Perna de puf

Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator și dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiționalismul interbelic românesc. Influențat de Alecsandri, Vlahuță și Coșbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influențe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ș.a.m.d. A fost, de asemenea, medic și doctor în medicină la București și a ținut conferințe radiofonice pe teme de medicină pentru țărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală și Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Național pentru poezie, însă între 1958 și 1962 a fost închis pe motive politice. 

Perna de puf de Vasile Voiculescu

TÂNĂRUL SCRIITOR, CARE, cu numele de Al. Philadelf, iscălește nuvele și povestiri din ce în ce mai prețuite, nu se lasă numai în seama talentului său firesc. El se îngrijește să-și agonisească necontenit și de pretutindeni material de tot soiul, temelia așezării lui artistice, și să-și înmulțească cunoștințele culese din toate tărâmurile. Nu se leapădă și nu disprețuiește nimic. Variind aria subiectelor, lărgește și adâncește fondul și prin artă îndatorează forma să-și dilate și multiplice tehnica, să-și intensifice și mlădieze stilul, altoit cu regimuri noi, silit să-și descopere singur expresiile proaspăt potrivite și numai cu asta originale.

Practicând metoda asolementului literar, nu exploatează până la sleire o vână. [Un teren ce-i dase roade.] O lasă odihnei și trece în alt domeniu: de la viața cea mai banal reală și autentică, la fantasticul cel mai pur și straniul absolut. Dinamica sa disciplină artistică îl urcă și coboară prin toată claviatura genurilor, îl poartă, ucenicind, pe toate treptele frumosului, ca să deprindă mânuirea tuturor uneltelor spiritului, de la intuiție la rațiunea strictă și analiza cea mai subtilă. El își impunea cultura instinctelor, pe lângă aceea a inteligenței și a imaginației, ca astfel înarmat să câștige nu măiestria, anchiloza meșteșugului, ci plinătatea.

Unul din mijloacele mai la-ndemână, când nu trece peste graniță, este peregrinarea prin diferitele ținuturi ale țării, cu așezarea în localitățile ce-i deschid zări inedite și cine știe ce alte ciocniri de aspecte și probleme neîntâlnite încă de interesul său creator.

În București, deși are baștină lui, o casă moștenită de la părinți, se mută mereu dintr-un cartier în altul, pentru câteva zile sau o săptămână, ori se schimbă de colo-colo în sânul aceleiași mahalale, după belșugul informațiilor și originalitatea documentării, care să-i dea ghes la lucru, să-i învioreze inspirația și să-i mărească imaginația. Căci pentru el, spre deosebire de fantezie, care e de soiul visului, imaginația e de natura rațiunii, o rațiune superioară, liberă, descătușată de toate formalitățile strâmte și încete ale rațiunii obișnuite.

Odată, un prieten care copilărise în cartierul evreilor, îi povesti despre un obicei al acestora de a înăbuși pe muribund cu o pernă apăsată pe față, în puful moale al căreia li se culege agonicilor sufletul, ușurându-le și astfel caznele morții.

Văzuse, spunea prietenul, în casa ceaușului sinagogei, lângă care locuise și cu ai cărui copii se juca, sumedenie de perne câștigate în chipul acesta. Lumea care știa nu le cumpăra. Se îngrozea să pună capul pe o pernă umplută de ultimele suspine ale agonicului. Ceaușul le trimitea în alte părți sau își înzestra fetele cu ele.

— Ce înseamnă ceauș? întrebă scriitorul, emoționat de izvodul unui subiect senzațional.

— Un fel de paracliser al sinagogii, îl lămuri prietenul. Un slujitor laic care se îndeletnicește cu morții, îi spală, le curăță măruntaiele, îi înfășoară în giulgiu; în sfârșit, îngrijește de tot ritualul, foarte amănunțit, al ceremonialului înmormântării.

Entuziasmat, Philadelf aleargă la prietenul și confratele său mai mare, scriitorul G., fervent iudaizant, amic al poporului evreu, cunoscut cu toți rabinii și învățații Israelului românesc. Bătrânul, după ce-l îmbrățișa acoperindu-l cu patrafirul bărbii lui albe, îl ascultă zâmbitor.

— Se poate tot ce-mi spui tu, făcu el îngăduitor. Eu nu știu. Dar dacă nu este o simplă poveste de folclor sau o invenție a creștinilor, cum bănuiesc, ci o practică adevărată, atunci să știi de la mine că nici un ovrei în toate mințile n-are să ți-o mărturisească. Pentru asta nu-ți dau nici o recomandație către amicii mei de acolo. Ar fi să-ți tai de la început orice sorți de izbândă. Fii prudent, caută pe ocolite, poate ai noroc. Pe urmă vii și-mi spui și mie, sau îmi citești ce ai scris, să mă bucur.

