Casa viselor

Câteodată, când o anumită lumină cade dintr-un unghi aparte, umbrele altor lumi ne joacă în fața ochilor. în apropiere de Sandy Hook există un loc unde se întrevăd nave cu forme grațioase, dar nefamiliare, trecând dincolo de farul cu două turele. în » Philadelphia, lângă Rittenhouse Square, locu-itorii din Wavely Place pretind că strada e uneori traversată de bărbați și de femei purtând haine elegante, dar extrem de ciudate. în Michigan, automobiliștii ce ies în Livonia prin Six Mile Road povestesc despre străfulgerări în care se zărește un șir de oameni abătuți mărșăluind printr-o ploaie torențială.

Poate e o festă pe care ne-o joacă lumina, o formă necunoscută de polarizare. Sau poate e un soi de rezonanță cuantică între lumi învecinate. Când trebuie să explice genul ăsta de viziuni, știința e neputincioasă; și abia catadixește să le recunoască existența. Nu e limpede nici măcar dacă e vorba de proiecții a ceea ce a fost, a ceea ce va fi, sau a ceea ce ar fi putut să fie. Probabil sunt doar câteva porțiuni în care zidurile dintre universuri adiacente s-au ros, subțiindu-se și permițându-le acelor străfulgerări să se strecoare prin armătura rămasă. Dar ăsta e modul detașat de a privi lucrurile. Ce știți despre lumi învecinate sau despre ziduri între universuri? Sunt doar niște biete cuvinte. Și poate că nu mintea deslușește străfulgerările, ci sufletul, iar ceea ce deslușește sufletul nu are nici o legătură cu fizica.

Într-o zi strălucitoare de aprilie, Ted s-a mutat în Pennyworth House, aducând cu sine două valize burdușite de vise. A, nu, nici valizele nu conțineau vise (deși adăposteau schițe și proiecte arhitectonice), nici zilele de aprilie (deși se știe că ele predispun la visare). Vreau să spun că Ted era plin de vise, sau așa era casa.

Poanta cu Pennyworth House (casa care-și merită banii) era că nu-și mai merita numele. Cândva, locul se numise „Aleea milionarilor”, și, pentru marii magnați ai industriei textile, reședințele din Plainfield fuseseră casele de la țară.

Dar acele timpuri sunt de mult apuse. Acum fabricile sunt dincolo de mare și Plainfield nu mai e o regiune rurală. Nici un milion de dolari nu mai e ce era odată. Dar cei de atunci știau cum să construiască, așa că vremea nu făcuse altceva decât să-și pună patina pe casa în stil Puritan-Victorian, acel stil american bizar, ex-travagant, dar excesiv de morocănos. Era exact genul de clădire tipic urbană.

Ted și-a așezat valizele în încăperea pe care el și Sharon și-o aleseseră drept dormitor. Era o cameră frumoasă, cu o zonă ce putea fi folosită drept salon, cu o masă de toaletă, un șifonier și cu un pat cu baldachin cu patru laturi, de pe care s-a scuturat praful când i-a atins draperiile. Un pat care trebuia scos de acolo. Era puțin cam prea vechi și puțin cam prea uzat ca să fie potrivit pentru Sharon. Dar Ted trebuia să se mulțumească cu el cât timp sorta mobilierul și pregătea casa pentru ziua mutării.

Pe masa de toaletă, cu fața către pat, a așezat un portret de familie. El însuși era în spate, cu o privire toantă, nelumească. în prim plan stătea Sharon, cu ochii mari și proeminenți și cu o coroană de păr castaniu. Brațul ei se înfășură în jurul lui Billy, care încerca (fără succes) să ascundă privirea plictisită a unui copil de șase ani. Poate un băiat să intre în pământ de rușine în încremenirea unei fotografii? Totuși, de câte ori Ted se uita la poza aia, puștiul era într-o altă poziție. Dacă nu l-ar fi ținut brațul lui Sharon, probabil că ar fi ieșit cu totul din ramă.

Din buzunarul unei valize, Ted a scos car-nețele cu etichete colorate și listele pe care i le dăduse Sharon. Trebuia să se descotorosească de o mulțime de mobilă veche înainte de sosirea furgonului pentru mutare, și, cu cât începea mai repede, cu atât era mai bine. Pornind din „salonul” de la primul etaj, Ted s-a apucat să, lipească etichete verzi pe mobilele pe care Sharon hotărâse să le păstreze și etichete roșii pe cele ce trebuiau donate săracilor. Listele erau amănunțite și întocmite pentru fiecare cameră în parte; Sharon avea mintea sistema tică a unui avocat. în compensație, Ted era sa-vantul, visătorul.

Săracii păreau să aibă o nevoie disperată de vechituri victoriene. Un suport pentru umbrele – exact ce trebuie pentru o gospodărie nevoiașă! (Nu râdeți. Poate acoperișurile lor curg.) Uneori, câte o denumire îl punea în încurcătură. Un gazogen? Un portmanteau? l-ar fi trebuit un dicționar ca să termine treaba asta! Ei, Ted nu era un idiot! Ba chiar avea ceva diplome universitare. Dar unele lucruri erau, pur și simplu, dincolo de puterea lui de înțelegere. Scaun cu antimacasore… Ce era un anti-macasor? Existau și promacasore? Erau macasorele ceva față de care trebuia să iei o atitudine?

