Adam și Eva

"Man muss nicht alles glauben was die Leute sagen; man muss aber auch nicht glauben das sie es ganz ohne Grund sagen".

Kant

Adam și Eva de Liviu Rebreanu

ÎNCEPUTUL

Odaia era albă ca un culcuș de fecioară. Apusul își filtra agonia prin două ferestre înalte, schițînd pe parchet doua romburi de lumina portocalie, care cuprindeau picioarele patului într-o îmbrățișare tremurătoare.

Un miros straniu de albeață respirau pereții proaspăt văruiți și se cernea în unde subțiri pe măsuța cu trei scaune dintre ferestre, pe soba de teracotă din colț, pe noptiera de la căpătîiul patului și chiar pe jilțul de paie în care veghea sora de caritate Dafina, îmbrăcată în șorț alb, cu bonetă albă pe creștet și cu o cruciuliță roșie între sînii plini de sănătate. Din unghere răsăreau umbre sfioase, cenușii, înaintau domol și apoi, brusc, se stingeau, ― speriate parcă de tăcerea deasă ce căptușea odaia și înghițea tic-tac-ul grav al pendulei atîrnate deasupra calendarului, pe fîșia de zid dintre cele două geamuri.

Dafina ședea neclintită, cu mîinile în poală pe ziarul împăturit frumos, privind la bolnavul care zăcea cu brațele întinse peste învelitoarea aibă, capul înfășurat într-un pansament alb din care i se vedea numai fața de ceară, vrîstată cu trei linii negre paralele ― sprîncenele, genele și mustățile. Pleoapele-i închise păreau niște pete violete, iar buzele cărnoase erau atît de palide ca de-abia ii se deosebeau marginile.

În ochii surorii de caritate mocnea înduioșare și nedumerire. Compătimea pe bietul bolnav cu toată pasiunea, mai ales de cînd descoperise că e victima unei drame amoroase. Era foarte blîndă și tot atît de sentimentală. Cîrlionții aurii răzvrătiți îi alintau obrajii rumeni, și ochii ei leneși, albaștri, pîlpîiau în lacrimi. Colega pe care a schimbat-o azi dimineață i-a șoptit în grabă ca pacientul e un profesor mare, că a fost împușcat de un muscal gelos, că l-au adus aseară tîrziu aci, la Sanatoriul Sf. Maria, și că doctorul Filostrat e tare înfuriat, ceea ce înseamnă că șansele de scăpare sunt puține...

Pentru Dafina, fire lacomă de iubiri romantice, cuvintele tovarășei fură ca un bob de sare pe o rană vie; inima îi sfîrîia de curiozitate. Dorea amănunte, multe, minunate, și nu venea nimeni să i le dea. Bolnavul nu se clintise toată ziua; nici cînd i s-a schimbat pansamentul n-a deschis ochii. Pe foaia de temperatură, cu litere caligrafice, scria doar numele: Toma Novac.

A avut mari speranțe în Universul pe care i l-a strecurat, spre amiazi, tovarășa. „Drama din Strada Albă" însă era lichidată în cîteva rînduri seci. Dafina le-a citit și răscitit, căutînd înțelesuri tainice în frazele convenționale. Negăsind ce rîvnea, sufletul i se scălda într-o tristețe sură în care pluteau, ca firicele destrămate dintr-o țesătură veche, cuvintele tipărite: „Ieri, pe la orele șapte seara, în Strada Albă no. 7, emigrantul rus Ștefan Alexandrovici Poplinski, stabilit de curînd în Capitală, venind de la Berlin unde se refugiase în urma revoluției, a tras patru focuri de revolver asupra d-lui Toma Novac, bine cunoscutul profesor de la Universitatea din București. Cauza crimei pare a fi eterna gelozie. Din primele cercetări ar rezulta că simpaticul profesor a fost surprins în flagrant delict de adulter cu tînăra și frumoasa soție a străinului gelos. Toate patru gloanțele au lovit în plin, încît profesorul Novac, transportat grabnic la sanatoriul doctorului Filostrat, se află în agonie. Numai o minune i-ar mai putea salva viața. Criminalul a fost arestat.

