Turnul nebunilor

Turnul nebunilor de Irving Stone (Freud) volumul 1

Se mișcau vioi în sus, pe potecă, siluetele lor tinere și zvelte înaintând în pas cadențat. În poiana din apropiere licăreau floricele galbene care contrastau plăcut cu verdele ierbii. Deși florile multicolore, cu petale de mătase muriseră după Paști, erau o mulțime de buruieni, primule și măceși, care așterneau un covor vesel pe sub mesteceni.

Bărbatul nu era foarte înalt, abia dacă măsura un metru șaptezeci când stătea drept. Însă simțea că are exact statura potrivită pentru fata care pășea cu grație alături de el. Aruncă pe furiș o privire spre profilul Marthei Bernays, cu bărbia ei puternică, cu nasul și fruntea bine conturate. Îi venea greu să creadă ceea ce se întâmplase. Avea numai douăzeci și șase de ani, era pasionat de munca de cercetare de la Institutul profesorului Brücke și numai după cinci ani își putea permite să iubească, iar de căsătorie îl despărțeau zece ani încheiați. Fusese un student mediocru la chimie, dar învățase că dragostea și timpul calendarelor nu se pot amesteca.

— Imposibil. Nu-mi vine să cred că mi s-a întâmplat tocmai mie lucrul ăsta! spuse bărbatul.

Fata se întoarse mirată spre el. Lumina din crâng părea blândă pentru că mestecenii cenușii ca niște elefanți își pierduseră crengile de jos și umbrele mari de frunze îi apărau de razele soarelui. Poate că tocmai umbra molatică a arborilor din crângul de la Mödling dădea un farmec aparte chipului Marthei. Fata nu se considera frumoasă, dar lui i se părea extrem de atrăgătoare cu ochii ei mari verzui-cenușii. Avea o fire blândă, sensibilă, priviri pătrunzătoare și spirit de independență. Părul ei castaniu, des, era despărțit printr-o cărare pe mijlocul capului și pieptănat apoi după urechi. Avea un nas frumos, puțin cârn și o gură încântătoare, sau cel puțin așa considera el, cu buze roșii, pline. Bărbia părea neobișnuit de voluntară pentru un chip atât de blând.

— Ce ți se pare imposibil?

Ajunseseră la o cotitură a potecii unde razele soarelui străpungeau acoperișul verde.

— Am vorbit cu glas tare? Probabil că e din cauza liniștii din pădure. Trebuie să fiu mai atent.

Se așezaseră pe o stâncă ce domina un mic platou aflat la mijlocul drumului, de unde puteau să admire priveliștea asupra așezării Mödling care se întindea la picioarele lor. De la orchestra care cânta în Kurpark se auzeau frânturi de melodie. Mödling era un orășel încântător, aflat la distanță de o oră cu trenul de Viena. Devenise o stațiune la modă pentru vienezi: acoperișurile de țiglă străluceau în soarele de iunie. Mai departe, viile se cățărau pe pante, purtând ciorchinii grei și umflați al căror vin nou avea să facă deliciul vienezilor primăvara următoare în vestitele Heurigen Stüberln din Grinzing.

Martha Bernays venise în vizită la niște prieteni de-ai familiei care aveau o casă pe Grillparzergasse din Mödling. Sigmund luase în dimineața aceasta Südbahn-ul, trenul de sud de la Viena. Se plimbaseră prin Piața Împăratul Franz Joseph, cu statuia frumos ornamentată și aurită, ridicată în memoria victimelor ciumei – Pestsäule, trecuseră apoi pe Hauptstrasse pe lângă vechea primărie cu ceasul ei și spirala în formă de bulbi de ceapă suprapuși. O luaseră apoi pe Pfarrgasse, pe lângă biserica Sf. Othmar care se înălța mult deasupra orașului. În fața bisericii se afla un turn rotund de piatră.

— Seamănă cu un baptisteriu italian, remarcă Martha, dar cei din Mödling susțin că este un osuar foarte vechi. În calitate de doctor în medicină, poți să-mi spui cum aruncau acolo oasele fără carnea de pe ele?

— Ca doctor începător, lipsit de orice experiență, îți mărturisesc că n-am nici cea mai vagă idee. Dar ce-ar fi să scrii tu o lucrare științifică pe tema asta? Aș putea s-o prezint Facultății de Medicină și să cer să ți se acorde diploma. Ți-ar plăcea să fii doctoriță?

— Nu, vreau să fiu gospodină la casa mea și mamă cu o jumătate de duzină de copii.

— Nu ai ambiții ieșite din comun. În mod normal n-ar trebui să întâmpini prea mari greutăți în realizarea lor.

Ochii aveau un fel anume de a deveni verzi ca smaraldul când priveau spre adâncul pădurii.

— De fapt, n-aș vrea să am probleme după realizarea lor. Nu-mi doresc decât să-mi iubesc soțul și să trăiesc în liniște cu el o jumătate de veac.

