Balcanii si Balcanismul

Prefață

Pentru un intelectual, a spera nu înseamnă a avea o influență directă asupra mersului lumii, ci ca undeva, cândva, cineva să citească ceea ce a scris el, exact așa cum a scris.

Theodor Adomo

Am purtat întotdeauna în suflet această carte, mai mult decât pe oricare alt proiect la care am lucrat. Prin urmare, îmi este dificil să aranjez într-o ordine semnificativă (cronologică sau după importanță) toate persoanele, operele și evenimentele care au dat formă reflecției asupra acestui subiect. Din moment ce, scriind, am fost obligată să încalc teritorii pe care le cunosc prea puțin sau chiar deloc, aș putea omite, recunosc, influența unor autori importanți. Acest lucru nu este nicidecum rezultatul unei aroganțe intelectuale, ci provine în primul rând din acele incursiuni sălbatice și deseori nesistematice într-un spațiu necunoscut, incursiuni care au fost totuși întotdeauna pline de curiozitate și respect pentru realizările altora.

Subiectul pe care încerc să-l dezbat este evident ambițios. El presupune o literatură secundară extraordinar de elaborată, precum și, pe cât posibil, recurgerea la surse primare. Într-o formă ideală, un astfel de demers ar trebui să constituie activitatea unei echipe interdisciplinare de specialiști și rezultatul unor lungi perioade de discuții. Fapt imposibil pentru scopurile practice ale prezentului proiect. Sunt obligată să încep cu una din numeroasele remarci colaterale atât de frecvente în lucrare: sunt conștientă, în mod clar și dureros, de incapacitatea mea de a produce ceea ce pentru mine reprezintă de multă vreme opera științifică ideală, o tapiserie complexă, cu un desen captivant și plin de semnificație, executat cu o broderie plină și bogată în toate detaliile. Din necesitate, voi fi obligată să apelez la peticeli, compoziții pripite și un stil eclectic.

Sarcina mea principală va fi aceea de a construi un cadru acceptabil și de a sugera posibile direcții de dezbatere. Chiar dacă nu va stârni decât disputa, cartea își va fi îndeplinit scopul: am convingerea că problema „balcanismului” merită o pleiadă de lucrări.

Multe cărți științifice americane scrise comme il faut[1] încep cu teoria, se situează, în mod conștient, în punctul de plecare al operei, reușind astfel să frustreze încă și mai mult eforturile cititorilor: nu numai că vor fi obligați să facă față narațiunii sau argumentării autorului, dar sunt de asemenea sortiți (cel puțin în mod inconștient) să depisteze în ce măsură contextul teoretic declarat este într-adevăr însușit, cât de mult reprezintă el doar un indiciu al simpatiilor intelectuale și loialităților politice, cât este vorbărie goală, sindrom al citării. Din fericire, cititorii își urmăresc propriile lor strategii. Unii omit în întregime pretențiile teoretice și caută ceea ce consideră a fi substanță temeinică; alții, dimpotrivă, citesc numai teoria și tratează restul ca ilustrație empirică neimportantă. Doar o mână de cititori profesioniști, conștiincioși și curajoși, abordează lucrarea așa cum este în intertextualitatea sa declarată sau evidentă.

