie nepedepsită atâtea servituți ale vieții; că se apropie, mai mult, tot mai mult, că aproape a atins misterul. Neputința o înlănțuia ca o nouă dimensiune, ca atmosfera unei noi victorii. De moartea care se retrăgea apoi din trupul ei se despărțea cu părere de rău; fusese ca un narcotic rar și amărui, ca presentimentul unei lumi neștiute, plină de dulceață. In schimb, bătrânețea o resimțea ca pe o prezență furișată în preajma omului pentru a-i smulge ultima nădejde, a-1 înfiera cu o pecete hâdă, pentru a se însoți silniccu el și a-1 târî, nălucă ridicolă și desfigurată – către cele mai dezgustătoare fundături ale umanității. Un vis de iarnă. Petronela în cea mai bună formă a ei, așa spusese fiică-sa. Ce jignitor „sunaseră aceste complimente! Roza întoarse spatele cu dispreț melancoliei lor poetice, receptând cu ură versiunea privind frumusețea ei spiritualizată desprinsă de cea trupească.