Așa s-a pornit Philadelf, într-un început de vară caldă, să cerceteze partea de miazăzi a capitalei. Fermecat de neașteptatul labirint evreiesc înfășurat în jurul Văcăreștilor, el își strânse tot mai în loc colinda. Între Udricani – Sfânta Vineri și Dudești, adulmecă o întreagă altă lume, amestec străvechi cu ultra nou, îmbinări de rămășițe bătrânești cu îndrăzneli și apucături moderne. Foarte rare, ici-colo, tihnite căsuțe vechi de pe vremea lui Tudor, acoperite cu șindrilă, pridvoare pe stâlpi de lemn și băbuțe în poartă; sau ruinate case boierești, prizărite între țâfnoase clădiri gen steamer sau siloz, pline ca niște stupi de o seminție în veșnic neastâmpăr, veselă, guralivă, certăreață, promiscuă și gesticulantă, revărsată în stradă la orice oră, ca în așteptarea unei corăbii gata să intre în port.

Senzația o autentificau variate miasme, de coloniale stătute și necurățenii azvârlite în drum, de băcănii cu mirodenii exotice și dughene cu izuri de țâri și mezeluri trecute dincolo de marginile consumării, învârstate de exalațiile ce veneau pe răsuflătorile pivnițelor doldora de mărfuri.

Seara, pe la colțurile unde pândeau cârciumi, văzduhul învăluit în fum și mi-roase de grătar prindea gust de băuturi aromate, anison, portocală și secărică, în-tărit de îngustimea ulicioarelor neaerisite.

Între vechiul teatru Jignița, cu înfățișarea lui de magazie, sala Tomis și noul Barașeum, se revărsau atunci cele douăsprezece triburi regăsite: întâlneai caftane și levite orientale, laibăre lungi, talare vărgate, cațaveicile și șalurile moștenite de la strămoșii veniți din Polonia, perciunii de sub jobene soioase, bărbile sure de sub tichiile hahamice, toate de la anume ceas eclipsate de șicul celei mai rafinate mode pariziene, purtată de tinerețea sionistă locală cu dezinvoltura și eleganța unei desăvârșite grații apusene.

Vrăjit, Philadelf hotărî să se așeze pe timp nelimitat acolo. Cu capul întors spre zidurile caselor, izbit în piept cu toți trecătorii, el căuta ceasuri întregi ferestre cu bilete de închiriat. Vrea să se cuibărească într-una din acele case-vapor, la o nobilă familie evreiască, de unde, ca de pe o punte de navă, să privească marea frământată de sub el și, ca un scafandru, să coboare afund în inima întregului sistem omenesc de acolo, pe care-l simțea bogat și adânc.

I-a fost însă cu neputință să găsească singur. S-a adresat samsarilor, care l-au îmbiat cu imobile de vânzare. N-a fost mai norocos cu bărbierii la care a intrat sub pretext să se radă. Figaroul, perdăfuindu-l, făcea politică sionistă și propagandă pentru emigrare, plângându-se că nu mai poate răsufla de înghesuiala concurenței.

Obosit, a bătut la o cărturăreasă, a cărei firmă i-a trezit o lucire de speranță: „ <Estera „ prezice trecutul, prezentul și viitorul, consultă pentru afaceri, găsește lucrurile pierdute, ajută la realizarea dorințelor„. Dedesubt, cu alt soi de litere: „ discreție absolută”.

Era o oră nepotrivită, când patroana se odihnea. A fost totuși primit. I s-a servit, după datină, cafeaua, în care se ghicește și în caimacul căreia scriitorul, cu agerimea lui critică de analist, ghici o muscă. Asta nu-l împiedică deloc ca persoana sibilei să-i fie dintr-o dată foarte simpatică. Impresie vădit împărtășită și de partea cealaltă. Avea în fața lui o fostă glorioasă, acum prea corpolentă, frumusețe, în care pâlpâia nestinsă, ca într-un vechi vulcan înăbușit de scorii, restul focurilor lăuntrice, azi puse, ca un prinos adus amintirilor, în slujba altora. Ochii micșunii, mari cât niște farfurioare din tacâmul unei păpuși de copil bogat, păstrau, pălite, nostalgicele lor splendori, care emoționară pe scriitor. I-ar fi sărutat pentru nesecatele lor râvne cu care l-au învăluit, pâlpâietori. Lacomă de pasiunile celorlalți ajunseseră hrana ei zilnică, pe care și le asimila cu ardoare; scriitorul se văzu, profesional, întrecut cu mult, un ucenic în fața maestrului, și îi pizmui depozitul sacru de taine încredințat ei spre fructificare.

