Agonie si extaz (Michelangelo) – volumul 1

Agonie si extaz (Michelangelo) de Irving Stone volumul 1

Cartea întâi:
Atelierul

1

Stătea în fața oglinzii din dormitorul de la etaj și își schița obrajii sfrijiți cu pomeții înalți, fruntea lată și urechile dispuse prea înspre spatele capului, cu părul întunecat cu o claie de cârlionți, și ochii de culoarea chihlimbarului, foarte depărtați unul de celălalt.

„Nu sunt creat prea bine, își spuse băiatul de treisprezece ani. Capul meu nu este bine proporționat, căci fruntea îmi domină gura și bărbia. Cineva ar fi trebuit să folosească firul cu plumb.”

Își mișcă ușor corpul vânos, cu mare atenție, ca să nu‑i trezească pe cei patru frați care dormeau în jurul lui, apoi își ciuli urechile ca să audă fluieratul prietenului său Granacci, dinspre Via dell’Anguillara. Cu mișcări rapide ale creionului a început să‑și retraseze chipul, lărgind ovalul ochilor, rotunjind fruntea, lățind obrajii înguști, făcând buzele mai pline, bărbia mai mare. „Gata, acum arăt mai bine. Păcat că o față nu poate fi redesenată înainte de a fi creată ca planurile pentru fațada Domului.”

Trilul unei păsări a ajuns în cameră prin fereastra înaltă de trei metri, pe care o deschisese în aerul rece al dimineții. Și‑a ascuns hârtia de desen sub perna de la capul patului și a coborât fără zgomot în stradă, pe scara în spirală, făcută din piatră.

Prietenul lui Francesco Granacci era un tânăr de nouăsprezece ani, mai înalt cu un cap decât el, cu părul blond și ochii ageri, albaștri. Ani în șir, Granacci i‑a furnizat materiale pentru desen și refugiu în casa părinților lui vizavi de Via dei Bentaccordi, precum și schițe împrumutate pe furiș din atelierul lui Ghirlandaio. Chiar dacă era fiul unei familii înstărite, Granacci a fost înscris ucenic în atelierul lui Filippino Lippi la zece ani, la treisprezece ani a pozat pentru figura centrală a tânărului înviat din pictura „Sfântul Petru înviind pe nepotul împăratului” din mănăstirea carmeliților, pe care Masaccio a lăsat‑o neterminată, iar acum era ucenicul lui Ghirlandaio. Granacci nu‑și lua în serios propria pictură, dar avea un ochi ascuțit pentru talentul altora.

— Și chiar vii cu mine de data asta?, a întrebat Granacci entuziasmat.

— Acesta‑i cadoul pe care mi‑l fac de ziua mea.

— Bine.

Îl luă pe tânărul său prieten de braț, conducându‑l pe Via dei Bentaccordi, ce fusese construită pe latura ovală a vechiului Colosseum roman, pe lângă zidurile închisorii Stinche.

— Ține minte ce ți‑am spus despre Domenico Ghirlandaio! Sunt ucenicul lui de cinci ani deja și îl cunosc bine. Fii umil. Îi place ca ucenicii lui să îl adore.

Au cotit îndată pe Via Ghibellina, chiar lângă Poarta Ghibellina, cea care marca hotarul celui de‑al doilea zid de piatră al orașului. Au trecut pe lângă superbul Palat Bargello, cu grădina plină de culoare a guvernatorului, la stânga lor, și apoi, după ce au cotit la dreapta pe strada Proconsulului, au mers pe lângă Palatul Pazzi. Băiatul și‑a trecut visător mâna peste zidul lui, cu blocurile‑i de piatră brută.

— Hai să ne grăbim, l‑a zorit Granacci. Acum e cel mai bun moment al zilei pentru Ghirlandaio, înainte să înceapă să deseneze.

Tinerii au trecut cu pași grăbiți pe străzile înguste, mergând pe strada Fierului Vechi, cu palatele‑i de piatră și scările exterioare ce duceau spre apartamentele de la etaj. Au traversat pe Via dei Corso și au zărit pe partea dreaptă, printr‑o crăpătură în Via dei Tedaldini, un fragment al Domului, acoperit cu țigle roșii, și după încă o casă, spre stânga, Palatul Senioriei, cu arcadele sale, cu ferestrele și crenelurile de piatră roșiatică ale turnului ce se ridicau pe cerul florentin în albastrul palid al răsăritului. Ca să ajungă la atelierul lui Ghirlandaio au trebuit să treacă prin Piața Veche, unde, atârnați pe tarabele măcelarilor, erau expuși viței despicați de‑a lungul șirei spinării. De aici nu mai rămâneau decât câțiva pași pe strada Pictorilor, până la colț cu Via dei Tavolini, unde se vedea ușa deschisă a atelierului lui Ghirlandaio.

Michelangelo s‑a oprit un moment să privească statuia de marmură a Sfântului Marcu, a lui Donatello, în nișa bisericii Orsanmichele.

— Sculptura e cea mai nobilă artă!, a exclamat el, cu vocea plină de emoție.

