Carmen

Carmen este o nuvelă realistă de Prosper Mérimée, apărută în 1845 în revista Revue des deux Mondes și, ulterior, publicată de Michel Lévy frères în 1846. Nuvela a devenit foarte populară după ce a fost adaptată sub formă de libret de Henri Meilhac și Ludovic Halévy în 1875 pentru opera Carmen de Georges Bizet.

NUVELE

CUPRINS:

Prefață 4

Tabel cronologic 27

MATEO FALCONE 31

TAMANGO 45

NEÎNȚELEGERI 68

COLOMBA 136

CARMEN 278

ABATELE AUBIN 341

Prefață.

Un nou volum de Mérimée este, fără îndoială, un omagiu adus scriitorului; cu precădere, însă, el constituie un act de cultură, prin care se pun la îndemâna cititorilor capodopere de circulație mondială. Cartea de față este, din acest punct de vedere, cu atât mai prețioasă cu cât ea cuprinde acele nuvele care – ele în primul rând – i-au deschis autorului portița posterității.

Selecția întreprinsă aici a fost facilitată și de împrejurarea că istoria literară stabilește în opera lui Prosper Mérimée trei epoci de creație, aproape net delimitate. Istoria literară se supune astfel evidenței și o constată, iar jaloanele sunt cvasiunanim acceptate nu numai din rațiuni de metodă: punctând etapele unei activități literare de aproape cincizeci de ani, fie operează o ierarhie de valori într-o operă destul de variată îi foarte evident inegală.

Dar disocierea operei în componentele ei temporale produce în primul rând revelația nuvelelor: în literatura franceză Mérimée este considerat, pe drept cuvânt, creatorul nuvelei realiste moderne; ca nuvelist – ca romancier, în măsura în care, prin dimensiunile și construcția lor, unele nuvele se apropie de roman – el a rămas fixat și în istoria literaturii universale.

Culegerea de față este alcătuită din producțiile cele mai reprezentative ca virtuți artistice, care și-au dovedit viabilitatea în timp, fiind selecționate din cea mai fecundă epocă de creație a scriitorului, din epoca lui de maturizare și de maturitate artistică. Ele sunt reprezentative deci pentru creația lui Mérimée fără să nege totuși ansamblul operei sale în care chiar și imperfecțiunile au o semnificație majoră.

Debutul răsunător ca și sfârșitul mai degrabă modest al unei mari cariere literare oferă nu numai un context acelor viguroase și substanțiale producții ale anilor 1829-1846, ci se înscriu în dialectica intimă a întregii opere: debutul prevestește, explică și pregătește în bună măsură apogeul; epoca finală explică și ea, dar mai ales subliniază valorile aceluiași apogeu.

Se cuvine deci să ne oprim și asupra lor.

Evocând funeraliile generalului Foy, care au prilejuit, în plină Restaurație, o mare demonstrație republicană, sculptorul d’Angers imortalizează, într-un basorelief executat în anul 1825, printre alți protagoniști ai demonstrației, și pe tânărul Prosper Mérimée. În același an, Mérimée își face debutul în literatură.

După o încercare, se pare, neizbutită – piesa Cromwell – și distrusă, în manuscris, chiar de către autor, Mérimée publică Teatrul Clarei Gazul. Volumul cuprinde câteva piese care, în ansamblu, alcătuiesc o critică a clerului și a nobilimii feudale.

În Caleașca sfintei împărtășanii asistăm la domnia arbitrară și abuzivă – înfățișată cu o savuroasă tentă de ridicul, fiind vorba de o comedie – a unui vicerege din Peru; în Femeia e un diavol sunt înfățișate ororile inchiziției; în Ocazia, spovedania e reprezentată ca un prilej de convorbiri amoroase, ș.a.m.d.

Asistăm apoi la rechizitoriul prejudecăților de clasă ale nobilimii în Inés Mendo sau prejudecata învinsă și curajul lui Mérimée merge chiar mai departe, exprimând câteva idei, dacă nu foarte originale, măcar destul de riscante pentru epoca reacționară a Restaurației: „Plugarii – spune el – sunt cei care-i fac pe nobili să trăiască”; sau, în altă parte, reia o idee vehiculată încă de literatura medievală: „în cer nu există deosebire de rang” – afirmație în care aluzia la realități terestre e cât se poate de evidentă.