— Dumneavoastră n-ați venit pentru chestiuni de inimă, îl descifră ea ușor, privindu-l drept. Vă aduce altceva.

El consimți, înclinând capul. Ea lăsă cafeaua răcită și luă întâi pachetul de cărți în mâini. Duhul sombru al divinației o umbri îndată. Culoara ochilor se întări spre violet sălbatec, trăsăturile feței se strânseră, chipul întreg se concentră în jurul lor, odaia se strâmptă și se posomori.

— Dumneavoastră ați pierdut ceva, un lucru. și umblați după el. Ridică privirile ca să se orienteze în gândurile răsfrânte pe fața tânărului și așteptă confirmarea.

— Nu l-am pierdut, nu-1 aflu, o îndrumă el cu răspuns de șaradă.

— Dacă nu l-ați pierdut, înseamnă atunci că îl doriți, vreți să-l aveți, bâjbâi ghicitoarea, întâmpinând cu mare băgare de seamă subțirimea de gând și cuvânt a scriitorului, pe care-1 simți făcut din alt aluat decât cei mai aleși clienți ai ei.

— Să vedem unde se găsește. – și se aplecă întunecată peste tabloul pestriț al cărților. Dumneavoastră nu doriți lucruri care se pot apuca și prinde cu mâna, încheie ea scurt și strânse hotărât cărțile. Nu sunteți un client pentru mine: aci adânc, aci împrăștiat, dumneavoastră aveți nevoie mai degrabă de un rabin deștept. Eu descurc alt soi de afaceri, solide.

— Nu te supăra, o opri cu însuflețire Philadelf, aș fi nemângâiat.

— Nu mă supăr, ghicesc, îl tăie femeia.

— Lasă-mă, atunci, să-ți spun adevărul, cum trebuia să fac de la început, se mărturisi tânărul, decis să o biruie, să o câștige, cu o lovitură dreaptă.

Și-i povesti greutățile în legătură cu profesiunea lui de scriitor, nevoia să-și îmbogățească, cu studii și cercetări mereu înnoite, ceea ce-l adusese pe locurile acelea.

— Dumneavoastră căutați în biata noastră mahala peripeții ca într-o Americă, îi zâmbea, interesată, ascultându-i spovedania.

— Sunt tot atât de extraordinare și cele de aici, fără să fie așa departe. și-i surise și el. Și eu sunt tot un fel de ghicitor, un cărturar ca dumneata, o măguli el, vorbindu-i serios. Dar în loc să vină lumea la mine, să o jefuiesc de secrete pe care să le zugrăvesc în cărțile mele, trebuie să umblu după ea. Dar suntem amândoi din aceeași plămadă, neamul neastâmpărat, iscoditor al cercetătorilor flămânzi de taine străine. Și cred că în privința asta aș avea multe de învățat de la dumneata.

— Vreți adică o odaie într-o familie aristocrată, rezumă potolită Estera. Dar nu e bine sus, la etajul bancherilor și capitaliștilor. Ăia sunt la fel pretutindeni, la noi ca și la dumneavoastră, grași, suri, chei, nesimțitori. Nici o deosebire, decât, poate, ai noștri mai răi. Ceea ce căutați dumneavoastră se găsește jos, în casele mici, murdare și înghesuite, furnicar de lume vie, în curțile strimte, pline de puiță pistruiată, în dosnicele uliți habotnice ale ghetoului. Aștep-tați-mă puțin.

Se întoarse numaidecât, după ce azvârlise un șal scump pe umeri și-și luase o Umbreluța în mâini. Era acum o cucoană mare ce impunea respect necondițio-nat. Philadelf [în mss.: Philaret] se sculă în fața ei, plin de admirație.

Mergeți cu mine! Poftiți! Am ceva potrivit pentru dumneavoastră.

Și-l conduse pe câteva străduțe întortocheate din spatele Barașeumului, într-o fundătură, la capătul căreia se opri.

În dosul unei porți șubrede se descoperea o șuviță de ogradă ierboasă și strâmptă, unde pășiră nesupărați: era un drum de servitute ce ducea departe, în adânc, la o căsuță pitulată ca o minune în palma verde a unei bătături, plină de nalbă și mușețel.

Madam Sura, strigă autoritară doamna Estera.

Se arătă o bătrânică măruntă, slabă, numai ochi și nas, care o salută cu umi-lință. Scriitorul văzu numaidecât că poartă perucă.

— Ce face domnul David? întrebă cucoana.