Doamna a scăpat neatinsă, alegîndu-se doar cu spaima. Crima a produs o senzație imensă deoarece asasinul este descendentul unei familii mari; se zice chiar că ar fi baron, în Capitală avea puține cunoștințe. Era hotărît să rămîie definitiv în țară, frumoasa lui soție fiind originară din Basarabia, unde se spune că ar avea moșii străvechi..."

Dar cum e eroina? Și cum s-au cunoscut, cum s-au iubit, cum au fost surprinși? Apoi criminalul?... Întrebările frămîntau pe Dafina în jilțul de paie ca într-un scaun de tortură, încerca să-și mai astîmpere setea cîntărind pe eroul dramei, îi plăcea, își zicea că merită să fie iubit și de o contesă, îl iubea.

Pe urmă îi veni să citească iar, mai atent, știrea din ziar. Poate că totuși va descoperi vreun semn între rînduri asupra pacientului iubit. Desfășură domol gazeta și se adînci în „Crima din Strada Albă".

Atunci Toma Novac ridică pleoapele ca și cînd s-ar fi trezit dintr-un somn fără visuri. O durere uniforma îi înfășură tot corpul.

Lumina moale îi ustura ochii mari negri, cu o lucire stranie, cu bulbii roșii ca înecați în sînge. Văzu întîi pendula dintre ferestre: limba se legăna rar, greoi, fără zgomot, iar cadranul părea spălăcit de nu putea distinge nici cifrele, nici minutarele. Dedesubt însă, pe calendarul de perete, citi ușor un șapte negru arab și altul roșu roman.

„Ciudat calendar!" îi trecu prin minte. „Și luna e scrisă cu cifre... N-am mai pomenit..."

Și numaidecît își zise, parc-ar fi vrut să-și controleze luciditatea:

„Ziua a șaptea din luna a șaptea... Coincidența!... Care-i luna a șaptea..."

În aceeași vreme însă privirile ochilor imobili lunecau, mirate și întrebătoare, de ici-colo:

„Unde sunt?... Ce s-a întîmplat?"

Pe frunte simțea o bandă de fier ce-i apăsa țeasta. Se gîndi să întindă brațul, să-și pipăie capul, încercarea de mișcare i-o reteză din începuturi o năvală de durere care-i stîrni un gemăt scurt, năbușit. Gemătul apoi scormoni alte dureri, ca niște cuțite înfipte deodată crestîndu-i trupul în mii de locuri, încît nu mai îndrăzni nici să închidă ochii.

Dafina auzi suspinul ca prin vis, se spăimîntă, scăpă ziarul din rnîini, sări în picioare și murmură buimăcită, apropiindu-se de pat:

― Doriți ceva, domnule?... O, bine că v-ați...

Toma Novac de-abia acum o zări. Îl supără atît de rău că strînse repede pleoapele, uitîndu-și suferințele.

„Sanatoriu!" se gîndi pe urmă mai nedumerit, aproape mînios. „Ce caut eu aici?... Ce s-a întîmplat?"

În loc de răspunsuri, urechile lui urmăreau respirația înfricoșată a surorii de caritate care rămăsese uluită lînga pat. Peste un răstimp îi auzi pașii, numai trei, foșnetul rochiei de stambă nouă, pîrîitul scaunului de nuiele și pe urmă fîșîit de hîrtie. Dafina își întocmea ziarul, clătinînd din cap, cu ochii la eroul ei, al cărui piept se zbuciuma ca sfîrticat de o gheară nevăzută.

În tăcerea ce-și urzea din nou paianjenișul în odaie, gîndurile bolnavului porniră furtunos după explicații. Amintirea însăși parcă i-ar fi fost rănită, nu izbutea să se înfiripeze. Crîmpeie vagi îi răsăreau și se stingeau în creieri, fără să se poată închega într-o rînduire cu rost. Tocmai tîrziu se ivi, șovăitor, chipul unei femei care-și smulse numele din caleidoscopul cioburilor de imagini: „Ileana..."

