N-a dansat decat o vara

N-a dansat decat o vara de Per Olof Ekstrom

SPRE ȚARĂ ȘI PĂSĂRI

Ca niște aripi negre norii alunecau pe cer, luau forme ciudate, păreau o armată de duhuri rele, pornită la vânătoare. Luna strălucea îndărătul lor și-i arginta uneori. Dar ea nu apărea niciodată. Vântul șuiera printre copaci și smulgea hainele, mătura vârtejuri de frunze veștede, iar ceața înțepătoare ardea pielea ca focul. Stătea cu picioarele pe pedale, aplecat deasupra ghidonului, ca să poată împinge mai cu putere bicicleta, pe drumul plin de făgașe, atunci când rafalele de vânt erau gata-gata să-l răstoarne. Prin furtună răzbăteau gemete. Ar fi putut fi strigătul flămândelor iazme de nori. Gâștele sălbatice se îndreptau iar către miazăzi.

Ferma Stendahlen se înălța în mijlocul câmpiei. Acolo vântul de nord-est chinuia zilnic copacii desfrunziți. Pământul era întunecat sau cenușiu și numai în locurile ferite de vânt apăreau mici smocuri verzi. Acasă, înainte de plecarea lui Göran, începuse să dea frunza și fetele umblau desculțe. Aici, țăranii mai purtau încă mănuși de lână și fulare, când ieșeau la grăpat. Verișoara Sigrid îl întâmpinase la gară cu trăsurica. Purta o haină de piele, iar Göran dârdâise tot timpul drumului. Aerul era limpede, cristalin, și cerul albastru, mătăsos, dar soarele nu încălzea. Peste noapte dădea înghețul. Pe câmp semănătorile înaintau, dar cum să rodească pământul în acest climat arctic? Și bietele gâște sălbatice, care puteau fi văzute ades, zburau și mai spre nord, bucuroase parcă, și grăbite.

Prima dimineață fu trezit de zgomotul din bucătărie. Soarele răzbătea pe sub storuri, dar era abia ora cinci. Se întoarse pe partea cealaltă și adormi iar. Când, în sfârșit, coborî în bucătărie și spuse bună-dimineața, Sigrid ridică ochii la pendulă.

— Da, palid cum ești, ai nevoie de odihnă, într-adevăr. Nu prea e soare acolo, pe la voi?

Verișoara avea obrajii rumeniți de soare iar chipul unchiului părea cioplit dintr-un lemn de culoare întunecată. Îi privi cum ședeau la masă și mâncau. Semănau bine între ei, unchiul și tatăl său; aceleași fețe cu trăsături regulate, prelungi, aceiași ochi albaștri, strălucitori. Vocile erau și ele aidoma, deși unchiul vorbea un dialect îngrozitor. Dar asta nu era totul!

Se uită la mâinile sale și la ale lor. Ale unchiului erau mari, late și brune, cu crăpături pline de pământ. Sigrid avea mâini înguste, puternice, curate, roșii, bătătorite. Mâinile sale de intelectual erau cu desăvârșire străine acestui mediu. Era mândru de albeața lor, străbătută de vine, dar se întreba uneori la ce o să-i folosească. Mâncau în bucătărie. Erau acolo robinete pentru apă caldă și rece și o sobă de gătit, frumos emailată, de culoare crem, dar scaunele erau uzate și pe la colțurile mușamalei se zărea tăblia mesei. Unchiul ședea cu un ziar în față și înghițea cantități enorme mestecând și citind; Göran gustă pe sponci.

— Mănâncă, murmură Sigrid, bosumflată. Sau poate nu-ți place mâncarea noastră?

Îndată după sosire, fiind încă istovit, Göran trimise acasă doar o carte poștală, dar după o săptămână, când timpul începu să i se pară insuportabil de lung, se hotărî să scrie câteva scrisori adevărate. Creionul zbura pe hârtie, foaia se umplea cu scrisul său colțuros, repezit și suplu. Cu toate astea, nu ieși decât o scrisoare scurtă. Când fu gata, se întrebă cu ce să-și mai omoare timpul. După oarecare ezitare, luă o nouă foaie și începu să-i scrie lui Helge, dându-și frâu liber sentimentelor:

