Danseaza cu lupii (DANCES WITH VOLWES)

CAPITOLUL I.

Locotenentul Dunbar nu era chiar înghițit. Dar ăsta a fost primul cuvânt care i-a venit în minte.

Totul era imens.

Cerul uriaș, fără pic de nori. Oceanul de iarbă unduind în valuri. Nimic altceva, oriunde își arunca privirea. Nici măcar un drum. Nici o urmă de făgașuri pe care să meargă căruța masivă. Pur și simplu spațiu și nimic altceva.

Era în voia sorții. Și asta îi făcea să-i tresalte inima într-un fel ciudat, tulburător.

Cum ședea pe capră, lăsându-și trupul să înainteze în voia valurilor preeriei, locotenentul Dunbar se concentră asupra bătăilor înfrigurate ale inimii. Era înfiorat. Și totuși sângele nu-i galopa. Pulsul era liniștit. Buimăceala produsă de gândul acesta îi ținea mintea trează și-i făcea plăcere. În minte i se răsuceau într-una cuvinte cu care încerca să închege propoziții, să descrie ce simțea. Era greu de prins în cuvinte.

În cea de a treia zi a lor pe drumuri vocea din mintea lui rosti: „aici e ceva religios” și propoziția asta i se păru cea mai bună până la acel moment. Dar locotenentul Dunbar nu fusese în viața lui religios așa că deși propoziția părea corectă, nu prea știa ce să înțeleagă din asta.

Dacă n-ar fi călătorit atât de departe cu gândul, locotenentul Dunbar ar fi găsit, poate, explicația, dar în reveria lui, pur și simplu a sărit peste ea.

Locotenentul Dunbar se îndrăgostise. Se îndrăgostise de ținuturile astea frumoase și sălbatice și de tot ce exista aici. Era dragostea pe care visezi s-o ai pentru un semen de-al tău: generoasă, neumbrită de îndoieli, devotată și nepieritoare.

Sufletul lui primise un impuls și inima îi tresălta. Poate că de aceea se gândise indiscutabil la religie chipeșul locotenent de cavalerie.

Cu coada ochiului îl văzu pe Timmons zvâcnind capul într-o parte și scuipând a mia oară în iarba înaltă până la brâu. Cum se întâmpla adeseori, scuipatul n-a țâșnit în jet, ceea ce l-a făcut pe căruțaș să se șteargă la gură. Dunbar n-a spus un cuvânt dar faptul că Timmons scuipa mereu îl crispa în sinea lui.

Era un gest inofensiv și totuși îl irita, așa cum te irită cineva pe care trebuie să-l privești într-una scobindu-se în nas.

Șezuseră alături unul de celălalt toată dimineața Dar numai pentru că vântul bătea din direcția potrivită. Deși nu-i despărțea decât vreo doi pași, ușoara adiere venea cum trebuie și locotenentul Dunbar nu-i simțea mirosul lui Timmons. Până la treizeci de ani, neîmpliniți, mirosise din belșug moartea și nimic nu era atât de cumplit. Numai că moartea era întotdeauna îndepărtată, îngropată sau depășită, pe când cu Timmons nu puteai face așa ceva. Când se schimbau curenții de aer, duhoarea lui îl învăluia pe locotenentul Dunbar ca un nor invizibil, puturos.

Așa că atunci când briza bătea cum nu trebuie, locotenentul se strecura de pe capră, sus, pe maldărul de provizii îngrămădite pe culcușul din căruță. Uneori călătorea acolo sus ore în șir. Alteori sărea jos în iarba înaltă, îl dezlega pe Cisco și o pornea înainte vreo milă-două.

Aruncă o privire îndărăt la Cisco care înainta cu greu, legat la spatele căruței, mulțumit, cu botul îngropat în traista cu grăunțe, cu spinarea cafenie lucind în soare. Dunbar zâmbi când își zări calul și, o clipă, dori ca viața cailor să țină cât a oamenilor. Cu puțin noroc, Cisco va mai putea trăi vreo zece-doisprezece ani. Vor mai urma și alți cai, dar ăsta era calul vieții lui. Odată dispărut, nu-l mai putea înlocui.

În timp ce locotenentul Dunbar îl privea, murgul mărunțel își ridică brusc ochii de chihlimbar din traistă ca și cum ar fi vrut să vadă unde este locotenentul și, mulțumit cu o singură privire, se întoarse la rumegatul grăunțelor lui.