— E tot așa cum îl știți. – și oftă.

— Să n-aveți nici o teamă, se întoarse ea către tânăr. David Haimer, fratele dânșii, este bolnav de nervi, boală veche, mai bine de cincisprezece ani. Nu se ia. A căpătat-o ca pedeapsă. Madam Sura, dumnealui este de-al nostru. Caută o fată bună să se însoare. Dar dumneata nu te amesteci, și-o alege singur. Îi trebuie numai loc de unde să se uite bine de jur împrejur și să ochească.

Madam Sura se ploconi.

— Îl iei în gazdă și-i dai odaia mare. Ai grijă numai dimineața de o gustare și multă, multă curățenie. Plătește bine. La revedere. Am să mai vin.

Și, înclinând cu măreție de regină frumosul ei cap brun cu ochi micșunii, își luă rămas bun.

— Pentru orice nedumerire și lămuriri, vă adresați lui David, care e burduf de învățătură, dar nu și de minte, spuse ea tânărului. Puteți începe chiar cu el, e cel mai interesant de aici. Madam Sura are să vă poftească cât mai multă lume, de toate felurile, și tineret și bătrâni, adăugă ea.

— Dumneavoastră știți că la noi nu mai calcă nimeni, se plânse amărâtă bătrâna.

— Au să vie la dumnealui, o puse scurt la locul ei madam Estera. Dumneata numai să mă asculți. Dânsul nu stă mult. Vrea în scurtă vreme să cunoască toată mahalaua.

Astfel Philadelf se așeză oaspete al văduvei Sura ca într-un atol liniștit, bătut jur împrejur de spumegătoarea mare evreiască, în care se aventurase. Îi plăcea odaia. Făcu vizită bolnavului, un bătrân prematur, cu chip de cretă albă, sfințit de barba unui Dumnezeu.

Și începu să se miște chiar din primul ceas. Consumă câte ceva în vreo trei birturi economice. Stete în cafenele și ceainării, târgui în dughene, dete ocol halei cu vechituri, intră în Calea Văcărești, unde fiecare curte era un bazar cu zeci de tarabe, barăci și prăvălioare, în care se întâlneau cele mai neașteptate și heteroclite lucruri, cioburi, fiare vechi, evantaie, pene de struț, cărți și lacăte fără chei. Apoi se plimbă, amestecat în gloata forfotitoare, încoace și încolo. Spre seară, însoțit de madam Sura, intră la vecini, familii modeste, unde fu primit cu bunăvoință, grație recomandărilor de mai-nainte ale gazdei, care dase sfoară-n mahalaua ațâțată de curiozitate.

Ajutat de temperamentul lui poetic, firesc scriitorului, de marele lui dar de asimilare, aproape mimetic, sporit de jocul rolului în care se producea, un „căutător de mireasă”, ieși lesne din toate încercările. Cu nemțeasca lui fără greș, se descurcă ușor în idiș, vorbind înțelepțește cu bătrânii, discutând aprins cu tinerii, glumind spiritual cu fetele. Atunci a folosit din plin întinsele lui lecturi biblice, inițierile în Kabala, cunoașterea autorilor iudaici iubiți, Șalom Aș, Șalomalech, An Ski, Izrael Zangwil și toți așii literaturii mondiale evreiești. Astfel că nu a dat nimic de bănuit și trecu o săptămână încântătoare, plină de inedit. Primul carnet, doldora de note, și-l încheie cu observația: „poporul evreu e calomniat pe nedrept de către toți, începând cu Dumnezeul lor, Iehova, care le face mofturi și greutăți, ca un iubit prea mult adorat de ibovnica lui”. Mai târziu adăugase: „vorbesc de popor, nu de elită.”. Cât despre misterul pernei de puf, înăbușirea agonicilor, ceauș de sinagogă, nu dibuise până acum nici un grăunte de aluzie măcar, să-i poată lua urma. Nădejdea și-o puse în David.

Înainte de culcare intra la el, totdeauna cu un coilic cald, portocale, un cornet de migdale ori o pungă de cireșe și sta până târziu, când îl gonea, ca pe un strigoi, cântatul cocoșilor. Bolnavul îi era recunoscător nu numai pentru curtea ce-i făcea, cât mai ales pentru prilejul ce-i da să-și împlinească nestinsa lui patimă talmudică de vorbă, de discuție și dezbatere, de care fusese atâta amar de ani lipsit.

Chiar din prima zi Philadelf îi aflase taina.

— De ce ați tras la păcătosul ăla? îl întrebase cu o mutră scârbită una din proaspetele cunoștințe.

— Aveți dumneavoastră o cameră mai bună? cercă să-i scoată indirect motivul nemulțumirii, scriitorul.