Nu e vorba, prin, urmare, de idei care să exceleze prin ineditul lor, ci mai ales de curajul de a le reafirma. Și pornind tocmai de la o asemenea constatare, s-a încercat acreditarea părerii că discreția, misterul chiar, în care Mérimée își învăluie debutul, ar fi o măsură de prudență. De fapt, intitulându-și volumul Teatrul Clarei Gazul și atribuind piesele unei fictive actrițe spaniole, Mérimée recurge la un artificiu frecvent în literatura romantică. Ceea ce se remarcă însă aici este virtuozitatea mistificării: autorul inventează o biografie a imaginarei actrițe, pretinsa traducere o semnează cu un pseudonim – Joseph L’Estrange – și, pentru ca totul să pară cât mai autentic, un prieten, pictorul Delécluze, desenează și portretul Clarei Gazul: e de fapt portretul lui Mérimée, feminizat prin simplu adaus al unei coafuri și a unor detalii vestimentare.

De altfel, artificiul e reeditat și când publică Guzla, cu subtitlul insidios: Poezii populare ale ilirilor; de data aceasta chiar cu mai mult succes. Mérimée însoțește volumul cu note critice, inventează biografia unui imaginar bard de pe coasta Dalmației, iar culoarea locală e atât de viu surprinsă în versuri, încât mulți se lasă înșelați – printre ei și Pușkin, care traduce câteva balade în rusește sub titlul Cântecele ilirilor.

În aceeași epocă a debutului, Mérimée publică drama de inspirație istorică La Jacquerie, pe care, în sfârșit, o semnează cu propriul său nume. Evocând răscoala țărănească din anul 1358, Mérimée reconstituie aici, într-o amplă frescă socială, de un viguros realism, un moment profund dramatic din istoria Franței medievale. Deși practic nu s-a jucat, punerea ei în scenă fiind extrem de dificilă, La Jacquerie rămâne cea mai valoroasă creație, capodopera dramatică a lui Mérimée. E totodată un act de curaj civic, întrucât, apelând la faptele istorice de mult consumate, el denunță racilele și viciile feudalismului într-o epocă în care nobilimea încearcă să folosească Restaurația spre a recuceri toate privilegiile abolite de Revoluția burgheză din 1789.

Debutul literar a fost astfel făcut. Și încă într-un mod strălucit.

Se pare, potrivit unei mărturii citată de André Billy în monografia consacrată lui Mérimée, că Goethe ar fi prezis: „Acest derbedeu care își ascunde talentul sub fustele unei actrițe (aluzie la Clara Gazul) va ajunge departe” – aceeași idee exprimând-o apoi, mai sobru și argumentat, într-un articol.

Documentul cel mai grăitor despre debutul lui Mérimée l-a furnizat însă Alexandre Dumas, care în prefața la Henric al III-lea și curtea sa – prima dramă romantică în proză care a văzut lumina scenei – făcea următoarea precizare: „Nu mă voi declara fondatorul unui gen nou pentru că, efectiv, nu am fondat nimic. D-nii Victor Hugo, Mérimée… și Dittmer l-au întemeiat înaintea mea și mai bine decât mine; drept care le mulțumesc; ei m-au făcut ceea ce sunt…”

Iată-l așadar pe tânărul dramaturg citat printre fondatorii și maeștrii teatrului romantic, imediat după Hugo, care, o dată cu apariția celebrei sale Prefețe la Cromwell, e unanim recunoscut ca șef al romanticilor.

În același an însă, în care Dumas face această elogioasă precizare, Mérimée publică primul său roman – Cronica domniei lui Carol al IX-lea – cu care inaugurează cea mai fecundă epocă din activitatea sa literară. E o operă de tranziție în care procedeele romantice predominante se grefează pe fondul unei viziuni realiste. Dar divorțul lui Mérimée de romantici nu e totuși mai puțin net: el va renunța la efuziunile sentimentale, la grandilocvența prolixă și mai ales la transcrierea în opera de artă a sensibilității subiective.

În locul investigațiilor îndreptate cu precădere înspre universul interior, intim, Mérimée e un observator interesat în primul rând, exclusiv aproape, de lumea obiectivă, exterioară.

Păstrează de la romantici unele procedee literare novatoare și aspirațiile lor generoase. Dar disociază eul sensibil de substanța operei, care traduce astfel nu impresii subiective, ci constatări, înregistrând, fără nici o nuanță emoțională personală, rezultatele incursiunilor pe care observatorul atent și mai ales lucid, Mérimée, le face în istorie, în folclor și la societatea contemporană. Ruptura sa de romantici este definitivă și ireversibilă.