Dunbar își îndreptă spatele și strecură o mână la pieptul tunicii de unde scoase un petec împăturit de hârtie. Îl îngrijora documentul ăsta militar pentru că aici erau scrise ordinele lui.

De când plecase de la Fort Hays, ochii lui negri, parcă fără pupile, priviseră documentul acesta de zeci de ori, dar indiferent cât l-ar fi privit, nu reușea să se simtă deloc mai ușurat.

Numele lui era ortografiat greșit în două locuri. Maiorul, a cărui suflare răspândea miros de alcool, când îi semnase hârtia, o mânjise neîndemânatic cu mâneca, întinzând cerneala înainte ca să se usuce, încât semnătura oficială era întinsă rău. Ordinul nu fusese datat, așa că locotenentul Dunbar completase el însuși data, pe traseu. Dar o scrisese cu creionul și mina de creion, scrijeliturile în cerneală ale peniței maiorului și tiparul șablon al formularului alcătuiau un tot supărător.

Locotenentul Dunbar oftă cu ochii la documentul oficial. Nu arăta a ordin de armată. Arăta a gunoi.

Și, privindu-l, își aminti cum s-au petrecut lucrurile și se simți și mai necăjit. Întrevederea aceea fantastică cu maiorul a cărui respirație mirosea a alcool.

În dorința lui de a fi trimis la post, se dusese la cartierul general direct de la gară. Maiorul fusese primul și singurul om cu care vorbise în intervalul dintre sosire și momentul ulterior, din după-amiaza aceea, când se cocoțase în căruță să-și ocupe locul alături de împuțitul de Timmons.

Ochii injectați ai maiorului îl țintuiseră îndelung. Când, în sfârșit, vorbi, tonul era evident sarcastic:

— Luptător indian, ai?

Locotenentul Dunbar nu văzuse în viața lui un indian, cu atât mai puțin nu luptase cu vreunul.

— Păi, deocamdată, nu, să trăiți! Cred că aș putea să devin. Știu să lupt.

— Luptător, ai?

La asta, locotenentul Dunbar n-a mai răspuns. Se priviră țintă, în tăcere, preț de secunde care-i părură lungi lui Dunbar, înainte ca maiorul să înceapă să scrie. Scria furios, în timp ce sudoarea îi curgea șiroaie pe tâmple. Dunbar putea vedea alte picături uleioase grupate în creștetul capului aproape chel.

Șuvițe unsuroase, aduse spre ceafă, se înșirau bine lipite de țeastă. Era o frizură care-i amintea de ceva nesănătos.

Maiorul se opri din scârțâit doar odată. Tuși și expectoră flegmă în găleata infectă de lângă birou. În clipa aceea locotenentul Dunbar își dori ca întrevederea să ia sfârșit. Totul la omul acesta îl făcea să se gândească la boală.

Locotenentul Dunbar o nimerise mai bine decât își putea închipui, căci sănătatea maiorului atârnase de un fir extrem de fragil care se rupsese cu vreo zece minute înainte ca locotenentul Dunbar să intre în birou. Așezat calm la biroul lui, cu mâinile frumos împreunate în față, maiorul uitase de viața lui de până atunci. Fusese o viață de neputințe, alimentată de jalnice pomeni așa cum primesc cei ce slujesc ascultători și nu se remarcă prin nimic. Dar toți acești ani au zburat, toți anii burlăciei lui, toți anii de luptă cu alcoolul dispăruseră ca prin farmec. Truda amară a vieții maiorului Fambrough fusese înlocuită de un eveniment iminent și minunat. Va fi încoronat rege peste Fort Hays cu puțin înainte de cină.

Maiorul termină de scris și-i întinse hârtia.

— Te trimit la Fort Sedgewick; raportezi direct căpitanului Cargill.

Locotenentul Dunbar privi uimit la formularul mâzgălit.

— Da, să trăiți. Cum ajung acolo, să trăiți?

— N-oi fi crezând că eu știu? I-o întoarse maiorul tăios.

— Nu; nu, să trăiți! Pur și simplu nu știu.

Maiorul se rezemă de spătarul scaunului, își trecu amândouă palmele în jos, peste șlițul pantalonilor și zâmbi încântat.