Granacci a rămas surprins că prietenul lui i‑a ascuns de‑a lungul a doi ani de prietenie admirația sa pentru sculptură.

— Nu sunt de acord cu tine, a adăugat el liniștit. Dar nu te mai holba, avem treabă de făcut.

Băiatul a tras adânc aer în piept. Apoi pășiră împreună în atelierul lui Ghirlandaio.

2

Atelierul era o cameră cu tavanul înalt, în care plutea un miros înțepător de vopsea și cărbune. În mijloc se afla o masă de scânduri nerindeluite, puse pe capre din lemn, în jurul căreia stăteau ghemuiți pe bănci șase ucenici somnoroși.

Într‑un colț, un bărbat măcina culori într‑un mojar, iar de‑a lungul peretelui erau sprijinite cartoane colorate cu fresce terminate deja de maestru, „Cina cea de Taină” a Bisericii Ognissanti și „Chemarea primilor apostoli”, pentru Capela Sixtină din Roma.

În spate, într‑un colț ferit, pe o platformă ridicată, stătea un bărbat de aproape patruzeci de ani, a cărui masă de lucru era singurul loc ordonat din atelier, cu rânduri îngrijite de penițe, pensule, caiete de schițe, foarfece și alte instrumente atârnate de cârlige, iar în spatele lui, pe rafturi, erau volume de manuscrise ornamentate.

Granacci se opri în fața mesei maestrului său.

— Signor[1]Ghirlandaio, acesta este Michelangelo, cel despre care v‑am spus.

Michelangelo s‑a simțit țintuit de ochii vestiți pentru că putem vedea și memora dintr‑o privire mai mult decât ochii oricărui alt artist din Italia. Dar și băiatul și‑a folosit ochii ca pe niște penițe de argint, desenând pentru un portofoliu imaginar pe artistul care stătea deasupra lui într‑o haină azurie, cu o pelerină roșie peste umeri ca să‑l protejeze de frigul lui martie, cu o tichie roșie. Avea fața delicată cu buze pline, purpurii, obrajii trași, părul negru abundent, cu cărare pe mijloc, purtat până la umeri, cu degetele lungi și suple ale mâinii drepte strânse în jurul gâtului. Tânărul Michelangelo și‑a adus aminte de Granacci povestindu‑i exclamația lui Ghirlandaio de‑acum câteva zile:

— Acum că am început să înțeleg această artă, ce păcat că nu pot avea toate zidurile Florenței, să le acopăr cu fresce.

— Cine este tatăl tău?, a întrebat Ghirlandaio.

— Lodovico di Lionardo Buonarroti‑Simoni.

— Am auzit de el. Câți ani ai?

— Treisprezece.

— Aici începem cu ucenicii la zece ani. Ce ai făcut în ultimii trei ani?

— Mi‑am pierdut timpul la școala lui Francesco da Urbino, studiind latina și greaca.

Un freamăt abia perceptibil al buzelor întunecate ca vinul ale lui Ghirlandaio arăta că‑i place răspunsul.

— Poți să desenezi?

— Pot să învăț.

Granacci, vrând să‑și ajute prietenul, dar neputând să dezvăluie că‑i împrumutase lui Michelangelo schițe din atelierul lui Ghirlandaio ca să le copieze, se grăbi să spună:

— Are mână bună. A desenat pe pereții casei din Settignano a tatălui său. Unul, un satir…

— A, un muralist, remarcă glumeț Ghirlandaio. Mi‑am mai găsit un rival acum, la bătrânețe.

Michelangelo era atât de concentrat, încât îl luă în serios pe Ghirlandaio.

— N‑am încercat niciodată culorile. Nu e stilul meu.

Ghirlandaio a rămas surprins de răspuns, dar se strădui să nu o arate:

— Văd că nu‑ți lipsește modestia. N‑o să‑mi devii rival, nu pentru că n‑ai avea talent, ci pentru că nu‑ți pasă de culori.

Michelangelo simți, mai degrabă decât să audă, în spatele său, vaietul lui Granacci.

— Nu la asta m‑am referit.

— Ești mic pentru treisprezece ani. Arăți prea fragil pentru munca grea a acestui atelier.

— N‑ai nevoie de mușchi puternici ca să desenezi.

Băiatul își dădu seama că a fost momit să spună ce nu trebuia și că, pe lângă asta, mai și ridicase tonul. Ucenicii și‑au ridicat privirile la auzul acestor vorbe. După câteva clipe, buna dispoziție a lui Ghirlandaio se făcu din nou simțită.

— Prea bine, dac‑ar fi să schițezi ceva pentru mine, ce anume ai desena?

Ochii lui Michelangelo se plimbară peste atelier, adunând impresii așa cum adună tinerii struguri la culesul viilor.

— De ce nu chiar atelierul?

Ghirlandaio a râs scurt, disprețuitor, ca și cum ar fi fost salvat dintr‑o situație stânjenitoare.

— Granacci, dă‑i lui Buonarroti hârtie și cărbune.