Apoi numele porni singur, în zigzaguri vertiginoase, să adune într-un mănunchi amintirile răzlețe și amorțite. Chipul femeii se limpezea acum: un căpșor blond cu niște ochi în care bulbucea fericirea... Îi răsări în suflet o bucurie atît de fierbinte că într-însa parcă i se topiră îndată toate durerile. O clipă. Apoi în spatele femeii se ridică o umbră care o îmbrățișă, din ce în ce mai brutal, pînă cînd vedenia bălaie se transformă într-o figură sălbatică și hidoasă cu privirea clocotitoare de ură. Pe urmă patru răbufnituri, ca lovituri de ciocan, îi răsunară în urechi, izgonind chiar fărămiturile de gînduri din creierii aprinși. Bubuiturile, mereu cîte patru, se repetau tot mai repede, amalgamîndu-se în sfîrșit într-un vîjîit prelung ce-i alerga prin oase, prin carne, prin nervi, ațîțînd pretutindeni focare de dureri. Apoi și vîjîitul se curmă brusc, parcă i s-ar fi extirpat rădăcinile auzului, lăsînd în urmă doar un întunerec amar în care rătăceau iarăși frînturi de gînduri, fără stăpîn, ca stropii de ploaie în noaptea vîntoasă de toamnă.

„Acuma trebuie să mor!" îi luci în sfîrșit deodată, ascuțit ca o săgeată.

Gîndul îl întărîta întocmai ca cleștele de fier ce-i zdrobea fruntea. Ar fi vrut să-l strivească, dar își simțea adormite toate puterile.

„Acuma trebuie să mor!" îi juca prin creieri, stăruitor, un ritm sprinten ca o sfidare.

Necutezînd să-l alunge căută să se împace cu el:

„Cine se naște trebuie să moară."

Un zîmbet ironic îi înflori alături. Asta era o lozincă de-a lui împrumutată din înțelepciunea populară. O repetase peste douăzeci de ani, tam-nesam, pretutindeni, ostentativ, deși își dădea seama cît e de ieftină. Și totuși, acuma parca vorbele acestea, în ciuda ironiei, au dobîndît un înțeles nebănuit de adînc!

„Moartea e o ipoteza pînă în momentul cînd omul se pomenește în brațele ei, fără nici o speranță de întoarcere".

Fraza apăru nechemată, ca un răspuns la lozinca lui răsuflată, își aducea aminte foarte clar cum a surîs, cu o superioritate îngîmfată, cînd a auzit-o întîia oară, dar nu se putea dumeri unde a auzit-o și cine a rostit-o? Silindu-se să descopere în trecut pe cel ce a spus fraza, se îmbulzi iar, poruncitor, gîndul:

„Acum trebuie să mor".

Atît de poruncitor astă dată, că-i stîrni veșnica întrebare:

„De ce?"

Înaintea lanțului de argumente, fără început și fără sfîrșit, prin care se silise o viață întreaga, zadarnic, să ajungă la o încheiere deplin satisfăcătoare, i se întruchipa în suflet iarăși femeia de adineaori, mai ispititoare, ca o călăuză pentru o cale lungă și necunoscută. Inima i se umplu deodată de o fericire dureros de mare. Numai o clipire ținu, dar clipirea parcă răscumpăra din belșug suferințele tuturor vieților.

„Fericirea adevărată e totdeauna o clipă ― se gîndi bolnavul, cu amintirea ei proaspătă în suflet. Mai multă n-ar putea îndura firea omului care, deseori, într-o viața de mulți ani, nu are norocul sa întîlnească nici clipa aceasta, nici măcar să se apropie de ea".

Toma Novac își simțea mintea limpede și liniștită, ca după o odihnă binefăcătoare. Amintirile îl pîndeau din toate ascunzișurile, se înșiruiau, zîmbeau, sfioase și albe ca florile castității, îi mîngîiau inima, vorbindu-i numai despre Ileana.