În capitolul al VIII-lea al Cronicii domniei lui Carol al IX-lea – un imaginar dialog între cititor și autor – are chiar o mică răfuială literară cu foștii lui prieteni; și când i se reproșează că nu înfățișează regi sau alte personaje de mare rang, cu costumele lor descrise până la detaliu, că nu retranscrie cuvintele lor memorabile, frumoase și pline de eleganță, când i se reproșează cu alte cuvinte că nu folosește recuzita poncifă a romanticilor, Mérimée își trimite cititorul la… muzeu. Dincolo de latura amuzantă a acestui răutăcios colocviu, este de reținut ceea ce reprezintă el, ca profesiune de credință literară: fidelitatea față de viața reală care, oricât ar cere cititorul, autorul nu o va înfrumuseța și nici nu îi va face retușuri care s-o falsifice.

E de fapt premisa artistică majoră a primului său roman și a viitoarelor nuvele.

Cronica domniei lui Carol al IX-lea e inspirată – ca și La Jacquerie – din istoria națională, dintr-o sursă descoperită și preconizată de romantici; e un roman de dragoste totodată, întrucât evenimentele istorice – războaiele religioase și cumplita noapte a Sfântului Bartolomeu a anului 1572, când hughenoții sunt masacrați – constituie cadrul în care evoluează un cuplu de îndrăgostiți; dar e și un roman contemporan, actual prin mesajul său: povestea de dragoste – supusă unor dramatice încercări, fiind vorba de iubirea dintre o catolică și un hughenot – denunță și fanatismul religios și despotismul.

Sub acest aspect romanul este semnificativ pentru convingerile lui Mérimée, pentru gândirea lui raționalistă.

Tatăl său, pictor și profesor la școala de belle-arte, cultiva ideile progresiste ale enciclopediștilor și, voltairian convins, nu și-a botezat fiul. Ambianța familială nu lasă nici un echivoc asupra educației lui Mérimée care adesea, vorbind despre el însuși, spunea: „noi păgânii”. Evident însă că nu era numai un anticlerical. Poziția sa antifeudală era manifestă, și nu numai în literatură. Când cunoscuți influenți se oferă să-i asigure o foarte râvnită slujbă, sub Bourboni, Mérimée refuză: refuză locul vacant pe care-l lasă Chateaubriand la ambasada franceză din Londra.

Dar Cronica domniei lui Carol al IX-lea este ilustrativă și pentru alte laturi ale personalității și creației lui Mérimée. Așa, bunăoară, romancierul nu uită ca de-a lungul firului epic să amintească că este și istoric; sau mai precis: că este cu precădere istoric.

Romanul de dragoste rămâne indecis și sfârșitul său e lăsat pe seama fanteziei cititorului: autorul a evocat o împrejurare istorică și a dus-o până la capăt; restul pare că nu mai are importanță.

De altfel chiar prefața în care Mérimée face ample considerațiuni de ordin istoric pare mai degrabă un studiu asupra războaielor religioase decât un preambul al unei opere literare. Dar cu atât mai demn de reținut este punctul de vedere al autorului: comentând evenimentele din noaptea Sfântului Bartolomeu, Mérimée îl scuză oarecum pe Carol al IX-lea întrucât, remarcă el, masacrul a fost în cea mai mare parte produsul exaltării colective. Să fie oare un exces de „obiectivitate” științifică? Posibil, din moment ce același Mérimée nu acordă credit integral cronicarului medieval Froissart, atunci când îl consultă pentru La Jacquerie, deoarece, părtinitor, Froissart e în mod evident un apărător al nobilimii feudale, în timp ce Mérimée nu are rezerve în simpatia sa față de oprimații răsculați.

Semnificativ rămâne însă faptul că după ce istoricul își spune cuvântul în prefață, romancierul, obiectiv și el, relatează împrejurări care neagă valoarea circumstanțelor atenuante acordate lui Carol al IX-lea. Și de obicei scriitorul realist Mérimée l-a excedat pe istoricul și mai ales pe teoreticianul, adesea echivoc, Mérimée. În această autodepășire trebuie căutată principala sursă a realismului său viguros, sursa vitalității operei sale.

Într-o scrisoare intimă el făcea următoarea observație cu nuanță de paradox: „Trebuie să fii puțin stupid pentru a nu face decât un singur lucru; și în arte nu excelezi decât dăruindu-te în întregime lor”. Mérimée a fost într-adevăr istoric și arheolog, critic de artă și filolog. Și ținea să se știe acest lucru, chiar și atunci când făcea literatură. Carmen de pildă, una din capodoperele sale, nu este, dacă ar fi să-l credem, decât o poveste aflată întâmplător și transcrisă fără nici o pretenție de literat. Mérimée ne avertizează la început că întreprinde cercetări istorice; apoi, în finalul care nu mai are nici o legătură cu nuvela, face un tur de erudiție filologică.

