Spiritul rascumparator de moarte; Tatal Nostru

Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator și dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiționalismul interbelic românesc. Influențat de Alecsandri, Vlahuță și Coșbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influențe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ș.a.m.d. A fost, de asemenea, medic și doctor în medicină la București și a ținut conferințe radiofonice pe teme de medicină pentru țărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală și Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Național pentru poezie, însă între 1958 și 1962 a fost închis pe motive politice. 

ÎNTORS PRIVESC SPRE CINA MEA (din lăuntru). Cum fiecare celulă își ia partea ei de hrană. Cum aleargă bunătățile, cum se împart la masa interioară merindele cărate de slujitorii roșii. Cum blidurile trec prin fața tuturor mesenilor pline cu carnea ațâțătoare și pâinea dătătoare de putere. Creierul, din jilțu-i de fildeș înalt, ca un rege își scoate cel dintâi halca mare și inima își toarnă vin și ficatul își trage zahărul, iar rinichiul apucă sarea.

Iar colo în colț un mădular slab și oropsit se întinde să apuce și el o bucățică și mă doare flămânzeala lui.

Mâncați, beți la masa mea lăuntrică, pururi întinsă și luminată. Umpleți-vă de forța lumii ciocnită în cupe umplute de slujitorii roșii. Dar nu uitați că sângele e numai un semn și aerul abia un simbol.

Toate merindele sunt aduse de afară de peste granițele mele, merinde depărtate din streinătate, ostile plătite cu jaf și ucidere, cumpărate cu moarte și mâncându-se în taină.

Tatăl nostru care face din moarte viață, un chip trecător al eternității și durerea o formă a sfințeniei, pentru că sufletul e pur și mintea înaltă deasupra cumplitului ospăț, să poruncească cu liniște îndepărtarea necurățeniilor.

[mss. în posesia familiei]

Tatăl nostru.

TATĂL NOSTRU este foarte puțin o rugăciune. Dintre toate, este aceea în care nu cerem, nu cerșim aproape nimic. Afară de pâinea noastră și aceasta numai pentru ființare, restul este crez și descoperire, îndemn și mărturisire. Nu e individual. Cine-l spune vorbește în numele tuturor și mărturisește pentru toată omenirea. În el domină obștescul și socialul care își cer împlinirea. Chiar pâinea dacă o ridicăm la simbolul ei spiritual se preface din hrană în principiul existenței, pentru care din spaimă de neant ne rugăm să nu fie retras.

TATĂL.

CREATORUL începe prin cea mai mare și înfricoșată taină a noastră, prin a se descoperi ca tată, iar noi făptura și copii ai Lui. Orice ar fi El pe planul creației, al existenței, este Părinte. Este de la început răspuns la toți ce-L socotesc un constructor, principiu abstract închis în sine și pentru sine, Inteligența primordială, număr unic care se multiplică, Arhitect sau Mag, scamator. Nimic din toate astea, ci tată, persoană cu toată bunătatea, mila, îngăduința și dragostea de părinte. În Tatăl nu [indescifrabil, probabil sălășluiesc] toate divinele însușiri, cine i Le poate socoti, ci numai acele iradiate pentru zămislire, alese din absolutul divin și întoarse duh spre neființa în care s-a precipitat viața și moartea. alt soi de viață.

Prin această solicitudine El este Tată plin de toată grija și răspunderile grației dumnezeiești și Duhului. [.]

Aceste raze, raze – misterul Fiului – mănunchi s-au strâns și mai laolaltă și s-au personificat în Fiul, cel de la început în Tatăl.

Dar El nu e limitat numai la această fâșie de activitate cosmica, plăsmuitoare și întreținătoare. Plenitudinea Lui se limitează în acest chip doar pentru noi. Numai așa îl putem oarecum ajunge și cunoaște ca tată, numai prin acestea se poate spune că e imanent. Toate celelalte infinite puteri și măriri nemăsurate strălucesc de cealaltă parte a existenței, creație dincolo de Sine ca Dumnezeu Tată [indescifrabil] niciodată ascuns, etern El este totodată nonexistența care ne înconjoară. Cosmosul ca oceanul [cu] un biet atol – cosmos ieșit tot din plasma Lui a toate făcătoare.