Era o dimineață de mai cînd a întîlnit-o, întîmplator, pe o stradă plină de lume. A recunoscut-o înainte de a se apropia de dînsa, deși n-o mai văzuse niciodată. De cîteva zile inima lui o aștepta și o căuta. Și a gasit-o printre miile de oameni indiferenți. I-a zărit mai întîi ochii verzi cu luminile calde și moi. S-a cutremurat pînă în temeliile ființei lui, ca și cînd i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieții. Apoi li s-au încrucișat privirile și din uimirea ei a înțeles că și ea l-a recunoscut deși nu l-a mai văzut niciodată.

Mergea la brațul unui bărbat străin, dar Toma simțea cum inima ei rămînea în urmă lîngă inima lui.

Șapte zile lungi a pierdut-o. Îndoieli și nădejdi i-au răscolit măruntaiele sufletului. Pe urma s-au întîinit iar, pe neașteptate. A urmărit-o pretutindeni, ceasuri întregi, pînă acasă, seara tîrziu. Și a doua zi a bătut la poarta ei, a intrat și s-au îmbrățișat înainte de a-și cunoaște numele, își dădeau seama amîndoi că sufletele lor se căutau de mult, poate de mii și mii de ani.

Străinul, la brațul căruia o zărise pe strada, i-a găsit îmbrățișați. În fața revolverului, Toma Novac a avut o singura grije: Ileana. A primit gloanțele fără nici o durere. Numai țipătul ei l-a durut, un țipăt desperat în care se sfîșia o inimă.

„Acuma trebuie să mor!" îi țîșni iar în creieri un fir de argint înroșit ce arse amintirile dimprejur, lăsînd în urmă un gol cenușiu.

Golul se mărea mereu ca o bășică în care sufli fără să-ți pese că s-ar putea sparge.

„Asta înseamnă ca se apropie sfîrșitul" ― se gîndi bolnavul și, pe portița gîndului, simțea cum se furișa în golul amenințător o dîră de groază care totuși părea plăcută.

În aceeași clipă, însă, Toma Novac mai simțea că sora de caritate a venit iar lîngă pat; îi auzea chiar bătăile inimii.

„Se uită la foaia de temperatură ― își zise dînsul. Acuma se uită la mine... Acuma ridică mîna... parc-ar vrea să-mi pipăie pulsul..."

Groaza dinlăuntru cu gîndurile de-afară se împreunară deodată într-un simțămînt de ușurare. Alte amintiri i se deșteptară, întîi încîlcite, apoi mai închegate și în sfîrșit rotunjite ca verigile unui lanț.

― A, Tudor Aleman! suspină Toma cuprins de o mulțumire mare. Da, da, Aleman... În sfîrșit.

Acum își dădu seama că Aleman a rostit fraza care-l zbuciumase adineaori și că amintirea lui a fost aici, la picioarele patului, lîngă sora de caritate, așteptînd doar prilejul să-și vestească prezența și să-i ofere toate lămuririle.

Un om mărunțel, slăbuț, cu un barbișon alb, cu părul alb și obrajii rumeni, cu niște ochi negri veșnic zîmbitori și atît de vii că privirea lor te pătrundea pîna în fundul sufletului. Toma Novac l-a cunoscut în casa avocatului Brebenaru, la un botez. A sosit tîrziu, în timpul slujbei religioase. Preotul citea și cînta, un dascăl fonf îi răspundea, iar lumea împrejur sporovăia pe înfundate. Singur Aleman asculta cu evlavie cuvintele evangheliei. La sfîrșit, după prezentări, Novac murmură indiferent:

― Frumoasă slujbă...

― Glasul lui Dumnezeu e totdeauna frumos ― zise batrînul cu o sclipire stranie în ochi.

Toma îl privi puțin mirat și trecu. Schimba cîteva vorbe cu Brebenaru, apoi cu o doamnă grasă și cochetă, apoi se întoarse iar la Aleman parcă l-ar fi atras o vrajă. Omulețul explica unei domnișoare nerăbdătoare ca moartea, ca și nașterea, n-are decît o însemnătate relativă în cursul adevăratei existențe a sufletului. Toma Novac, cu ironia-i obișnuită, își arunca lozinca în cumpănă.

Bătrînul însă răspunse grav, cu o frază care se înfipse ca o suliță în mintea profesorului:

― Moartea e o ipoteză pînă...