— Ești o ambițioasă, Martha.

O cunoștea de prea puțin timp ca să poată enumera toate calitățile care o făceau să-i fie dragă, dar acum se simțea fermecat de vocea ei. Martha avea douăzeci și unu de ani. Era din Hamburg, cel mai mândru din toate orașele hanseatice. Vorbea germana literară, curată, precisă, atât de diferită de graiul lejer, grăbit al vienezilor, un Schlamperei propriu lor. Martha îi explicase de ce își păstrase dicția aceasta atât de pură, deși colegele ei de școală o învinuiau că este arogantă, îngâmfată și mândră, acuzații pe care le formulează în mod curent vienezii împotriva burghezilor puternici, prosperi, mândri și liberi de la Hamburg. Tatăl Marthei, Berman Bernays, lucrase timp de zece ani ca asistent deosebit de apreciat al vestitului economist Lorenz von Stein de la Universitatea din Viena, până când murise pe neașteptate, cu doi ani și jumătate în urmă, în 1879.

— Când m-am dus pentru prima oară la școală, la Viena, aveam opt ani, îi spuse Martha lui Sigmund. Bineînțeles că am copiat imediat pronunția colegelor mele de clasă. În loc de Stadt spuneam Sch-tadt, în loc de Stein – Sche-tein. Tatăl meu m-a luat la el în birou și mi-a spus: „Micuțo, tu nu vorbești limba germană. Nu se spune Sscch-tadt sau Sscch-tein, ci S-tadt și S-tein. Asta este germana adevărată.” În ziua următoare le-am spus părinților mei că ni se servise o prăjitură nouă, numită Schtrudel. Tata a spus: „Nu știu ce este asta, dar, indiferent ce ar fi, îi vom spune S-trudel”. Colegele mele de clasă au decis, în cele din urmă, că era vorba de un defect asemănător balbismului, pentru care se cuvine să fiu compătimită.

Și-au continuat plimbarea pe o potecă ce șerpuia printre copacii marcați cu dungi de diferite culori, în așa fel încât turiștii să nu se rătăcească în pădurea splendidă și deasă care se întindea la sud-est de Viena. Poteca era acoperită cu cetină alunecoasă, și Sigmund o ținea pe Martha de cot ca să nu cadă. Acum soarele era fierbinte, însă din straturile de cetină se ridica un miros îmbătător de rășină. De undeva, de sus, se auzi o chemare:

— Alo! Unde sunteți? Mai repede, leneșilor!

Își imaginau că Eli, fratele Marthei, mai în vârstă decât ea cu un an și jumătate, o luase înainte ca să nu-i inoportuneze. În realitate, Eli avea o adevărată pasiune pentru ocolișuri și trebuia să umble de două ori mai repede decât toți ceilalți pentru a străbate aceeași distanță.

Mai aveau de mers un sfert de oră până în creastă. De acolo aveau o priveliște încântătoare: Kallenberg – socotit muntele Vienei – se înălța la vreo cincisprezece kilometri spre nord, stând de strajă orașului.

Sub coroanele îngemănate ale copacilor se afla o micuță cafenea; grupurile de excursioniști veniți în familie duminica se așezau pe bănci la mese rustice și beau cafea sau bere. Sigmund descoperi o măsuță cu tăblia de piatră și cu scaune împletite și comandă trei sticle de Kracherl cu aromă de zmeură. Eli înghiți limonada pe nerăsuflate, sări imediat în picioare ca un țap și plecă în căutarea altor poteci. Le aruncă peste umăr în ultima clipă:

— Să nu hoinăriți prin pădure. O să mă întorc să vă iau.

Ședeau cu fețele întoarse spre soarele blând, a cărui căldură le lipsea așa de mult în timpul asprei ierni vieneze.

Sigmund întinse brațul și puse mâna cu palma în sus în mijlocul mesei. Fata își lăsă ușor mâna într-a lui. Palma ei era răcoroasă, liniștită, cu pielea proaspătă și umedă în încleștarea lui. Martha îl privi de aproape, drept în ochi, pentru prima oară. Deși familiile lor se cunoșteau, ea și cu Sigmund se întâlniseră pentru prima oară cu aproape două luni în urmă. Sigmund avea un nas puternic, cam osos, care-i domina figura, părul negru, des și lucios, pieptănat într-o parte, spre urechea dreaptă. Purta bărbuță și mustață. Avea o frunte înaltă, ochi negri, mari, puțin sașii, care îi luminau fața atrăgătoare.

— Vorbește-mi despre munca dumitale. Nu vreau să par indiscretă, dar nu știu despre dumneata decât că ești tehnician preparator la laboratorul de fiziologie al profesorului Brücke.

— Da, eu prepar lamele pentru prelegerile profesorului. Își trase scaunul mai aproape și picioarele acestuia scrâșniră pe pietriș. Să încep cu începutul sau cu sfârșitul?