— Nu pentru cameră. Pentru el. Ăsta, trebuie să o știți, nu merită nici măcar un scuipat să strici pe el.

Și îi spuse cu dezgust că David este un nemernic, un blestemat heimkehr, un ovrei spurcat, care se lepădase de legea părinților și se botezase, pentru ca apoi, zvârlit cu piciorul de goi, să întoarcă spatele lui Hristos și să ceară din nou intrarea în sinagogă.

Toate astea i le-a spus, în urmă, pe adevăratul lor șart și înțeles, însuși David. Și scriitorul îi pricepu îndoita râvnă și mereu descumpănită căutare. Revenise la Moise, dar nu uitase pe Iisus. În adâncul sfintei sfintelor din sufletul lui, îi părea rău și jinduia în ascuns după marea pace creștină. Avea pururea în nări paradisi-aca mireasmă a bisericii.

— Mi-e așa dor de mănăstire, se mărturisea el, povestindu-i cutremurătoarele impresii din schitul unde fusese închinat, își săvârșise inițierea și se preoțise. Rana ce-i făcuse în inimă dulcele, neînduplecatul Mântuitor, nu se putea tămădui, decât atinsă tot de El.

De atunci, ani întregi, zbătându-se el însuși între cele două țărmuri vrăjmașe, fără a să poată ieși pe unul din ele, zănatic, hulit de rabini, disprețuit de preoți, ră-tăcise nefericit, când dispărând, când apărând, pierdut prin orașele din provincie, pretutindeni ca un câine lepros, găsise adăpost la soră-sa, care, înfruntând toată ura coreligionarilor, se milostivi să-l primească.

El, talmudistul neîntrecut, kabalistul fără pereche, cunoscătorul din fir a păr a ligii vechi și celei noi, teologul mistic, a cărui minte, de o ascuțime aproape neomenească, se ridicase până lângă tronul Treimei, el care ar fi fost o lumină înaltă în Israel sau o strălucită față a ortodoxiei, se ascundea acum ca o sălbăticiune răufăcătoare într-un chiler întunecos al Surei, unde [într-un alt mss., adăugat de scriitor: așteptând să moară] citea, medita, se frământa într-o veșnică aiurare. Sunetele clopotelor îl chinuiau ca niște instrumente de tortură. Ele îi aminteau de spusele duhovnicului care-l creștinase, că întreg Vechiul Testament fusese un mare clopot de aur, dar un clopot mut. Hristos este inima lui, limba dumnezeiască venită să-1 împlinească, să-i dea glasul auzit peste toată lumea veacurilor.

Și el era acum un asemenea clopot. Smulsese pe Iisus din miezul său și, pustiu, amuțise lăuntric. Scotea numai vaiere la toate loviturile din afară. Dar, dârz și mândru, se îndărătnicea la suferință [într-un alt mss., fraza continuă cu: îm-potrivindu-se cu încrâncenare sie însuși] și nu vrea să se mai întoarcă. Rareori se strecura afară, pe ulițe, și numai noaptea, ca să nu-l cunoască nimeni. Atunci, uneori, se pomenea dând fără să vrea ocol vreunei biserici. Mânios, îi întorcea repede spatele și alerga să se închidă în casă.

Apostatul rămăsese totuși omul blând și cucernic. Convorbirile și disputele cu Philadelf îl înzdrăveneau, îl aduceau din nou pe lume, îi puneau la loc rațiunea în țâțâni. De la el numai, scriitorul culesese un caiet de însemnări pentru „ o viață de sfânt blestemat” ce-și propunea să scrie, și despre care vorbise lui David și-i luase învoirea.

La un pașnic miez de noapte bogat în destăinuiri, când tânărul crezu că rodul prieteniei și încrederii se copsese îndeajuns și poate fi despicat, îndrăzni să-1 întrebe despre întunecata poveste a pernei de puf.

Chipul apostatului se făcu și mai alb, de o albeață dureroasă în lumina ga-zorniței care-1 îngălbenea puțin. O tremurătură cu neputință de stăpânit îl cutreieră tot, de la tufișul bărbii, scuturate de vântul spaimei, la mâinile apucate de zvâcnituri brusci. Picioarele slăbănoage săriră din genunchi ca sub niște lovituri peste tendoanele unde se caută reflexele. Și căzu, înțepenit, pe spătarul scaunului. Philadelf sări să-l sprijine, îl luă în brațe, îl întinse pe pat, unde criza se ogoi într-o molcomă bâiguială neînțeleasă. Plin de teamă și mustrări, tânărul îl veghe îndelung și nu-1 părăsi decât adormit. A doua zi dimineață intră îngrijorat, să-și ceară iertare.