Nu se mai despărțiră toată seara. Vorbiră numai despre viață și moarte și despre Dumnezeu. Aleman spunea lucruri ciudate, dar cu atîta candoare în privire ca Toma îl asculta cu plăcere și numai în gînd își zicea că are de-a face cu un naiv.

― Naivitatea e virtute divină! spuse brusc Aleman, parca ar fi citit gîndul interlocutorului său. Naivitatea, nu filosofia.

― Din păcate însă sunt tocmai profesor de filosofie ― murmură Toma zîmbind.

― Știu. Am fost și eu ― urmă bâtrînul, puțin aprins. Ce-i drept, nu la universitate, ci la un biet liceu. Și am crezut în filosofie cum trebuie să fi crezut apostolii în Hristos. Dar cînd mi-a murit nevasta, cea dintîi, am întors spatele tuturor filosofilor. Atunci am priceput că filosofia e o jucărie de cuvinte. Un cuvînt explică alt cuvînt care lămurește iar un cuvînt, așa mereu, pîna ce, în pragul morții, sufletul se pomenește gol și părăsit în fața lui Dumnezeu.

― Din păcate însă eu sunt necredincios, așa că Dumnezeu... ― îl întrerupse Toma Novac, tot zîmbind, deși mai nerăbdător.

― Eram sigur! triumfă Aleman cu o mîndrie supărătoare. De altfel și eu am fost necredincios. Cînd te-ai dezgustat de filosofie, nu mai vrei să crezi în nimic. Așa și eu, pîna ce mi-a murit a doua nevastă.

― Moartea convertește de obicei pe necredincioșii care nu așteaptă decît să creadă! făcu Novac cu un gest elegant, dar și cam batjocoritor.

― Da, da! Fără nici o ironie, domnule profesor, se încăpățînă batrînul. Așa este! Căci moartea e taina tainelor și totodată cheia necunoscutului.

Oftă, își netezi barbișonul. Avea acuma ochii înlăcrimați și atît de blînzi, parcă s-ar fi scufundat într-un mister. Se uită la Toma cu umilință și cu căldură, încît profesorul se simți vinovat și se gîndi să-l împace cu o vorbă bună. Înainte de-a apuca să deschidă el gura, Aleman tresări ușor, ca și cînd și-ar fi venit în fire, și rosti, cu un ah în glas și cu obișnuita-i privire surîzătoare:

― Iată, am alunecat! Aici e sărbătoarea vieții și noi vorbim despre moarte. Daca îți face plăcere să continuăm, vino pe la mine, domnule profesor! Ca să te ispitesc, te anunț ca am și o bibliotecă interesantă. Cînd vrei să te aștept?

Toma Novac îi dădu o zi și o oră, mai mult în glumă. Era hotărît să nu meargă. N-avea vreme de pierdut cu discuții zadarnice despre lucruri zadarnice. Totuși, la data stabilită, bătu la ușa bătrînului, care-l întîmpină cu o bucurie zgomotoasă:

― Știam că ai să vii! Trebuia să vii! Ai vrut să mă ocolești, dar...

După vreun ceas de vorbărie Toma Novac îl întrebă:

― Adică d-ta crezi că ai dezlegat taina cea mare?

Tudor Aleman răspunse repede, cu o convingere aproape ostentativă:

― Încă de-acum șapte ani! Și de-atunci moartea nu mă mai spăimîntă, căci viața adevărată e una și neîntreruptă, dincolo de viața și moartea pămîntească. Viața e Dumnezeu!

― Un cuvînt explică alt cuvînt și așa mai departe ― glumi Novac. Ceea ce arată că filosofia n-a vrut să te părăsească, deși d-ta ai părăsit-o!

Atunci batrînul întrebă scurt, aspru:

― D-ta ai văzut cum mor oamenii?

― Cum mor?... Da... cred că da... ― îngînă Toma, nesigur din pricina uimirii.