— Cu începutul, așa cum e firesc.

— Primii mei patru ani de studii medicale nu au fost străluciți, cu excepția perioadei în care, pe când aveam douăzeci de ani, profesorul meu de zoologie, Herr Carl Claus, m-a trimis de două ori la Triest, unde înființaseră o stațiune experimentală de zoologie. Am lucrat atunci la structura gonadică a țiparilor.

— Ce înseamnă „gonadic”?

Eli veni în pas rapid spre ei, strigând:

— Gata, e timpul să pornim înapoi! și dispăru aproape imediat în umbra pădurii. Martha și Sigmund îl urmară fără tragere de inimă, pornind pe poteca verde. Câteva clipe mai târziu dădură peste un copac căzut de-a curmezișul cărării. Sigmund o ajută să treacă peste trunchiul gros. Și nu se putu abține să nu observe că fata avea glezne zvelte, elegante. Drumul coti brusc, și cei doi tineri se treziră într-o poiană înecată în soare, care lumina o prăpastie. Tăietorii de lemne stivuiau butucii cu precizie matematică în șiruri de o sută douăzeci de centimetri.

— Ce bine ar fi, murmură el, dacă am putea și noi să ne aranjăm zilele și rezultatele vieții așa cum își stivuiesc buștenii acești tăietori de lemne.

— Și nu putem?

— Putem oare? Să fie posibil? Eu așa cred, Martha. Cel puțin așa sper. Este în firea mea să iubesc ordinea și să fug de haos.

Merseră un timp în tăcere. Întrebările de mai înainte rămăseseră parcă suspendate deasupra lor. Dacă Sigmund refuza să-i răspundă, nu intenționa să mai abordeze problema însă, dacă o trata ca pe o persoană egală în grad cu el, Martha avea să-și dea seama că o judecase și o găsise pe potriva lui. Sigmund începu să vorbească pe tonul calm, academic, pe care îl folosea atunci când mediciniștii mai tineri veneau la el la consultații.

— Dicționarul definește gonada ca o „glandă sexuală nediferențiată, care conține și ovulul și spermatozoidul”. Sarcina mea era să localizez testiculele țiparului. Numai un singur om, dr. Syrski, a găsit niște vagi urme. Trebuia ca eu să confirm sau să infirm descoperirea lui.

Martha fu cât pe-aci să se împiedice când el rostise cuvântul „testicule”, dar se ținu bine. Se întoarse spre el și întrebă:

— Ce este așa de important în localizarea testiculelor unui țipar? Și de ce n-au fost descoperite acum o mie de ani?

— Bună întrebare. Își strecură ușor brațul pe sub al ei. Numai că în sezonul de împerechere nu există nici o modalitate de a identifica organul masculin. Înainte să se împerecheze, țiparii se duc în mare. Nimeni nu i-a prins niciodată asupra faptului. Până acum nu s-a găsit un țipar mascul matur. Dar poate că lucrul acesta nu a interesat pe nimeni.

— Și dumneata ai găsit ceea ce căutai?

— Așa cred. Dr. Syrski a avut dreptate și eu am contribuit la demonstrarea teoriei lui. Profesorul Claus a citit lucrarea mea la o întâlnire a Academiei de Științe și a publicat-o după aceea în Buletinul Academiei. Asta a fost acum cinci ani. Nimeni nu mi-a contestat descoperirea.

În vocea lui se simțea o notă de mândrie, ca și când cel mai bun lucru pe care ar fi putut să-l facă un om pe lumea aceasta ar fi fost să muncească conștiincios. Aprobarea care se citea în ochii ei îl îndemnă să continue. Se trezi că își expune convingerile intime cu naturalețe, așa cum nu mai comunicase niciodată cu o femeie, tânără sau vârstnică.

— Întreaga problemă depășește aplicația practică a teoriei profesorului Claus cu privire la hermafroditismul la animale, deși se pare că țiparul ar intra în această categorie. Cercetarea științifică trebuie să se desfășoare în afara moralei convenționale. În știință, ignoranța este dăunătoare și cunoașterea e benefică. Noi am apărut pe această lume cu mult timp în urmă – Charles Darwin sugerează că este vorba de câteva milioane de ani. La început nu știam nimic despre forțele care ne înconjurau. Dar în toate aceste milioane de ani, creierul omenesc a alungat puțin câte puțin ignoranța, acumulând înțelepciune câștigată cu multă trudă. Aceasta este cea mai mare aventură a omenirii: să găsească ceva ce nu s-a mai știut sau nu s-a înțeles mai înainte. Nu fiecare cunoștință nouă trebuie neapărat să aibă o aplicabilitate în practică, cel puțin nu pe moment. Este o victorie suficientă dacă am descoperit ceva și am reușit să confirmăm acest lucru pe bază de documente, împrăștiind o părticică din întunericul care domnea acolo mai înainte.