— Eu trebuie să mă rog de iertare, îl liniști bătrânul. M-ați luat fără veste. Dar nu face nimic. Ședeți! Am să vă spun totul. Așa este. În anume împrejurări, anume bolnavi, chiar nu tocmai în agonie, sunt ajutați să moară, înăbușiți cu o pernă de puf. Dar nu asta și nu aci este taina.

Și ochii îi luciră, înrăiți.

— Nu ca să li se ușureze chinurile agoniei. – și se opri gâfâind. Philadelf deschisese gura ațintită la el, parcă să îmbuce, ca pe-o bucată de pradă, destăinuirea.

— Și nu li se face tuturor această onoare, urmă David, apucat de un rânjet mai mult lăuntric.

— Nu?

Scriitorul, în așteptare, își înălță umerii, își îndreptă statura, își lărgi cu o respirație adâncă pieptul, parcă să-și mărească volumul pentru capacitatea tainei ce presimțea.

— Noi, ovreii, suntem blestemați să nu uităm niciodată că suntem blestemați, și în viața asta și în cea viitoare, din pricina lui Hristos. Și dacă ne facem că uităm, acoperind sub necurmate griji, sbătăi și strădanii, ca într-o nebunie, această plagă vie, apoi nesmintit ea se deschide la unii în ceasul morții. Și când Azrael vine să le ia sufletul, unii ca aceștia încep să se roage încet, sau să țipe tare: „ Tevila,. Tevila”, și glasul talmudistului țâșni ascuțit, pronunțând cuvântul ca într-o clipă a agoniei.

Scriitorul se ridicase în picioare și se înclina ca îndoit de un vânt puternic peste bătrânul ce-și dase capul pe spate, căutându-i gura neagră, din care să nu-i scape nici un cuvânt.

După ce-și veni în fire, David urmă:

— Stați, vă rog! Philadelf se așeză la loc.

— Și acolo, în fața arhanghelului prădător de suflete, ovreiul se zvârcolește ca un vierme sub călcâi, se chinuie și imploră, în limba străveche cunoscută de Iehova și de duhurile lui: Tevila, Tevila, adică botez, botez.

Tânărul nu mai răsufla.

David suspina adânc, un suspin lung, cu gura închisă și aerul tras anevoie și numai pe nări.

— Atunci, ca să nu moară în nelegiuire, familia bagă repede în odaie pe ceaușul de la sinagogă, care pândește ceasuri ori zile întregi în dosul ușii, cu perna de puf în brațe. Înțelegeți, e nu numai dureros, dar chiar o pildă rea, care lesne găsește imitatori în familie, să auzi un tată scump, ori un frate drag, cerșind în pra-ful morții îndurarea botezului. Atunci toți ceilalți ies din odaie și rămân numai ci trei.

— Care trei? tresări Philadelf.

— Muribundul, ceaușul și îngerul morții. Nu fac trei? se schimonosi David. Pe urmă. – dar tăcu.

— Pe urmă, îl îndemnă ca un ecou surd tânărul.

— Pe urmă ies numai doi: îngerul morții, cu sufletul scăpat de ispita botezului, și ceaușul cu perna, care-i rămâne plată.

Înăuntru rămâne mortul cu fața vânătă de nădușala pufului, și nasul strâmb de apăsarea ceaușului, dacă bolnavul a fost mai voinic și nu se lăsa. Atunci slujitorul sinagogei are de furcă până-l potolește și-l dă liniștit familiei.

Se lăsă o tăcere lugubră.

— Ai fost și dumneata un asemenea bolnav greu?

— Da, spuse bătrânul, tremurând. Dar atunci eram în putere. Philadelf nu-l întrebă mai mult.

— Sura, strigă David, Sura. Femeia se ivi.

— Du pe domnul Philadelf, chiar azi, în vizită la Malamet.

— La Malamet? se sperie ea.

— Da, la ceaușul sinagogii noastre, și privi cu înțeles spre tânăr. Are o fată frumoasă, urmă el pentru soră-sa, îi dă zestre bună, numai perne de puf mari și mici peste două sute. Fac o avere. Îi spui că este poruncă de la doamna Estera să-l primească și să-i arate codana. Adică, stai. mai bine, se răzgândi el, să treci tu întâi și să aranjezi vizita.

— Dar David, tu nu știi? Ceaușul Malamet este bolnav greu, pe moarte.

— Cu atât mai bine, cu atât mai bine, se bucură bătrânul, frecându-și mâinile. Poate avem ce studia, și zâmbi înspre scriitor.