― Ei bine, eu am văzut murind sute, sute de oameni! zise Aleman cu o înflăcărare subită, în care fîlfîia credința pătimașă. Și în ochii multora am zărit străfulgerările ce luminează și lămuresc misterul, în clipa morții de-abia omul e dezlegat să explice ceea ce n-a putut înțelege pe pămînt: începutul și sfîrșitul între care se înșiră cele șapte vieți ale sufletului. Cele mai cumplite chinuri ale morții trupești nu sunt în stare să înăbușe licărirea în care trăiește, în afară de timp și spațiu, scînteia divină. Am șovăit mult, și eu, pînă să înțeleg. Științele pozitive m-au obișnuit să-mi impun multiple verificări înainte de a crede.

― Un fel de metempsihoză împrospătată ― murmură profesorul, ridicînd din umeri.

― Poate că da... Fiindcă ținem negreșit să tălmăcim prin vorbe o realitate pe care numai sufletul o poate pătrunde. O, Doamne, ce ușor e să iei în rîs chiar pe Dumnezeu! adaogă batrînul cu imputare.

― Dar omul care gîndește, nu se poate mulțumi cu realități sufletești nelămurite! D-ta zici că ai pătruns rostul vieții și al lumii, înțelegerea d-tale totuși nu înseamnă nimic, dacă nu e accesibilă tuturor.

Toma Novac dorea o explicație clară, rotundă, ca un sistem în care toate părțile se potrivesc între ele spre a alcătui împreună un întreg. Aleman însă parcă se ferea de o expunere, obiectînd în răstimpuri că legile sunt o născocire omenească și deci incapabile să îmbrățișeze esența lucrurilor. Se pierdea în amănunte și digresiuni, iar cînd își dădea seama, revenea, începea altă idee.

― D-ta ai călătorit mult ― zise batrînul deodată vesel, ca și cînd ar fi găsit ce căuta. Nu ți s-a întîmplat să ai impresia că ai mai umblat prin unele ținuturi, deși știai bine că le vedeai întîia oară în viața asta? Sau n-ai întîlnit niciodată vreo persoană absolut necunoscută și pe care totuși să simți precis că o cunoști?

― Da... Exact! răspunse Toma înviorat. Chiar și d-ta... Din clipa cînd te-am văzut la Brebenaru, mă bate mereu gîndul că te-am mai întîlnit și mă întreb: unde?

― Aceeași siguranță o am și eu ― zîmbi Aleman. Parcă am fi fost buni prieteni, cîndva, demult, poate în altă viață.

― Dacă cumva n-o fi la mijloc vreo sugestie ― adaogă profesorul, gînditor.

― Nu, nu! Asta nu se lichidează cu o vorbă goală! se împotrivi batrînul. Sugestie! Iar o vorbă! Îndată ce lipsește explicația, vine un cuvînt sec s-o înlocuiască.

Se plimba agitat de ici-colo, cu mîinile la spate, bufnind. Apoi, parcă supărarea i-ar fi rînduit gîndurile, urmă:

― Cine vrea să explice totul prin cuvinte, ajunge curînd să nu poată explica nimic! Eroarea începe din clipa cînd vrem să identificăm cuvîntul cu spiritul. Sufletul n-are nevoie de cuvinte pentru a înțelege. Sufletul comunică direct cu lumea spirituală, cu lumea lumilor. Și doar spiritul e esența, spiritul etern, infinit, cuprinzător a toate, însăși lumea materială nu poate fi decît o față a esenței divine. Veșnica materie e implicată de esența ei. De altfel materia și toată lumea materială există numai în funcție de percepția omenească. Densitate, culoare, căldură, toate atributele materiei există numai pentru om. În fond nu e nici o deosebire între eterul sideral și corpurile cerești: toate sunt, în ultima analiză, o formă de manifestare a spiritului. Modificările aparente alcătuiesc și întrețin atributele fără număr. Precum materia se transformă neîncetat, dobîndind, prin aceasta, o existență efectivă, și spiritul are să-și asigure echilibrul atributelor printr-o perpetuă regenerare. Licăririle spirituale trebuie să se îmbine permanent cu schimbările din planul material. Regenerarea spiritului nu se poate săvîrși decît prin identificarea cu materia. Transformările materiei sunt astfel înfățișări diverse ale spiritului animator, începînd cu cele mecanice și pînă la cele biologice. Deosebirea e mimai de grade, încît gradul suprem ar fi omul în care spiritul se recunoaște pe sine însuși dincolo de scoarța materială.