Din când în când, Ted era tentat să schimbe etichetele roșii cu cele verzi. De ce să arunce taburetul, și să păstreze monstruozitatea aia de scrin? Dar se abținea. Criteriile lui Sharon,cât se poate de ferme, se bazau pe un fel de turnesol personal care deosebea fără greș un retro distins de un demodat fără speranțe.

În capul scărilor către subsol, Ted a dat peste o lanternă lungă cât antebrațul său agă-țată în spațiul dintre ușă și perete. A observat-o când căuta întrerupătorul. Tot atunci a desco-perit că încă nu fusese conectat curentul electric, așa că era cât se poate de bine că lanterna atârna acolo, deși ar fi fost mai bine dacă n-ar fi găsit-o.

Chiar și pentru dimensiunile ei era surprin-zător de grea, și el a fost cât pe ce s-o scape din mână. Judecând după praf și după petele de rugină, a crezut că bateriile erau moarte demult, totuși, când a apăsat pe buton, lumina orbitoare i-a luat ochii.

Oameni buni, aia da lanternă! Era Mama-tuturor-lanternelor. Ted a trebuit să clipească mult timp ca să nu mai vadă pete strălucitoare. Un spot atât de puternic ar fi putut ilumina întreg subsolul, ba chiar întregul Union County. Dar, când a îndreptat lanterna în jos, a văzut numai culori șterse, parcă diluate; scările, pereții, grin-zile, totul avea o tentă sepia ternă, ca o foto-grafie veche.

Cu coada ochiului, a prins umbra unei miș-cări la hotarul porțiunii luminate. A încercat s-o urmărească, dar n-a mai văzut nimic. Totuși, ca să fie în siguranță, a părăsit subsolul și a închis ușa, apoi și-a notat că trebuia să anunțe derati-zarea imediat ce avea să fie cuplat serviciul telefonic. Sharon ar fi făcut o criză de nea'i dacă ar fi aflat că erau șoareci în casă.

Ajunsese la jumătate cu etichetarea mobi-lierului când ferestrele au pălit, apropiindu-se de griul asfințitului, și contururile au devenit nesigure. Atunci s-ar fi putut retrage, ghemuindu-se între cuverturile patului cu baldachin. Ar fi putut aștepta dimineața ca să-și termine treburile și, până în seara următoare, ar fi fost instalată și lumina electrică. Dar ce haz ar mai fi avut toată povestea? în ioc de asta, a lucrat la lumina lanternei până la căderea deplină a întunericului. Și, fiindcă tot o luase din subsol, a folosit-o pe acea mamă a lanternelor.

Era deja la etaj, într-una din camerele mici din aripa sudică. O crezuse nemobilată – cu excepția unei măsuțe recrutate de Sharon pentru Războiul împotriva Sărăciei – dar, urmărind lumina sepia ce mătura interiorul, a constatat că cineva o luase în stăpânire. înăuntru erau un taburet scund, o masă pentru desen și, lângă fereastră, acolo unde razele soarelui îl putea atinge, un șevalet ce susținea o pictură netermi-nată. Alături, pe o măsuță, erau pensule, o pa-letă de culori uscate și tuburi de vopsea încrețite și stoarse.

Ei, ce mai era și asta? Fleacurile alea nu fuseseră acolo când agentul imobiliar îi arătase casa! Își instalase cineva un studio de artă? În casa lui? Și de ce? (Priveliștea era banală, dar poate că, în lumina zilei, apăreau unele efecte deosebite. Și artiștii sunt indivizi ciudați. În unele privințe, chiar mai ciudați decât fizicienii sau decât avocații.) Ted și-a îndreptat lanterna către șevalet.

Oameni buni, ce pictură oribilă! O puteți numi impresionistă, dar numai dacă țineți să faceți impresie proastă. Chiar și în lumina aia sepia, arăta înspăimântător de întunecată. Brazde de negru și de albastru de Prusia se învolburau pe pânză, printre alte dâre în nuanțe sumbre, conturând o gură căscată într-un urlet fără sfârșit. Și, în negreala din spatele ei, forme fluide. Forme de nenumit, nimeni n-ar fi avut chef să le gă-sească un nume.

Tabloul inspira repulsie în aceeași măsură în care intriga. Ted s-a întins după el. Așa a des-coperit că, de fapt, nu era acolo. Mâna i s-a strâns fără să prindă, nimic și surpriza l-a făcut să pășească înainte, poticnindu-se.

Credeți că s-a auzit zgomotul șevaletului răsturnat? Sau pensulele pocnindu-i sub tălpi? Fum și vise! Liniștea, asta s-a auzit. Nu tu șe-valet, nu tu pensule, nu tu paletă de culori. Liniște, chiar și atunci când și-a fluturat brațul prin aer, acolo unde părea să fie tabloul.