Philadelf pricepu cu cine se luptase odinioară, într-un ceas greu, apostatul și de ce în toată casa Surei nu se găsește nici o pernă de puf. Pentru el a trebuit să împrumute de la vecin.

— Du-te, Sura, o îndemnă David, fă ce-ți spun! La nevoie dumnealui zice că vrea să cumpere perne, multe perne de puf. Plătește bine. Ah, adaugă că dânsul este un mare doctor și poate consulta pe bolnav, gratis bine înțeles. Laudă-l că vindecă toate celea. M-a tămăduit și pe mine.

Malamet ceaușul, servitor de credință și intendent al sinagogii, locuia pe strada Căuzași, într-o căsuță vagon, cu o curte îngustă și besnoasă, unde Philadelf intră chiar în amiaza aceea, condus de madam Sura. Fură întâmpinați de soția bolnavului, o evreică ștearsă, firavă, și vârâți fără nici o ceremonie într-o încăpere mare, unde de jos și până-n tavan se înghesuiau, teancuri, perne de toate formele și mărimile.

Scriitorul tocmai îi dete arvună pentru douăzeci din cele mai mari, cu înțelegerea să vie până-n seară fata, domnișoara Rașela, să ridice restul de bani. Marfa, trece a doua zi sau mai târziu domnul doctor să o ridice și poate chiar să mai aleagă.

Amândoi, și tânărul și madam Sura, se interesară de sănătatea domnului Malamet, de domnișoara Rașela, care nu se arătă. Așteptară să fie poftiți în salon, măcar la o dulceață. Nimic. Trebuiră să plece.

Au pândit zadarnic până noaptea să vie fata după plată. Nu s-a ivit.

David se arătă foarte nemulțumit, aproape supărat, de neispravă.

— Cum stați cu doamna Estera? întrebă pe scriitor.

— N-am mai văzut-o, mărturisi acesta.

— Rău ați făcut, n-o întrece nimeni. – și fraza începută o sfârși în gând. Dar să încercăm deocamdată altfel. Mergem acolo împreună. Au să fugă în fața mea toți, ca javrele când văd lupul.

În vastul, solstițiarul amurg de iunie ce se lăsa domol peste oraș, David, învăluit în talarul lui de bumbac sur bătut cu fire albe, ieși împreună cu prietenul său. Clipea ca o bufniță prinsă de lumină. Era ceasul șapte și jumătate seara, în una din cele mai lungi și strălucite zile ale anului. Cerul apusului, scăldat într-o imensă glorie de aur în toate fețele, de la aurul alb și portocaliu la cel roșu și verde, înflăcăra în apoteoza lui tot orizontul, cu dealul Mitropoliei profilat în fund. Și cu cât coborau treptat spre valea Dâmboviței, alte lumini se învăpăiau, mai apropiate, slăvind Spitalul Brâncovenesc, aureolând biserica Domnița Bălașa, nimbând morga, cheiurile poleite în lâna de aur a teilor înfloriți, sub care se mișcau oameni bătuți și ei în aur, ca niște ființe extraordinare.

Philadelf mergea și visa. Strada Cauzași îl strămută în trecut, la luptătorii cauzei naționale, conspiratorii de la '40 și '48, care sălășluiseră și complotaseră împotriva stăpânirilor străine, pe acele meleaguri.

Se trezi în curtea ceaușului. David bătu. Ieși fata. În întunericul dintre case nu se vedea bine. Ea nu cunoscu pe evreul blestemat.

— Ce doriți?

— Cu domnul Malamet.

— E puțin bolnav.

— Atunci cu madam Malamet. Mata ești domnișoara Rașela? Spune-i că a venit un prieten.

Tânărul o petrecu din ochi cum intra în casă. Era brunetă, sveltă, destul de frumoasă, în sălbăticia ei feciorelnică.

Se întoarse cu mamă-sa. Evreica încremeni, vru să fugă, se împiedică.

— O clipă numai, ascultă Debora! În interesul tău, pentru scăparea lui Malamet.

Si punându-și mâna pe ea, o stăpâni.

— Vino-ncoa, mai la o parte! Zăpăcită, ea îl urmă. Se petrecu o scurtă convorbire, adică două-trei îngăi-mări ale ei și un răspuns la câteva fraze ale lui, spuse la ureche.

Bagă bine de seamă, sfârși el tare. E o chestie mai presus de viață și de moarte. Mulțumesc, am eu grijă singură, zise femeia găsindu-și stăpânirea, și se smulse de lângă el, respingându-l cu oroare.

— Nu vrei să-l vadă doctorul? Dumnealui e un medic vestit.

