Alchimistul

Chiar în vârful unei coline înverzite, pe coastele căreia cresc copacii noduroși ai unei păduri datând din epoci imemoriale, se înalță vechiul castel al strămoșilor mei. Vreme de secole, a slujit drept adăpost și feudă neamului nostru semeț, cu o vechime ce întrece pe oea a meterezelor acoperite de mușchi și care dominau, odinioară, câmpia aspră și sălbatică din jur. Turnurile îmbătrânite, purtând pecetea furtunilor stârnite prin generații și fărmițându-se astăzi sub neînduplecata, sub cumplita apăsare a timpului, făceau parte, în Evul de Mijloc, dintr-o fortăreață formidabilă, printre cete mai redutabile din Franța. De la înălțimea turnurilor crenelate și a meterezelor sale, baroni, conți, până și regi au fost ținuți în șah și niciodată spațioasele ei săli de arme n-au răsunat sub pașii cuceritorilor.

Dar lucrurile s-au schimbat mult după epoca feudală. Austeritatea a înlocuit fastul de dinainte. Prea mândri de numele lor încât să se dedice comerțului, înaintașii mei s-au despărțit încetul cu încetul de bunurile posedate. Nici castelul n-a fost cruțat: zidurile i se macină, parcul e năpădit de ierburi crescute nebunește, șanțurile de apă sunt goale, iar turnulețele amenință să se prăbușească. Înăuntru, pardoselile denivelate, tapiseriile învechite, lambriurile mâncate de cari povestesc istoria noastră lugubră, aceea a unei splendori apuse.

Pe măsură ce se scurgeau secolele, cele patru turnuri mari au căzut pe rând în ruină, până în ziua când n-a mai rămas decât unul să-i adăpostească pe rarii descendenți ai seniorilor, atotputernici cândva, ai acestor locuri.

Într-una din camerele spațioase și lugubre ale turnului pomenit, eu însumi, Antoine, ultimul dintre nefericiții și blestemații conți de C., am văzut lumina zilei cu nouăzeci de ani în urmă.

Primii ani ai vieții mele agitate i-am petrecut între aceste ziduri și în aceste păduri întunecoase, ca și prin râpele și peșterile sălbatice din coasta colinei. Nu mi-am cunoscut niciodată părinții. Tatăl mi-a fost ucis la vârsta de treizeci și doi de ani, cu o lună înainte de a mă naște eu, de o piatră desprinsă dintr-unul din crenelurile castelului. Iar mama a murit aducându-mă pe mine pe lume. M-a crescut un bătrân servitor foarte inteligent care răspundea la numele de Pierre. Eram unicul copil, iar singurătatea îmi era și mai adâncă din pricină că tutorele meu mă obliga cu strictețe să stau departe de copiii țăranilor, ale căror locuințe se risipesc în câmpie, la poalele dealului.

Pe atunci, Pierre îmi spunea că această regulă trebuia respectată deoarece prin naștere eram așezat foarte sus față de oamenii de rând. Acum știu că țelul său adevărat era să mă împiedice să aflu ceea ce se povestea noaptea, cu voce scăzută, la lumina focului din vetre, despre cumplitul blestem ce apăsa asupra familiei noastre. Izolat și lăsat de capul meu, mi-am petrecut o bună parte din copilărie citind vechile volume care umpleau biblioteca prăfuită a castelului și plimbându-mă prin pădurea fantomatică de pe colină. Foarte curând m-a lovit melancolia. Nu mă mai interesa decât ceea ce ținea de natura misterioasă și de ocultism.

N-am reușit să cunosc prea multe lucruri despre familia mea, însă puținul pe care l-am aflat m-a impresionat profund. Poate că această trăsătură curioasa o datorez reținerilor lui Pierre când se întâmpla să-mi vorbească despre ai mei, dar adevărul e ca mereu se întâmpla să nu pot auzi pronunțându-se numele stirpei mele fără să tremur de spaimă.

Pe măsură ce creșteam, am pus cap la cap fragmentele de informație pe care reușisem cu greu să le smulg de pe buzele bătrânului meu preceptor. Povestea lui se referea la niște împrejurări care întotdeauna mi-au părut stranii, dar pe care acum le găseam neliniștitoare. E vorba de vârsta precoce la care toți conții din neamul nostru își găsiseră moartea. Până atunci crezusem că eram o familie de oameni cu viață foarte scurtă, însă am început să reflectez la toate acele decese premature și să fac legături între ele și divagațiile bătrânului, care pomenea adesea de blestemul ce, de secole, îi împiedica pe toți deținătorii titlului să treacă de treizeci și doi de ani.

În ziua când aniversam douăzeci și unu, bravul Pierre mi-a înmânat un manuscris care, spunea el, fusese transmis din tată în fiu de multe generații. Conținutul său mi-a părut foarte îngrijorător, iar lectura acelui document a avut darul să-mi confirme cele mai teribile temeri. Pe vremea respectivă, credința mea în supranatural era de nezdruncinat; altfel, cum să-mi explic faptul că n-am respins cu dispreț istoria aceea incredibilă?

Pergamentul data din secolul al XII-lea, când vechiul castel se afla în apogeul puterii sale. Evoca portretul unui personaj care trăise odinioară pe pământurile noastre. Un bărbat cu mari merite, deși condiția sa îl plasa doar cu puțin deasupra țăranilor. Se numea Midiei, dar fusese poreclit cel Rău din cauza sinistrei sale reputații. El cunoștea, într-adevăr, înfiorătoarele secrete ale magiei negre și ale alchimiei. Și fiindcă mersese cu studiul mult dincolo de ceea ce-i îngăduia propria sa stare socială, cercetările lui privitoare la piatra filosofală sau la elixirul vieții eterne îi terorizau pe săteni. Michel cel Rău avea un fiu, Charles, un băiat la fel de versat în științele oculte și care primise porecla Vrăjitorul. Cei doi locuiau chiar la marginea satului și erau bănuiți că se dedau unor practici dintre cele mai odioase. Se spunea, de pildă, că bătrânul Michel își arsese de vie nevasta într-un sacrificiu destinat diavolului, iar răpirea fără urme a mai multor copii de țăran tot lor le era pusă în seamă. Cu toate acestea, în întunecata fire a tatălui și a fiului exista o mântuitoare rază de umanitate. Bătrânul își adora fiul, iar tânărul nutrea pentru tatăl său o iubire mistică.