Ce poate ști un prunc despre părintele său, un împărat, cârmuitorul celei mai mari împărății? El plânge și cere să-L aibă necontenit lângă dânsul, să-l apere și să-l îngrijească. Cum să știe că munca Tatălui este în pâinea pe care o mănâncă, în laptele pe care îl bea, în vestmântul care îl îmbracă, mâna Lui în lemnul și soba care-l încălzește. Grija Lui în patul și așternutul care-l adoarme, în pereții casei care-l ocrotesc, în mâna slugilor care-l slujesc. Părintele absent, plecat după alte treburi și în împlinirea altor activități, s-a lăsat pre El copilului în tot ceea ce-l ține, îl viază și crește și-l slujește. Tatăl are o mie de chipuri în care să-i aibă de știre și să-l vegheze în orice clipă cu toată dragostea și puternica lui bunătate de Tată.

AL NOSTRU.

A DOUA mare revelație pe care domneasca rugăciune ține să ne-o descopere este că Tatăl nu e al meu sau al tău, este al nostru al tuturor. Și dintr-o dată se hotărăște frăția și solidaritatea, nu numai umană ci întreg cosmică. De la început, axiomatic, oricine nu ține seama de toți ceilalți nu-i este fiu. Numai toți la un loc, întrupați într-un bloc, suntem fiul. Cine-l cheamă dezbinat numai pentru sine, răznit de ceilalți, îl cheamă împotriva lor și nu e ascultat.

Rugăciunea ne învață astfel că trebuie când ne rugăm să ne gândim la toți, când cerem să solicităm pentru alții, numai așa căpătăm și noi. Tatăl nu are preferințe și predilecții, toți sunt ai lui egali înaintea dragostei și bunătății sale. Harul Lui infinit nu se poate micșora, revărsa numai unuia. Cât de mare, e tot prea mic pentru imensitatea, bunătatea lui Dumnezeu.

Fără să știi, fără să vrei, rugându-te pentru tine îl chemi asupra tuturor. De ce să nu faci asta cu bună-știință, de ce să nu te crești singur și să te potențezi la multiplul omenirii și al creației întregi, măcar în clipa rugăciunii. Atunci poți cu adevărat deveni universal, om cosmic, reprezentant al frăției întru Dumnezeu, așijderi Domnului Hristos, emanație sublimă a umanității îndreptându-și vârful spre Tatăl.

Al nostru este Tatăl, rugăciunea către El, oricine ar face-o cât de singur și mic, să fie ca și cum ar fi a noastră, din partea noastră a tuturor pentru Tatăl nostru. Asta mai arată ce păcat de moarte este ura și pisma unuia asupra celorlalți copii ai Domnului. Ce nelegiuire este să te rogi pentru răul altuia, să chemi urgia asupra fratelui tău. Și mulți îndrăznesc să facă asta în rugăciune, cu aceleași buze și în aceleași cugete cu care cer pentru ei binele și ajutorul. Cel ce se roagă împotriva altuia se roagă împotriva lui.

SFINȚEASCĂ-SE NUMELE TĂU.

PRECUM ÎN CER AȘA ȘI PRE PĂMÂNT.

S-AR PĂREA ciudată această cerere a noastră, oricum de prisos, numele lui Dumnezeu e sfânt și fără noi. Noi cerem numai îngăduința să-L sfințim și noi pre pământ împreună cu cei ce zi și noapte cântă în cer: „Sfânt, sfânt, sfânt.”

Dumnezeu nu are nume, ceea ce se înțelege prin numele lui Dumnezeu (I. H. V. E.) e totalitatea științei și cunoștinței noastre despre El. Mintea noastră îl cuprinde și îl sfințește, adică I se închină și-L adoră pe Dumnezeul cunoașterii în acest chip. Numele Lui este înțelepciune, Slujba sunt legile armoniei universale, artelor roditoare, principiile universului, destăinuirile fizicei și hyperfizicei, Luminile rațiunii, Rigorile logicei, Splendorile adevărului, Puterile numerelor, Rânduielile cunoașterii, Însușirile sufletului, Tainele trupului, Bunătatea, Frumusețea, Ordinea, Desăvârșirea spre care tind toate și la care vor ajunge toate. Pe unele ca acestea cerem și ne rugăm să ne dea puterea și capacitatea să le sfințim, să le adorăm. Acestea sunt razele dumnezeiești ale căror lumini scriu și revelează numele Lui în creație.

Numele lui Dumnezeu este starea Lui de creație, Cuvântul, și-L rugăm să nu încetăm o clipă de a o sfinți și noi, ca să participăm și noi la sfințenia Lui.