— Sunt într-o toană de generozitate și o să-ți fac favoarea. O căruță încărcată cu bunuri din regiune pleacă-n curând. Găsește-l pe țăranul ce-și zice Timmons și mergi cu el.

Apoi, arătând spre hârtia din mâna locotenentului Dunbar:

— Sigiliul meu va garanta siguranța dumitale pe o sută cincizeci de mile de teritoriu păgân.

De la începutul carierei sale locotenentul Dunbar învățase să nu se mire de excentricitățile ofițerilor gradați pe câmpul de luptă. Salutase scurt, spusese „Da, să trăiți!” și făcuse stânga-n-prejur. Dăduse de Timmons, se repezise îndărăt la tren să-l ia pe Cisco și, în jumătate de oră, era în drum spre Fort Hays.

Iar acum, când privea lung la ordin, după o sută de mile parcurse, se gândea, presupun, că totul o să meargă bine.

Simți cum căruța își încetinea mersul. Timmons cerceta atent cu privirea ceva în iarba din imediata apropiere, în timp ce se opriră.

— Ia priviți colo.

În iarbă, la nici douăzeci de picioare de căruță, se întindea ceva alb și cei doi bărbați coborâră să vadă despre ce era vorba.

Era un schelet de om, cu oasele orbitor de albe, cu tigva țintind cerul.

Locotenentul Dunbar îngenunche lângă oase. Printre coaste creștea iarba. Și vreo duzină și ceva de săgeți erau înfipte ca acele într-o pernă. Dunbar smulse una din pământ și o răsuci în mâini.

Când își trecu degetele pe vârful ei, Timmons îi cotcodăci peste umăr:

— Careva p'n răsărit să-ntreabă: pe-n ce n-o fi scriind?

În seara aceea a plouat cu găleata. Dar ploaia a venit în rafale ca în furtunile de vară și, cumva, umezeala nu părea atât de pătrunzătoare ca în alte dăți din an, așa că cei doi călători au dormit adăpostiți sub căruța acoperită cu prelată.

Ziua a patra a trecut cam la fel cu celelalte, fără inconveniente. Și a cincea și a șasea. Locotenentul Dunbar era dezamăgit că nu vede bizoni. Nu văzuse nici măcar unul. Timmons zicea că marile cirezi dispăreau uneori cu desăvârșire. Și mai zicea să nu-și bată capu' cu asta că or să fie ca lăcustele când s-or arăta.

Și nici nu văzuseră un singur indian măcar, iar pentru asta Timmons nu avea nici o explicație. El zicea că dacă ar mai vedea vreun indian, chestia asta s-ar petrece prea curând și că le era cu mult mai bine nehăituiți de hoți și de milogi.

Dar până în a șaptea zi, Dunbar nu mai asculta decât pe jumătate la ce spunea Timmons.

În timp ce înghițeau depărtările pe parcursul ultimelor mile, se gândea din ce în ce mai mult cum o să ajungă la postul lui.

Cu degetul în gură și cu ochii țintă la tavan, din pricina concentrării, căpitanul Cargill își pipăia tacticos dinții. O lumină de dumirire fu urmată imediat de o încruntare.

— Se mai clatină unu, își spuse în gând. Paștele-măsii!

Necăjit, căpitanul își aruncă o privire la unul din pereții mucedului său cartier general făcut din turf, apoi la altul.

N-avea ce vedea. Era ca o celulă.

Cartier general rosti el cu năduf, în gând: Paștele-măsii de cartier general.

De mai bine de o lună toți foloseau termenul, chiar și căpitanul.

Îl folosea fără jenă chiar în fața oamenilor lui. Iar ei, în fața lui. Și nu era ceva ce nu se rostea decât în gând, o glumă inofensivă între camarazi. Era o înjurătură în regulă.

Iar timpul nu era favorabil.

Căpitanul Cargill își scoase mâna din gură. Ședea singur în întunericul din Paștele-măsii de cartier general și asculta. Afară era liniște și liniștea îi frângea inima lui Cargill. În împrejurări normale, curtea ar fi răsunat de zgomotele oamenilor ocupați cu treburile lor. Dar de zile în șir aceste treburi se sfârșiseră. Chiar și agitația de la marginea drumului încetase. Iar căpitanul nu putea face nimic. Și asta îl durea.