„Sunt de o săptămână întreagă aici și mă plictisesc de moarte. Știi și tu cum e când mergi cu trenul dintr-un oraș într-altul și calea ferată trece prin câmpie. Ici-colo câte o fermă tristă și cenușie, iar oamenii pe care-i zărești sunt și ei scunzi, triști și cenușii. Ar trebui să-i mulțumești Creatorului, cum fac și eu, că nu ne-a obligat să locuim la țară. Acum, înțelegi cum mă simt? Primele zile am stat în casă, dar acum mă plimb câte puțin, deși e atât de rece că frigul mă pătrunde până la os. Peste tot țăranii se ocupă de semănat și n-au răgazul să se gândească la nimic altceva. Unchiul e într-adevăr un om simpatic, cu care ai ce discuta, dar acum n-are nici el timp de mine. Ar trebui s-o vezi pe Sigrid, verișoara mea, o femeie la vârsta «critică» de treizeci și patru de ani – cu o mentalitate îngustă – aspră, tăcută, activă, de dimineața până seara și, pe deasupra, mai e și evlavioasă. Cel puțin așa presupun, pentru că ascultă la radio slujbele religioase și are un raft plin de romane bigote. Și-a luat un aer de superioritate când i-am arătat diploma, dar cred că nu era decât teatru – nu voia să recunoască că e impresionată. Știe să fie și extrem de ironică dacă vrea. «Devreme s-a mai sculat domnișorul astăzi!» mi-a spus în prima dimineață când m-am trezit înainte de nouă. La ce bun să mă scol devreme dacă n-am cum să-mi petrec timpul? Sper să pot întoarce spatele cât mai curând acestei «metropole» căci nu pare să existe vreo posibilitate de distracție nici măcar în afara fermei. Până la gară sunt zece kilometri și până la oraș vreo douăzeci. Ce fac tinerii în ținutul ăsta, în timpul lor liber, n-am nici cea mai vagă idee. De altfel mă întreb câteodată dacă există tineri pe aici. Cu excepția celor care merg la câmp nu zărești pe drum decât câte un moș sau o babă. Nu-s mai mult de o sută de metri până la vecini, dar toată săptămâna n-am văzut nici o singură față străină.

Ei, să sperăm că timpul o să treacă. În câteva săptămâni mă vei vedea întorcându-mă la civilizație. Singurul punct luminos e că autobuzul pentru oraș trece o dată pe zi și că primim poștă de șase ori pe săptămână. De aceea te rog: scrie-i scrisori multe și lungi prietenului tău în exil.”

Ar fi vrut să-l roage s-o salute pe Mary-Ann. Dar ea și prietenii ar fi râs de el, și n-avea chef să devină mai ridicol decât era. „Fir-ar să fie! Să fiu obligat să stau aici, în loc să mă ocup de treburile mele!” Așa că se mulțumi să încheie:

„Salut-o pe Gunnel din partea mea!”

Apoi ieși. Oricât de tare ar fi bătut vântul, nu mai putea sta între cei patru pereți. Casa era cu desăvârșire liniștită, atât de liniștită încât se auzeau pereții trosnind. Liniștea asta îl strivea. Cum să te mai miri că vechile superstiții și atâtea obiceiuri stranii n-au dispărut încă la țară! Oameni care trăiesc în felul ăsta nu se poate să nu devină mai mult sau mai puțin ciudați.

Sigrid tocmai săpa în grădină când ieși el din casă. Era roșie, încinsă la față, iar părul i se făcuse zulufi și i se lipise de frunte. Mânecile îi erau suflecate deasupra coatelor.

— Cred că te plictisești aici, îi spuse verișoara, când se apropie de ea.

Göran nu se așteptase la atâta perspicacitate și nu știu ce să răspundă, ca să fie sincer și politicos totodată.

— Nu, câtuși de puțin, doar timpul trece cam greu.

— Ar trebui să te ocupi cu ceva.

— Cu ce?

— Doar ai cărți și mai avem și noi – dacă nu găsești altceva…

— N-am chef să citesc. Am să fac o plimbare mai lungă și o să mă culc devreme.

Sigrid arătă spre capul lui Göran și spuse cu vocea ei uscată, cumpănită și neobișnuit de clară:

— Dacă vrei să te plimbi, mai așteaptă câteva zile, pentru ca lumea să-ți vadă șapca de student[1]. Acum n-are nimeni timp să se uite..

Göran își stăpâni ciuda și plecă. Merse pe marginea câmpului până la ogorul unde unchiul semăna. Se opri o clipă să privească semănătoarea. Calul scutura încăpățânat din cap la fiecare pas. Unchiul mergea în urma semănătorii. În mână ținea un cârlig lung cu care trăgea din când în când brăzdarul. Tuburile și roțile dințate zornăiau monoton și vântul aducea spre Göran un miros acru de sudoare de cal.

Ce să facă oare?

Ce anume?

La naiba.

