Alergand dupa un vis

Alergand dupa un vis de Mary Arbor

Capitolul 1

Este, fără îndoială, o experiență deconcertantă să prinzi trenul în ultima clipă, să-ți arunci valiza în vagon și să te prăvălești pe banchetă cu o umilitoare lipsă de demnitate. Totuși, un asemenea incident are și el compensațiile lui. Cel puțin, nu-ți rămâne timp pentru despărțiri prelungite; ba chiar, când Julia Dolland și-a tras răsuflarea suficient ca să se aplece pe fereastră, trenul pornise deja de pe peronul Gării de Nord din Paris, iar silueta surorii Marie Thérèse abia se mai distingea în grupul de oameni rămași pe peron, după robele ei negre voluminoase și boneta albă scrobită care-i încadra fața rotundă și trandafirie.

Făcându-i semn cu mâna, cam fără vlagă, Julia închise fereastra și se așeză mai comod în colțul compartimentului. Pentru prima oară, își privi tovarășii de drum, care erau doar trei. Lângă ușă, două femei, vizibil englezoaice, conversau aplecate una spre alta. Vorbeau încet, într-adevăr, dar cu acea indiferență totală a străinilor la adresa faptului că-i poate asculta cineva, iar cuvintele lor ajungeau clar până la urechile Juliei. Era atât de preocupată de faptul că le auzea involuntar, încât nici nu-l observă pe pasagerul din fața ei, un bărbat ascuns după ziarul pe care-l citea.

— Să întârzie atât de mult la un tren care merge așa de departe ca ăsta... Latinii ăștia sunt de-a dreptul imposibili... N-au deloc noțiunea timpului...

Femeia care vorbea, îmbrăcată într-un taior elegant de tweed, cu pantofi și mănuși asortate perfect, își țuguie buzele cu dispreț.

— Se spune că franțuzoaicele sunt elegante... Nu arată rău, fata, dar ai mai văzut niște pantofi ca ăștia?

Temându-se să nu dea de gol faptul că înțelesese, Julia își feri fața, privind în gol pe fereastră. Trenul trecea încet prin cartierele mărginașe ale Parisului, și știa că ar fi putut să vadă cupola albă de la Sacré Coeur înălțându-se deasupra orașului, prin cețurile subțiri ale zorilor zilei de iarnă. Nu pleca de acasă cu adevărat, își spuse ea, ci se ducea acasă, înapoi în Anglia, în țara ei, la compatrioții ei. Își mai amintea câte ceva din anii copilăriei petrecute în Anglia, mai ales casa albă și înaltă unde locuise cu părinții ei. Se aflase în colțul unui scuar, având în față o grădiniță cu gard din fier forjat și o poartă cu zăbrele și un lacăt mare, ruginit... își mai amintea și cât de veseli porniseră ea și părinții ei în acea ultimă vacanță, cu mașina plină de bagaje legate cu funii pe grilajul de pe capotă. Emoția traversării Canalului, senzația stropilor de apă pe față, în timp ce se apleca peste parapet... Trecuseră atâția ani de-atunci, dar parcă ar fi fost ieri.

Și cât de dezastruos se terminase totul, deși fusese mult prea mică pentru a percepe adevăratele dimensiuni ale tragediei. Se întâmplase chiar lângă Paris: părinții ei muriseră pe loc, în accident, iar ea fusese îngrijită cu drag de surori, în mănăstirea unde i se dăduse adăpost temporar. Își amintea vag că fusese chemat unchiul ei de la Londra, și îngrijorarea lui față de viitorul ei. Burlac, fără să se priceapă la copii, nu știuse ce putea face cu școlărița aceea cu picioare lungi care intrase dintr-odată în responsabilitatea lui. Oferta călugărițelor de a o ține la ele și dorința Juliei de a rămâne îi luaseră o piatră enormă de pe inimă.

Julia fusese fericită la mănăstire și le acceptase pe călugărițele blânde și pe Maica Superioară ca îndrumătoare și mentor, iar la sugestia lor, după terminarea studiilor în mănăstire, lucrase la Azilul St. Clare al aceluiași ordin călugăresc, unde în ultimii trei ani ajutase la îngrijirea bolnavilor. Pe lângă maici, acolo mai lucrau și surori laice; își găsise prietene și printre acestea; îi plăcuse munca și în curând devenise o membră utilă a personalului spitalicesc.

Ar fi putut rămâne acolo ani de zile – dar, în mod inexplicabil, începuse dintr-odată să se simtă nemulțumită. Nici nu-și mai amintea exact când avusese pentru prima oară acest sentiment. În primele câteva săptămâni, nu-l destăinuise nimănui; apoi, fără să-l mai poată ascunde și tânjind după un sfat, îi mărturisise totul binevoitoarei Maici Reverende.

Maica Clementine fusese pe cât de înțelegătoare, pe atât de înțeleaptă. Poate ghicise că, într-o zi, această fată englezoaică avea să-și dorească de la viață mai mult decât îi putuseră vreodată oferi mănăstirea și Azilul St. Clare. Poate simțise deja că Julia ascundea în suflet dorința de a dobândi mai mult decât o puteau învăța călugărițele și, având o personalitate atât de ambițioasă și plină de viață, ar fi greșit încercând să-i schimbe gândul. O sfătuise să se întoarcă în țara ei și să urmeze un curs de asistente medicale, într-un mare spital englezesc. După care, mai târziu, poate dorea să se întoarcă...

Iar acum, când tăiase orice legătură cu trecutul, iar tovarășele ei de călătorie o făcuseră să devină conștientă de hainele ei sărăcăcioase și demodate, își dădu seama că o față înlăcrimată nu i-ar fi avantajat deloc înfățișarea. Dar nu avea de ce să-și facă griji în acest sens. Nimic n-ar fi putut ascunde atracția buzelor arcuite, roșii ca focul, și a pielii de o frumusețe aproape străvezie. Genele negre îi scoteau în evidență culoarea deschisă a tenului, iar părul auriu-roșcat care-i încadra fața nu făcea decât să-i sporească aerul eteric.

Foșnetul ziarului îi atrase atenția Juliei spre cel de-al treilea ocupant al compartimentului. Își stăpâni exclamația de uimire, când îi văzu chipul... Nu, nu se putea, cu siguranță, nu era posibil! închise parțial ochii, într-un efort de a se concentra, retrăind din nou acea primă ocazie când îl văzuse. Nu-i era greu să-și aducă aminte; în fond, trecuseră doar două săptămâni. Fusese în timpul unei perioade de nehotărâre. Nu se putea decide, temându-se atât de anii monotoni care o așteptau dacă mai rămânea la mănăstire, cât și de pasul drastic care i-ar fi rupt legăturile cu singura viață pe care o cunoscuse. Își amintea cum vizitase catedrala Notre-Dame și îngenunchease într-o capelă mică, laterală. Tocmai se oficia o slujbă; auzea clar clinchetul clopoțelului și tăcerea grea care urmase. Parcă temându-se de sunetul propriilor ei pași, pornise pe vârfuri prin naosul pardosit cu dale de piatră și coborâse încet treptele. Soarele albicios de iarnă lumina orbitor după întunericul din catedrală, iar Julia se oprise o clipă, clipind din ochi. Cu o mișcare aproape mecanică, pășise înapoi ca să privească grandioasa clădire, cu cele două turnuri ale sale profilate pe cer. Și atunci, îl văzuse.

Poate că, dacă doar l-ar fi văzut pe acel străin, i s-ar fi părut la fel ca oricare altul. Dar fusese un moment aparte; văzuse de-atâtea ori în visurile ei un bărbat care arăta întocmai ca el, iar acum, printr-un capriciu al sorții, el îi oferise tocmai răspunsul căutat zadarnic. Da, datorită lui luase trenul; deși rămânea complet indiferent față de prezența ei, el îi determinase involuntar destinul.

Retrăgându-se ca să vadă mai bine catedrala, orbită parțial de lumina soarelui, nimerise accidental drept în brațele străinului.

Julia privi pe furiș spre bărbatul din fața ei. Era același chip, complet vizibil acum, că-și coborâse ziarul, și o privea cu o indiferență totală. Desigur, n-o recunoscuse. Cum ar fi putut? Nu numai că atunci avusese fața și silueta ascunse de capa și gluga surorilor mirene, dar pentru el nu fusese decât o prezență momentană și iritantă probabil, în timp ce el fusese pentru Julia personificarea visurilor ei și răspunsul pe care-l căutase atât de mult, fără niciun rezultat. O luase grăbit de cot ca s-o sprijine, iar Julia întorsese capul și, o clipă, întâlnise privirea pătrunzătoare a ochilor lui albaștri. Liniile accentuate ale chipului i se întipăriseră adânc în minte, buzele ferme care-i zâmbiseră cu un amuzament reflectat în ridurile mărunte de la colțurile ochilor. Atât de multe fețe – peste tot în jurul ei, numai fețe – și totuși știuse instinctiv că era un englez, o știuse încă înainte ca el să rostească acele cuvinte care-i pecetluiseră hotărârea.

— O priveliște minunată, mademoiselle – dar nu merită în niciun caz să vă frângeți gâtul pentru ea... Va trebui să veniți într-o bună zi în Anglia și să vedeți ce părere veți avea despre catedrala St. Paul...

Julia murmurase câteva cuvinte de mulțumire în franceză, limba cu care era acum mult mai acomodată, apoi își văzuse de drum, grăbită. Probabil că necunoscutul nici măcar nu știuse că-i înțelesese cuvintele și în niciun caz nu fusese conștient de profunda lor încărcătură simbolică – de felul cum Julia găsise în ele un răspuns la toate rugăciunile ei, călăuzirea pe care o căutase în zadar atâta vreme. Iar acum se afla în tren – în trenul care o ducea spre viața ei cea nouă, iar în fața ei, ca și cum totul ar fi fost predestinat, stătea omul care îi influențase involuntar pasul decisiv.

— Masa e servită!

Ospătarul de la vagonul restaurant, care-și croia drum pe culoar sunând din clopoțel, aruncă o privire întrebătoare în compartiment.

Deși avea la ea destui franci și lire sterline, primite de la Maica Superioară, Julia învățase să ducă o viață frugală. Însă aceea era o ocazie cu totul deosebită, așa că se ridică de pe banchetă. Nu avea de ce să-și facă griji cu banii. La Londra o aștepta unchiul ei.

În timp ce înainta cu greutate prin vagoanele aglomerate, Julia simți instinctiv că străinul o urma îndeaproape. În vagonul restaurant, mesele dintr-o parte erau pentru patru persoane, iar cele din partea opusă, pentru două, așa că șeful de vagon îi plasă la una dintre cele mici. Julia văzu clar că necunoscutul era complet indiferent și, deși o așteptă să ia loc înainte de a se așeza și el, în continuare nu păru să-i mai dea atenție. Englezii erau de o reticență notorie în conversațiile cu străinii. Julia își amintea că auzise mereu despre acest lucru, dar i se părea o prostie. Francezii erau mult mai prietenoși. Se aplecă peste farfurie, pentru a-și ascunde zâmbetul. În fond, și ea era englezoaică, și trebuia să dea uitării standardele franțuzești, acum când se întorcea în țara ei.

Dacă nici cafeaua și băutura nu dezlegaseră limba tovarășului ei de drum, atunci nimic n-o putea face. Cumva, i-ar fi plăcut să schimbe câteva cuvinte cu acel călător care o intriga – ba chiar, îi era dor să-l audă vorbind în propria lui limbă, care era și a ei. Dându-și la o parte ceașca de cafea, se rezemă de spătar. Era ultima ei șansă – acum ori niciodată! Văzând că ospătarul împărțea deja notele de plată la mesele din capătul vagonului, se hotărî să acționeze. Luându-și inima-n dinți, se aplecă peste masa care-i despărțea.

— Scuzați-mă, monsieur... poate ați uitat, dar... ne-am mai cunoscut.

— Vă... vă rog să mă scuzați... Mă tem că nu-mi amintesc să fi avut această plăcere.

Glasul lui era rece și formal, dar Julia fu sigură că-i zărise o undă de amuzament sub pleoapele pe jumătate coborâte.

Pentru orice femeie mai sofisticată decât Julia, zâmbetul acela ascuns ar fi trebuit să reprezinte un avertisment; ea, însă, făcu prostia să continue.

— Ba da... sigur vă veți aminti... acum numai două săptămâni... la Paris...

— Îmi prezint scuzele din nou, mademoiselle. Nu-mi aduc aminte nimic.

De astă dată, zâmbetul din colțurile gurii lui fu inconfundabil, dar Julia își dădu seama în sfârșit ce însemna – se amuza pe socoteala ei, considerând totul un efort prea transparent de a face cunoștință.

Murmurând o scuză, rămase tăcută. Surâsul acela îi descurajase orice altă încercare de a mai explica. Nu voia decât să achite consumația și să plece.

Chelnerul se apropie de masa lor, iar Julia, în timp ce căuta prin poșetă, simți că paraliza. Nu era acolo! N-avea la ea portofelul – în afară de câțiva franci, nu avea niciun ban!

Fără să-i mai pese ce efect aveau cuvintele ei, ridică o privire rugătoare spre bărbatul de la masă.