Dacă materia e aceeași în atomii ei, spiritul cuprinde virtual toată dumnezeirea, întreg și parte sunt identice. Ca și atomii materiali, miliardele de miliarde de atomi spirituali se află într-o mișcare eternă între lumea materială și cea spirituală. Viața unui atom e însăși viața universului. Unul e totul și totul e unul.

Dar atomul material e echilibrul dintre două energii, în atomul spiritual echilibrul îl formează două principii. Echilibrul principiilor e spiritualitatea. Cînd atomul se rupe în planul spiritual, echilibrul i se frînge, principiile se diferențiază și se prăbușesc în planul material. Timpul și spațiul devin realități pentru părțile întregului, începe viața materială. Cele două principii însă rămîn esența spirituală și în transformările pe care le îndură ca animatori materiali. Spiritul pur palpită în ele ca un ideal spre care rîvnesc necontenit, întoarcerea în planul spiritual totuși e imposibilă pîna ce nu vor redobîndi, prin unire, echilibrul pierdut. Rîvna lor spre idealul spiritual se concretizează astfel în penibila încercare de a se regăsi și de a se reuni.

În planul material, cele doua principii reprezintă infinitele forme ale pozitivului și negativului, care, pe treptele mai de sus ale scării vieții, se numesc masculin și femenin. Cînd principiul își recunoaște originea, apare sufletul și omul! Iată acuma un atom spiritual pierzîndu-și echilibrul. Cele doua principii se diferențiază îndată în doua suflete, bărbat și femeie, sortite de-acum vieții materiale.

Urmează căi diferite spre aceeași țintă. Trebuie să treacă prin toate planurile existenței pămîntești, purtînd pretutindeni dorul lor de unire și permanenta nostalgie după lumea spirituală; în clipa cînd sufletul gol se întrupează, începe viața omului. Pentru suflet e încercarea supremă, încătușat complet în coaja materială, trebuie să-și recucerească anevoie cunoștința de sine, să urmeze supus legile vieții materiale. Mereu trează stăruie doar trebuința de-a găsi perechea lui de echilibru. Bărbatul și femeia se caută în vălmășagul imens al vieții omenești. Un bărbat din milioanele de bărbați dorește pe o singură femeie, din milioanele de femei. Unul singur și una singură! Adam și Eva! Căutarea reciprocă, inconștientă și irezistibilă, e însuși rostul vieții omului. Pentru a înlesni căutarea aceasta se fac, se refac și se desfac toate legile și convențiile morale și sociale, tot ceea ce se numește emfatic progresul omenirii. Instinctul iubirii e reminiscența originii divine. Prin iubire numai se poate uni sufletul bărbatului cu sufletul femeii pentru a redeveni parte din lumea spirituală. Iubirea aceasta e rodul divin al sufletului omenesc. Dumnezeu sub chipul iubirii trăiește în om.

Iubire și Dumnezeu, conștient sau inconștient, trebuie să alcătuiască suprema preocupare a sufletului omenesc. Fără de ele omul nici n-ar putea exista!

O viață omenească nu ajunge însă pentru a prilejui întîlnirea bărbatului cu femeia. Spațiul și timpul sunt piedici de care sufletul strîns în obezile materiale numai treptat le poate învinge. Apoi chiar cînd le-a învins, intervin obstacolele convențiilor sociale care de multe ori sunt mai puternice decît puterile oricărui om. Avîntul sufletului se sfarmă în clipa prăbușirii trupești. Moartea materială descătușează sufletul fără a-i înlesni posibilitatea de unire cu sufletul pereche. Unirea lor numai în viața materială poate fi mîntuitoare. Așa sufletul slobozit după întîia incarnare va pluti în alte planuri ale lumii ca o sărmană conștiință pură, așteptînd prilejul unei noi întrupări omenești. A doua viață pe pămînt începe, și moartea o curmă iar, și sufletul tot nu și-a dobîndit perechea adevărată. Apoi urmează a treia viața, secerată de a treia moarte. Apoi alta și iar alta. Poate că în timpul unei reîncarnări celălalt suflet a rămas în vreo sferă îndepărtată; atunci omul simte cumplit zădărnicia vieții pămîntești și a tuturor zbuciumărilor sale, încercînd să se apropie de Dumnezeu prin singurătate și meditație.