— Nu, nu e nevoie acum. Altă dată. Avem doctorul nostru. Și trebuiră să se retragă, bătuți.

— I-am împlântat cuțitul în inimă. și în creier, spuse într-un târziu evreul. Am încredințat-o că, fără greș, Malamet are să țipe, Tevila, Tevila, Tevila, și are să ceară botezul. Nu de altceva, dar el trebuie să-și amintească în ceasul morții că a auzit vorba asta de sute de ori, bâiguită de sutele de guri pe care le-a înăbușit și de la care s-a molipsit. Are să strige și el la fel: Tevila!

Tăcu.

— Și? făcu Philadelf, uimit de îndrăzneala bătrânului. Și se opri în loc, să-1 asculte.

— Și m-am oferit să stau eu acolo, la pândă, după ușă, cu perna. De ce să cheme ceaușul din celălalt capăt al târgului? Îi fac eu acest mic serviciu. Până să vie acela, Malamet moare blestemat.

Scriitorul se simțea și aici întrecut, un biet școlar care învăța o lecție grea, dar mare.

Și o începu.

Ziua își vedea de alte treburi, urmărea alte piste, făcea vizite numeroase, până sus la protipendadă, avea întâlniri, ghiftuindu-și carnetele cu buchiile lui mărunte cât niște purici leșinați. Noaptea cobora cu David, ca pentru o slujbă rituală, la casa ceaușului. Aci bătrânul ciocănea în ușă. Când deschidea cineva, se interesa de bolnav, afla că e din ce în ce mai rău și se propunea iar pentru înfricoșatul serviciu, ca să fie refuzat. Nu stăruia.

— Noi stăm aici, la îndemână, se ploconea el supus și nu pleca.

Oprea lângă el pe Philadelf și aștepta, veghind răbdător, afară. Până târziu sta și trăgea cu urechea sub fereastra odăii bolnavului, cu perdelele lăsate.

Până la urmă, ciocăniturile lui la ușă rămaseră neascultate. Nu mai deschise nimeni. Ceea ce-l îndârji și mai mult în răbdătoarea-i așteptare la geamul ceaușului.

Într-o noapte de acestea, o mișcare grabnică, o fugă zăpăcită în casă. Lumina speriată a lămpii alerga de colo-colo prin ferestrele casei vagon. Se auziră vaiere. David zgâlțâi ușa. Se opinti s-o descuie, s-o clintească din loc. Nu putu. Alergă la fereastra joasă, sparse geamul, smulse perdeaua. Nimeni nu se sinchisi. În spaima dinăuntru putea pătrunde oricine din afară, fără să mai fie băgat în seamă.

David trase lângă el pe scriitor și priviră lacom: în odaia răvășită, agonicul se zbătea în aiurări și gemea ca o geamandură în vijelie.

— Nu mai e nevoie să sărim noi pe fereastră în ajutor, spuse calm evreul. Auzi-l, spune Tevila, cere cufundarea, botezul! Și David își freca mâinile. „Sus”, „pe el”, „Debra”, „nu te lăsa”, îndemna el ca la o întrecere.

Nevasta agonicului, cu o pernă mare în mâini, se căznea să i-o lipească pe față și se lupta să-1 înăbușe. Dar nu izbutea. Malamet, învoinicit de delir, de furiile agoniei, o îndepărta cu brațele întinse, cărora femeia le punea mereu înainte, ca o pavăză, puful.

La un moment dat el izbuti să înhațe perna, să i-o smulgă și s-o arunce. Femeia rămase descoperită înaintea bolnavului, care, sculat în șezut, nebun, îi înfipse mâinile-n gât și prinse s-o strângă. Ea țipă, începu să horcăie, slăbind. David se pregătea iar să sară. Dar înțepeniră. De dincolo, se repezi fata, cu părul negru răsfirat pe spate, învolburată în lunga cămașă albă de noapte. Zbură în-tâi în spatele bolnavului, pe care-l apucă și-l culcă înapoi pe pat. Stând așa, o clipă, la căpătâiul lui, ca arhanghelul Azrael. În a doua clipă se plecă fulger, ridică perna și trecu lângă maică-sa în fața bolnavului, pe capul căruia trânti puful. În a treia (clipă) se și aruncase în pat. Puse genunchiul în perna moale și apăsă, apăsă, lung, nesfârșit, până ce mama sa o dete la o parte și o scoase din cameră.

Scriitorul se mulțumi cu această ultimă scenă. Se desprinse nesimțit de la fereastră, lăsând pe David lipit acolo. Nu se mai întoarse nici la madam Sura.

Și multă vreme a ocolit cartierul pernelor de puf.

SFÂRȘIT