Aer rece

Îmi ceri să-ți explic de ce mi-e frică de un curent de aer rece, de ce tremur mai tare ca ceilalți atunci când pătrund într-o încăpere friguroasă, de ce par cuprins de greață și repulsie când răcoarea serii se strecoară prin căldura unei zile blânde de toamnă. Mai sunt unii care spun că reacționez la frig așa cum alții o fac la un miros urât, iar eu sunt ultimul care să resping această părere. Ce voi face este să povestesc cea mai îngrozitoare întâmplare pe care am trăit-o vreodată, și să-ți las libertatea de a judeca dacă îți ofer sau nu o explicație adecvată bizareriei mele.

Este o greșeală să crezi că oroarea este asociată inextricabil cu tenebrele, tăcerea și singurătatea. Eu am descoperit-o în strălucirea soarelui de după-amiază, în sunetul claxoanelor unei metropole și în interiorul populat al unei pensiuni ordinare și sărăcăcioase, cu o proprietăreasă prozaică și doi vlăjgani lângă mine. În primăvara anului 1923 făcusem rost de o slujbă plictisitoare la culme și fără profit la o revistă din New York. Neavând putința să plătesc vreo chirie exorbitantă, am început să mă mut dintr-o pensiune ieftină în alta, în căutarea unei camere care să îmbine calitățile curățeniei și decenței și ale mobilierului rezistent cu un preț rezonabil. Curând s-a vădit că nu aveam de ales decât între mai multe rele, dar după o vreme am dat de o locuință în West Fourteenth Street care mă dezgusta mai puțin decât altele pe care le încercasem.

Clădirea era un conac din piatră, cu patru etaje, ce data, se pare, de la sfârșitul anilor ’40 ai secolului al XIX-lea, garnisit cu lemn și marmură, a cărui splendoare pătată și înnegrită dovedea o decadență din înaltele sfere ale rafinatei opulențe. În camerele largi și foarte înalte, decorate cu tapete imposibile și ornate ridicol cu cornișe din stuc, plutea în aer o mucezeală deprimantă și un miros de mâncăruri exotice. Dar podelele erau curate, lenjeria se schimba destul de regulat, iar apa caldă nici nu se răcea, nici nu se închidea prea repede, așa încât am ajuns s-o consider măcar o locuință suportabilă în care se putea hiberna până când mă trezeam iar la viață. Proprietăreasa, o spanioloaică șleampătă, păroasă, pe nume Herrero, nu mă pisa cu bârfe sau cu reproșuri pentru becul electric care ardea până noaptea târziu în holul din apartamentul meu de la etajul trei, iar vecinii mei erau pe atât de taciturni și de necomunicativi pe cât și-ar dori oricine, în majoritatea lor spanioli puțin mai răsăriți. Numai zarva tramvaielor de jos, din stradă, mă deranja cu adevărat.

Mă aflam acolo de vreo trei săptămâni când s-a petrecut primul incident ciudat. Într-o seară, pe la ora opt, am auzit ceva picurând pe podea și, dintr-odată, mi-am dat seama că, de la o vreme, îmi trecea pe la nas un miros înțepător de amoniac. Căutând cu privirea, am observat că tavanul era ud și din el cădeau stropi, scurgerea provenind dintr-un colț dinspre stradă. Grăbindu-mă să elimin cauza problemei, m-am repezit la subsol s-o anunț pe proprietăreasă, care mă asigură că chestiunea avea să fie rapid rezolvată.

— El doctór Muñoz, strigă ea, urcând în goană scările înaintea mea, vărsat chimical. El e muy bolnav sa se oblojească solo – mai bolnav și tot mai bolnav – da’ nu vrea ajutor de la niciuna persona. E muy raro boala lui – tot timp face baie cu miros ciudat, și nu poate sa fie nervioso sau încălzit. Gospodăria o face solo – camaruț mic al lui e plin cu sticluț și mașinărie, și nu mai lucreaz ca doctór. Da’ odat a fost doctór mare – papá al meu din Barcelona auzit de el – și tocma ce reparat braț lovit la instalator. Nu iese niciodat, doar pe acoperiș, și Esteban, băiat al meu, duce mâncare și rufa și medicament și chimical la el. Dios mío, e clorur de amoniu cu care el doctór se păstreaz rece!

Doamna Herrero dispăru în sus pe scări, urcând la etajul patru, iar eu m-am întors în camera mea. Scurgerile de amoniac încetară și pe când curățam lichidul de pe jos și deschideam fereastra să intre aer, am auzit pașii grei ai proprietăresei deasupra mea. Pe doctorul Muñoz nu-l mai auzisem niciodată, în afară de anumite sunete ca ale unui mecanism ce funcționa cu benzină; căci doctorul avea pasul ușor și vătuit.

M-am întrebat o clipă ce suferință stranie ar fi putut avea acest om și dacă refuzul său încăpățânat de a primi ajutor din altă parte nu era cumva rezultatul vreunei excentricități fără temei. În starea unei persoane eminente care cunoaște declinul, am reflectat eu plictisit, există un grad infinit de patos.

Nu l-aș fi cunoscut niciodată personal dacă n-ar fi fost atacul de cord care m-a surprins spre prânz, într-o zi când scriam în camera mea. Medicii mă avertizaseră în legătură cu pericolul acestor crize și mi-am dat seama că n-aveam timp de pierdut. Așadar, amintindu-mi de spusele proprietăresei în privința ajutorului acordat de doctor muncitorului rănit, m-am târât până sus pe scări și am ciocănit ușor la ușa apartamentului de deasupra. Un glas bizar mi-a răspuns într-o engleză cultivată de undeva mai departe, din dreapta, întrebându-mă cum mă cheamă și pentru ce venisem. Odată ce curiozitatea i-a fost satisfăcută, se deschise ușa de lângă cea în care bătusem.

Un curent de aer rece mă întâmpină și, deși ziua era una dintre cele mai toride de la sfârșitul lunii iunie, mă scutură un frison pe când treceam pragul unui apartament încăpător, al cărui decor bogat și rafinat mă surprinse în acest cuib de mizerie și decrepitudine. O canapea extensibilă își juca rolul diurn, iar mobilierul din lemn de mahon, draperiile somptuoase, tablourile vechi și rafturile unei biblioteci ticsite de cărți indicau mai degrabă camera de lucru a unui domn decât un dormitor de pensiune. Abia acum am văzut că încăperea de deasupra mea, acea „camaruț” înțesată de sticle și mașinării despre care-mi vorbise doamna Herrero, nu constituia decât laboratorul unui doctor, iar locuit era doar spațiosul apartament de alături, ale cărui alcovuri confortabile și baia largă învecinată îi permiteau să-și ascundă toate dulapurile și ustensilele bătătoare la ochi. Doctorul Muñoz, fără îndoială, era un om de viță aleasă, care avea cultură și discernământ.