Literatura este pentru el – această impresie încearcă să o lase – o simplă trecere de timp; o spune de altfel el însuși că nu e suficient de stupid pentru a se ocupa de un singur lucru și nici nu vrea să se dăruiască artelor. Creația este însă un act reconfortant prin ea însăși și literaturii nu îi cere mai mult decât ea îi oferă: o elevată delectare spirituală.

În linii mari vorbind, acesta e Mérimée teoreticianul: la un pas de arta gratuită. Cu totul altul însă e Mérimée scriitorul: chiar și în luciditatea lui fără iluzii, chiar și în scepticismul lui amar de mai târziu, el descoperă resurse de creație. Scriitorul filtrează otrava dezamăgirii acumulată de omul de lume. Observația obiectivă, oricât ar fi ea de amară, și mai ales atunci când e amară, generează opera de artă. Prietenia cu Stendhal – în care s-a descifrat adesea sursa adeziunii sale la romantism, dar mai ales viziunea realistă a operei sale de maturitate – l-a îndepărtat de observarea universului său interior, intim, în favoarea realității înconjurătoare. Dar nu numai prietenia cu Stendhal, ci întreaga lui formație intelectuală. Și în egală măsură împrejurările social-istorice în care a trăit; modul în care ele și-au lăsat amprenta asupra personalității sale – modul în care el a reacționat față de evenimente. Pentru că în ultimă instanță aceste împrejurări și poziția față de ele își găsesc o expresie directă în opera lui Mérimée și, de-a lungul carierei sale literare, momentele de semnificație din istoria zbuciumată a timpului său coincid cu jaloanele fixate de istoria literară care marchează acele distincte epoci de creație.

Începând din anul 1825, Mérimée e un creator efervescent, fără intermitențe. După Cronica domniei lui Carol al IX-lea, în doi ani consecutiv, publică nuvelele: Mateo Falcone, Cucerirea redutei, Tamango și Federigo, apoi Vasul etrusc, Partida de tric-trac ș.a.

În 1834 – după ce Restaurația a fost doborâtă și monarhia din iulie instaurează un regim, la început cel puțin, mai democratic – intră în administrația de stat ca inspector al monumentelor istorice din Franța. Timp de optsprezece ani el deține acest post de înalt funcționar erudit, colindă țara în lung și-n lat, restaurând și salvând de la distrugere vestigii romane și gotice. Patru volume de Note de călătorie – rod al îndelungatelor sale călătorii – îl relevează ca pe un remarcabil arheolog.

Călătorește mult și în străinătate, vizitând Spania, Anglia, Germania, Italia, Grecia și Asia Mică.

Două Academii – Academia Franceză și Academia de inscripțiuni – îi vor consacra activitatea sa științifică, încununată în 1841 de două studii asupra unor momente din istoria romanilor: Eseu asupra războiului social și Conjurația lui Catilina.

Totuși, alegerea lui ca membru al Academiei Franceze iscă incidente. Fără prea mare amploare, dar nu fără semnificație. La două zile după ce a fost primit sub cupolă, îi apare nuvela Arsčne Guillot, în care virtuțile mai mult sau mai puțin morale, în orice caz franchețea unei fete mai ușuratice, sunt comparate antitetic cu filantropia ipocrită a unei doamne din protipendadă.

„Când ești bogat e ușor să fii cinstit – spune Arsčne Guillot. Ți eu aț fi fost cinstită dacă aș fi avut mijloace… Am iubit un singur om. Dacă am fi fost bogați ne-am fi căsătorit.”

Și asta o spune numai la două zile după ce Mérimée a fost ales membru ai Academiei! Printre alte reacții nefavorabile autorului, merită citată aceea a lui Sainte-Aulaire care, într-o scrisoare, făcea aceste reflecții: „Am făcut, se pare, alegeri destul de rezonabile în Academie; ultima nuvelă a confratelui nostru Mérimée mi-a pricinuit însă un mare regret. Talentul e cam prost folosit. Intre noi fie spus, nu-mi amintesc să fi citit o producție frivolă mai radical neizbutită.” Alții afirmau că, dacă nuvelele ar fi apărut cu două zile mai devreme, Mérimée nu ar fi obținut votul lor.