Frigul pătrunzător și propria sa neliniște îl siliră să se miște, așa că făcu o plimbare de-a lungul șoselei principale, în timp ce gândurile sale tânjeau după ceva îndepărtat, mult mai îndepărtat decât tufișurile cenușii ce mărgineau câmpia spre sud. Acolo copacii erau desigur verzi și colegii hoinăreau nepăsători prin parcuri și prin port lăudându-se cu „maturitatea” lor proaspăt dobândită. Dar nimănui nu-i păsa de el. Uitaseră că există, iar aici lumea nu părea impresionată de nimic. „Mary-Ann, Mary-Ann, Dumnezeu știe cu cine te săruți acum”…

Dar resorturile obosite ale mașinăriei din care era alcătuit Göran Stendahl începură să se destindă. Liniștea, somnul, hrana simplă, sănătoasă, și aerul, fură cheia care se răsucea, încet, încet, și curând simți nevoia unei activități.

Într-o seară stătea lângă radio și căuta muzică de jazz. Unchiul citea ziarul iar Sigrid călca în bucătărie. Din când în când ea arunca o vorbă și unchiul îi răspundea monosilabic de după ziar. Discutau ca de obicei despre semințe, despre vreme și vecini, așa că Göran se apropie cât putu de aparat, ca să nu-i mai audă. Colac peste pupăză, se auzea foarte prost și se gândea tocmai să închidă radioul și să meargă sus, la el, când prinse o melodie „îndrăcită” pe unde medii. Entuziasmat, începu să fredoneze și să bată în masă.

— Da da da do didi do do doo…

— Ce-i gălăgia asta îngrozitoare? se auzi din bucătărie. N-ajunge radioul?

Göran trase cu ochiul la unchi-su, care abia își stăpânea râsul îndărătul ziarului.

— Din partea mea poți să asculți, dar n-o enerva. De altfel nici nu-i ceva prea frumos…

Göran închise supărat radioul și de îndată ce acesta se opri Sigrid deschise larg ușa și continuă să discute:

— Ne ajută Fredereke la cartofi?

— Da, da. Auzi, Göran, vii și tu mâine la semănat cartofi?

— Nu mă pricep, știți bine, mormăi el furios și se urcă în camera lui.

Dar a doua zi când coborî în bucătărie – o fată tânără ședea pe laviță și vorbea cu Sigrid, iar masa era pusă pentru patru persoane.

— Bună-dimineața, spuse, și pentru că lui Sigrid nu-i dădu prin cap să facă prezentările, se prezentă singur. Ea se ridică, făcu o reverență și-i întinse o mână mică și caldă.

— Mă numesc Kerstin, spuse încet.

Göran se așeză de cealaltă parte a mesei, dar după aceea abia schimbară câteva cuvinte. Sigrid întrebă ceva, fata răspunse monosilabic și din când în când se uita cu sfială la el. Asta îl amuză. Nu te puteai aștepta la o purtare mai îndrăzneață de la o fată de paisprezece-cincisprezece ani dintr-un asemenea ținut. Dar când unchiul intră, stinghereala se risipi. Chipul fetei se deschise într-un zâmbet, ca o floare învoaltă. Deveni dintr-odată vorbăreață. Știa să și râdă.

În timp ce mâncau, Göran se uita la ea și se amuza. Rochia, rămasă mică și uzată, lăsa să se ghicească un bust dezvoltat. Câteodată vorbea ca un adult. Ochii fetei erau impresionant de mari și copilăroși, lungi și puțin pieziși. Arăta de vreo cincisprezece ani. Ceva între copil și femeie, adică nici una, nici alta, și, totuși, toate la un loc. Brusc, descoperi că era drăguță fetișcana asta subțirică și dreaptă, cu cele două panglici decolorate în păr. Gura era fragedă, blajină, cam mare, și când, o dată, li se întâlniră privirile, ea roși. După asta rămase cu pleoapele lăsate și nu răspunse decât rar la glumele unchiului, iar când terminară de mâncat, ieși grăbită în urma lui. Părea că o ia la fugă. Nici boneta roșie nu și-o aranjă cum se cade.

— Verișoară dragă, pot să-mprumut o salopetă? O să vă ajut și eu.

— Ți-a venit așa, deodată, pofta de lucru?

— Da. Doar dumneata mi-ai spus că ar trebui să m-apuc de ceva.

— Ascultă, nu-i suci capul lui Kerstin – e de familie bună!

— Nici a mea nu-i de lepădat, replică el. De altfel, am de gând să mă ocup de cartofi, ca toți ceilalți. Atâta tot.

Cinci minute mai târziu apăru îmbrăcat în salopetă, cu centură, și picioarele vârâte în niște cizme de cauciuc prea mari pentru el. Căruța stătea pe platformă, încărcată cu un plug, saci și câteva sape. Cu spatele rezemat de căruță – Kerstin. Unchiul înhăma caii în grajd și când îl văzu pe Göran strigă:

— Dacă tot vii cu noi, ia aduceți voi ultimii doi saci…

Fata se întoarse și se uită la el peste căruță. Brusc, Göran nu mai știu ce să spună, se simți caraghios în hainele prea mari și i se păru că râde de el. Kerstin fu cea care întrerupse tăcerea: