Amiralul oceanului Cristofor Columb

Un om cu întreite zale și cu pieptul de aramă
Și decât Nepiun mai mare în mărețul lui trident
Spintecă Oceanul falnic ce la luntrea lui se-nhamă
Și din fundurile lumii ne arunc-un continent!

POETUL NAUM, 1892
Cu prilejul a 400 de ani de la descoperire

PARTEA Intai

În dimineața zilei de vineri din ajunul Paștilor anului 1481, clopotele Lisabonei umplură văzduhul limpede cu zvonul lor amestecat. Ecourile, răsfirânte de colinele dinspre Răsărit, se întorceau din nou. Asupra cetății, asupra râului Tago, cu țărmurile lui. Acoperite de magazii și căsuțe de piatră albă, asupra numeroaselor corăbii cu pânze ancorate în port, pieirzându-și sunetul departe, pe întinderea albastră a Oceanului nesfârșit.

— Au luat-o cam devreme cu slujba în vinerea asta a Paștilor… bombăni încruntat tânărul Gristof, aruncându-și pe umeri mantaua lungă, în gluga căreia atârnau greu câteva bucoavne cu scoarțe de lemn și încheietori de piele.

Se opri în pragul micii locuințe de la capătul de sus al uliței, de unde începea costișea repede cu lunca-i de pini. Niței încurcat zise fratelui mai mic, Bartolomeu, aplecat cu barba tăiată italienește asupra unui vas de aramă:

— Nu știu când mă-ntorc, acasă. Sunt grăbit! Să nu m-aștepti nici cu cina…

— Grăbit… Grăbit… bombăni Bartolomeu, aruncând o pirivire ascuțită pe urma fratelui mai mare.

Cristof pornise repede la vale, cu mersul hurducat de bolovani, cu ceafa izbită de ceasloavele din glugă.

Bartolomeu ferchezuit ca în fiecare dimineață, mână cu nuielușa o capră neagră spre tăpșanul din vecinătatea luncii.

„Numai de n-ar sări uluca în cimitir 1 își spuse.
Să-mi mai aprind paie-n cap cu paznicul 1“

Dar abia intră iar în odăița strimtă, strâmtată și mai mult de cele două paturi înghesuite cap la c-ap și de măsufa pe care-și desena Bartolomeu hărțile, că se opri, se lovi cu palma peste frunte și zise tare:

— A uitat să ia harta! A uitat-o L.

Și furios, se repezi afară în uliță, să-și strige uitucul de frate. Dar Cristof nu se mai zărea. II înghițise întortocheata uliță care șerpuia prin cetate până-n port.

Bartolomeu desenase o hartă nouă pentru genovezul Geronimo del Puerto, neguțător de sclavi negri în Lisabona, bogătașul umflat ca un burduf, care nu s-ar fi urcat pe o caravelă să-l tai. Cristof uitase harta la care fratele mai mic lucrase câteva zile! Cu del
Puerto frații Columb căzuseră la înțelegere după o lungă tocmeală, căci era zgârcit: doi dubloni de aur, din care neguțătorul de sclavi reținea din vechea datorie numai unul și ar mai fi rămas fraților în casă încă unul, de cheltuială pe cel puțin cincisprezece zile. Și Cristof – unde-i erau mințile? — pleacă și lasă harta pe masă… Pleacă, grăbit! Ce va spune del Puerto? îngâmfat și repezit cum e, s-ar putea să strice înțelegerea când va da în port peste Golumb fără hartă!

Grăbit!

Bartolomeu, oprit dinaintea mesei, cu capul plecat dintr-un vechi obicei, căci altfel înalt cum era ar îi dat cu țeasta-n bagdadie, rămase cu ochii lui albaștri, mari, deschiși, asupra hărții pe care o lucrase de data aceasta în trei culori, spre a încânta pe cumpărător și a ispiti poate și pe alți neguțători din port, pe vreun navigator.

Harta nu înfățișa întreg pământul cunoscut atunci.
O asemenea hartă n-ar fi interesat pe nimeni sau poate doar pe cosmograful curții Behaim, de la care aflase că-și construia singur un mapamond, un glob.
Bartolomeu desenase numai pairtea de Apus a Mării Mediterane, Sudul Spaniei și Portugaliei, foarte amănunțit coasta de Apus a Africii, până la Fluviul de Aur și Senegalul – până unde putuseră ajunge odinioară caravelele Navigatorului, don Enric, straniul prinț de la întâia jumătate a veacului. De-atât aveau nevoie navigatorii regești și cei tocmiți de neguțătorii din Lisabona, de atât și nu mai mult. Spre apus, către insulele Madeira, Canare, Azore nu se îndrepta mai nimeni, nefiind încă prea rodnice, dar spre Miazăzi către Guineea și Fluviul de Aur pluteau mai toate vasele! Căci de aci se întorceau – când se întorceau! — încărcate cu nisip de aur, cu piperul african, atât de necesar și prețuit, atât de ieftin față de piperul indian, care abia se mai găsea. Ba se întorceau și cu sclavi negri, vânați cu buldogi sau cumpărați de la regii africani pe lucruri de nimic: clopoței, sticle colorate.

„E jalnică îndeletnicirea de cartograf, nu mai încape îndoială” – gândi Bartolomeu încruntat.

Era grea chiar și aci la Lisabona, unde se întâlneau acum navigatori genovezi, venețieni, francezi și englezi. Numai pentru un dublon-doi de aur pe lună sau uneori numai pentru câțiva maravedas de argint —
făcea oare să fi pămăsit Genova, unde frații Goiunib își lăsaseră familia și mica lor țesătorie?

Dar cine ar fi putut prevedea că până și Lisabona, de unde de o jumătate de veac purcedeau caraveleie spre bogățiile Africii, în năzuința lor de a ajunge poate în Indiâle cu mirodenii și nestemate, va avea curând soarta *Genovei, soarta Veneției, cărora turcii le tăiaseră drumurile de Miazănoapte, de Răsărit și de Miazăzi, de unde veneau parfumurile, mătăsuriie, covoarele și mai cu seamă mirodeniile? Tămâia ajunsese mai scumpă decât greutatea ei în aur, iar vinurile începură a fi îmbălsămate, cu buruieni tari, fără gust, europene.

Nu trecuseră mai mult de douăzeci de ani de la moartea infantelui Enric,. Care, închis între zidurile de pe capul Sf. Vincențiu, din Algarve, provincia de
Miazăzi a Portugaliei, adunase în juru-i pe cosmografii din Baleare și de aiurea, clădise nave noi, se îndatorase. Navigatorii lui, în cercetarea drumului către Indii, în pofida vechilor credințe și învățături, trecuseră, iată înfricoșătorul cap Bojador, ocolindu-i stâncile, descoperiseră Guineea. Dar drumul deschis rămăsese de-atunci, de la moartea acelui dârz, și neabătut infante, necercetat de vreun urmaș.

Genova și Veneția se mulțumesc acum să-și jefuiască una alteia caraveleie încărcate cu mărfuri, în loc. Să se unească spre a deschide măcar una din vechile căi răsăritene spre Indii. Comerțul lor se face acum mai mult cu țările de Miazănoapte, iar mirodeniile atrt de gustoase ale Răsăritului trebuie -să le plătească în aur greu, la prețuri înzecite – adăugind pe deasupra și grase, prea grase bacșișuri vameșilor musulmani de pe coasta Siriei, Mării Negre, de la Alexandria. De aceea navele se îndreaptă tot mai rar spire Răsăritul Mediteranei, de aceea hărțile cu acea parte a lumii nu mai au nicio căutare, de aceea Bartolomeu Cdlumb a fost ispitit să părăsească Genova, să-și caute adăpost și hrană în Portugalia, țara navigatorilor-cutezători ai infantelui Enric.

Bartolomeu, plin de aceste gânduri, clătină încet capul și lăsă pumnul greu pe harta uitată.

— Da, da… șopti el cu amărăciune. A fost un ceas nenorocos! Familia așteaptă zadarnic acasă ajutorul nostru, al lui Cristof și al meu… Și azi, la bătrânețe, ei trebuie sa mai bată postavul la războiul de lemn, să se ciorovăiască, duși uneori la judecată de neguțători, pentru lină, vopseluri, bani neînapoiați la timp…

Bartolomeu fu atât de copleșit, că nu băgă de seamă tăcerea care se lăsase deodată asupra întregului oraș – neobișnuita absență a zvonului de clopote în această Vineri a Patimilor.

Ceas nenorocos! Da, da, plecarea din Genova se făcuse într-o zodie neprielnică…

Cine ar fi putut prevedea că nu va duce nimeni mai departe străduințele infantelui Enric? Regele Alfons e dornic de bunuri și măriri mai apropiate. Se amestecă în treburile cam încurcate ale Castiliei învecinate, spre a și-o însuși. O căsătorie, neîmplinită totuși cu urmașa la tronul Castiliei, căreia în derâdere i se spunea Beltraneja, adică fiica nobilului Beltran și nu a răposatului rege Enric, trebuia să-l facă moștenitorul drept al tronului Castiliei! Dar adevărata moștenitoare, aleasă a cortesurilor și orașelor, Isabela cea bălaie, unindu-se cu regele Aragonului prin căsătorie și interese, izbuti să înfrângă uneltirile unora din nobili și să alunge pe hulpavul rege portughez.

Alfons amărât fugi în Franța, unde crezu că va dobândi ajutor, de-aci, vru să plece în pelerinaj la Ierusalim, se răzgândi și-și reluă tronul. Gu un asemenea rege, în care sălășlui a un asemenea suflet, cine în Portugalia să fi preluat moștenirea infantelui Enric?…

Dar oricum! Oricum! Câteva. Car avele portugheze tot mai cercetau coastele continentului de la Miazăzi,

Africa misterioasă. În gura fluviului Tago, în portul Lisabonei se întâlneau acum, ca la un punct de pornire, navigatori, neguțători, caravele, din toate părțile Europei. Poate că mai era o nădejde!… Poate că nu era totul pierdut! Iar Bartolomeu, cu răbdare și credință, să nu înceteze de a desena hărți, de a ține legătura cu oamenii din Lisabona, în mâinile cărora se aflau poate firele viitorului, ale unui viitor de glorie și belșug. Timpul trecea oricum – va trece și acest timp neprielnic…

Dar cum de a uitat Cristof harta acelui îngâmfat de Puerto?

Grăbit! Grăbit! Totdeauna a fost Cristof prea grăbit!…