Când peste un an apare Carmen, Mérimée se dovedește a fi rămas același neconformist, observator critic al moravurilor societății în care trăia.

Într-o scrisoare adresată doamnei de Montijo – mama viitoarei soții a lui Napoleon al III-lea, pe care o cunoscuse mai demult și cu care legase o afectuoasă prietenie – el face următoarea remarcă: „Am petrecut opt zile închis în casă, scriind… o întâmplare pe care mi-ați povestit-o acum cincisprezece ani. După Arsčne Guillot, n-am reuțit să ofer altceva mai moral frumoaselor noastre doamne…”

După Carmen, apare Abatele Aubin, apoi un timp – nimic.

Abia în 1850 publică o piesă, Cele două moșteniri, după care intervine din nou o lungă pauză în creația originală.

Descoperă însă literatura rusă și întreprinde o operă nu lipsită de importanță: prin el publicul francez îl gustă pe Pușkin (din care a tradus Dama de pică, Țiganii și Focul de revolver) și pe Gogol (Revizorul și fragmente din Suflete moarte). Publică studii consacrate lui Pușkin, Gogol și Turgheniev, iar ca istoric – lucrări despre Stenka Razin și Petru cel Mare.

Dar nimic din ceea ce scrie acum – printre altele și un roman istoric, Falșii Demetriuși, dramatizat ulterior în colaborare cu Emile Augier – nu mai egalează creația anterioară.

Opera sa înregistrează astfel cantitativ, statistic chiar, o schimbare de poziție care oscilează între panică și supunere conformistă. Revoluția din 1848 îl șochează pe Mérimée și îl sperie; surprins de evenimente în casa unui prieten, el se baricadează acolo peste noapte. Într-o scrisoare adresată aceleiași doamne de Montijo, își mărturisește descumpănirea. În schimb, e poate unicul scriitor care aprobă lovitura de stat a lui Napoleon al III-lea. Devine un intim al curții imperiale, fiind și un vechi prieten al soției împăratului – Eugenia, fiica doamnei de Montijo. La insistențele ei, el acceptă să fie numit, iar Napoleon al III-lea îl numește senator. Refuză în schimb și funcția de ministru al instrucțiunii și postul de profesor la Sorbona.

Atitudinea lui – pe care e riscant să o definești reacționară, în ciuda serviciilor aduse, mai ales prin prestigiul său, unui regim reacționai – nu este totuși mai puțin contradictorie și șocantă. În timp ce Hugo, alături de care debutase, reacționează violent și ferm față de lovitura de stat a lui Napoleon cel Mic, Mérimée, omul fără iluzii, sceptic și pesimist chiar, face concesii.

La Cannes, bătrân și bolnav, cu puțin timp înaintea dezastrului de la Sedan, moare senatorul. A fost un senator fără vocație, cu un rol destul de șters în vremea celui de al doilea imperiu și ignorat ca om politic în istoria propriei sale țări.

Mérimée scriitorul a rămas în posteritate, iar opera lui a intrat în circuitul valorilor universale. O citești și o recitești, descoperindu-i la fiecare lectură sensuri și frumuseți noi. Revelațiile sunt cu atât mai surprinzătoare cu cât ele se produc într-un perimetru destul de restrâns: Mérimée a scris puțin.

Într-o epocă în care literatura franceză se ilustrează prin opere monumentale, gigantice ca dimensiuni și ca țeluri – Balzac de pildă își propune să reconstituie în Comedia umană fizionomia întregii societăți franceze de după revoluția burgheză, iar Hugo întreprinde în Legenda Secolelor un vast ciclu de poeme menit să retranscrie în versuri istoria întregii omeniri – într-o asemenea epocă în care chiar și un scriitor mai puțin profund, ca Alexandre Dumas, devine colosal prin inepuizabila lui fecunditate literară, Mérimée scrie nuvele. Și încă: numai câteva nuvele. Le scrie cu dezinvoltură, cu aerul degajat al unui amator care își propune țeluri dintre cele mai modeste fără dorința de a excela și fără ambiția de a concura la gloria literară. Și totuși literatura universală l-a trecut în rândurile aleșilor săi. Căci, limitată ca întindere, opera lui Mérimée e densă, bogată în sensuri, viabilă prin profunzimea și prin perfecțiunea ei.

teatru radiofonic da-ti click aici....https://latimp.eu/carmen-scene-de-amor-imposibil-teatru-radiofonic-prosper-merimee/