Cîte vieți terestre alcătuiesc o viață adevărată?... Șapte!... De ce tocmai șapte? O, Doamne, Doamne, de ce șapte? Dar pentru că șapte e numărul sfînt! A fost sfînt totdeauna, în toate sufletele!

Fiecare moarte materială pecetluiește regretul zădărniciei. În ochii muribundului, în lumina ultimei clipe, tremură durerea neputincioasă a sufletului. A trăit în zadar.

A șaptea viață aduce de-abia fericirea unirii cu celalalt suflet. De aceea a șaptea moarte cuprinde revelația. Fiindcă moartea a șaptea înseamnă sfîrșitul existenței materiale și începutul întoarcerii în lumea spirituală, sufletul retrăiește într-o străfulgerare toate viețile anterioare pentru a se putea bucura mai deplin de strălucirea vieții noi, eterne, ce-l așteaptă. De-acuma nu va mai rătăci în sferele lumii materiale, ci, transformat în principiu pur, echilibrat iarăși în atom spiritual cu celălalt suflet, redevenit de asemenea principiu. Își va relua existența divină în planul spiritual.

Și iată cercul închis! Spiritul regenerat prin materie, materia animată prin spirit! Unitatea desăvîrșită prin dualitate. Aleman se oprise de mult în fața lui Toma, care asculta cu ochii în pămînt. Glasul bătrînului avea inflexiuni ciudate. Cînd tăcu Aleman, Toma tresări, parcă tăcerea l-ar fi deșteptat dintr-un vis. Ridică fruntea. Aleman își mîngîia barbișonul cu amîndouă mîinile pe rînd, zîmbea plin de încredere.

― Pe d-ta te mulțumește aievea sistemul? întrebă Novac cu o sfială neobișnuită.

― Care sistem? se minună Aleman. Nu, nu! Nici un sistem! Sistem înseamnă o compoziție savantă, pe cînd eu ți-am povestit doar o evoluție sufletească!

― Dar evoluția d-tale, trebuie să recunoști, e o simpla combinație metafizică, domnule Aleman! zise Toma iar, puțin ironic. Pe de o parte disprețuiești filosofia ca pe o creație hibrida a minții, de alta parte însă clădești pe o revelație îndoielnica un adevărat labirint arbitrar.

Batonul se posomori și întrerupse cu o amenințare:

― Ai să te convingi totuși odată că vorbele sufletului merită mai multă încredere!

― Încrederea nu vine decît prin verificarea directă!

― Verificarea directă erezervata pentru clipa supremă! reluă Aleman mai patetic. Atunci ai să-ți aduci aminte! Eu sunt mai înțelept ca d-ta; am priceput din moartea altora și am învățat. Cei mulți nu se cumințesc decît prin moartea lor.

― În orice caz verificarea în clipa supremă e cam tardivă, așa că...

― Bine... bine... bine ― repetă bătrînul, mohorît, drept mcheiere. Nu mai stăruim!... Bine... bine... bine...

Totuși se împrieteniră. Se întîlneau des. Vorbeau mereu despre aceleași lucruri. Aleman găsea veșnic amănunte noi care credea că lămuresc mai bine ceea ce nu se poate pătrunde dintr-o singură ochire. Pe Toma însă îl interesa mai mult omul decît construcțiile lui. Uneori, gîndindu-se la el, se tulbura și-i bătea inima, roasă parcă de o teama. Atunci îndoiala îi șoptea: „Dar dacă?"... O alunga îndată. Se rușina că el, profesor de filosofie, poate fi zdruncinat de închipuirile unui bătrîn exaltat...