Mă conformez doar parțial acestui stil ipocrit (nu sunt prea sigură dacă accentul trebuie să fie pe conformez sau pe ipocrit). Asta nu pentru că n-aș lua în serios teoria: din contră, am față de ea un enorm respect. Totuși, a face o autoanaliză exhaustivă și onestă a eclecticului „Hotel Kwilu” – ca să împrumut metafora elaborată de Mary Douglas pentru metateorie (grand theory) – necesită o investigație complicată și poate zadarnică. Mă voi limita aici pur și simplu la recunoașterea datoriei mele față de mulți teoreticieni de la care am preluat și aplicat un număr de concepte utile sau care mi-au oferit alinare prin enunțarea limpede și tratarea magistrală a multor dubii care mă asaltau. Sper că modul în care am folosit aceste concepte și cel în care ele au influențat propria mea argumentare le conferă mult mai mult credit decât reiterarea unor idei principale, mai ales că nu am dorit nici să urmez, nici să-mi însușesc în totalitate gândirea lor. Mă gândesc la: Ernest Gellner, Eric Hobsbawm, Benedict Anderson, Tom Nairn și întregul schimb fructuos de idei referitor la naționalism, modernitate și „inventarea tradiției”; opera dedicată fenomenologiei alterității stereotipiei; Erving Goffman despre stigmat și discuția amplă și fructuoasă pe care opera lui a suscitat-o printre discipolii săi; Marry Douglas despre orice subiect, pornind de la cultură, trecând prin obiectivitate, scepticism, calomnie și până la liminalitate; literatura din ce în ce mai amplă dedicată marginalității; întreaga strădanie postcolonialistă, cu toată admirația ce i se cuvine, dar îndeosebi pentru că m-a obligat să-mi formulez mai inteligibil scepticismul și dezacordul cu ajutorul oferit de Arif Dirlik și Aijaz Ahmad; Fredric Jameson despre orientarea lui generală în ceea ce el numește „era capitalului multinațional” și „cultura americană globală a postmodernismului”; cea mai recentă literatură despre imperiu și imperialism, de la Richard Koebner și Helmut Dan Schmidt la Wolfgang J. Mommsen; Pierre Bourdieu despre descriere, prescriere și reprezentare în general și, în mod special, despre puterea politică a „atribuirii numelor”; noile scrieri despre taxonomie (categorii, numire, etichetare, similitudine, proiecție); noțiunea ca „discurs” și „cunoaștere ca putere”, care au devenit acum atât de puternic înrădăcinate încât ar fi inutil să invoc cadrul mai larg al lui Michel Foucault. Mai presus de toate, mă refer la David Lodge ale cărui Changing Places, Small World și în special Nice Work au constituit cea mai bună introducere în lumea teoriei critice, în semiotică, metaforă, metonimie, sinecdocă, aporie și alunecarea perpetuă a semnificatului sub semnificant.

Deoarece mă situez în interiorul unui gen atât de bogat și important cum este cel al „investigării tradiției” și din cauza evidentelor analogii între strădania mea și „orientalism”, am fost sfătuită încă de la început să evit o aliniere intelectuală directă cu Edward Said, astfel incit să nu duc povara criticii din ce în ce mai mari a ideilor sale. Doresc însă, în bună măsură din pricina înclinației mele spre anarhism, să recunosc, în acest punct, datoria mea intelectuală față de Said. Nu aș putea spune că influența sa a fost cea mai stimulatoare sau cea mai fructuoasă, dar a fost, fără îndoială, importantă. Cred că m-am distanțat suficient și am arătat distincțiile de bază (dar și corespondențele) în tratarea propriului meu concept privitor la „balcanism” de „orientalismul” lui Said. Ar fi totuși o lipsă deosebită de onestitate intelectuală să nu recunosc forța stimulatoare și inspirația datorată gândirii sau emoției lui Said. Critica sa plină de pasiune a produs discipoli, dar și contestatari, ceea ce, până la urmă, se presupune a fi efectul oricărui efort intelectual adevărat. În ultimii ani a apărut un întreg corpus de studii importante referitoare la această regiune, animate de preocupări similare cu ale mele. Unele dintre aceste studii au fost scrise de prieteni, iar eu am profitat din dialogul fructuos cu ei; altele sunt operele colegilor pe care nu i-am întâlnit, dar a căror erudiție o admir. Am recunoscut la timpul potrivit influența lor în textul meu. Este de la sine înțeles că, în final, eu sunt singura responsabilă pentru erorile săvârșite și pentru omisiuni.

A recunoaște înseamnă și a mărturisi. Motivele mele în scrierea acestei cărți au fost complexe și diverse, dar mărturia aceasta nu este menită să fie o povestioară morală, care să constate pur și simplu preferința occidentală fie pentru imperialism, fie pentru orientalism (deși s-ar putea argumenta în favoarea fiecărei perspective). Reacționând împotriva unui stereotip produs în Occident, nu doresc să creez un contrastereotip al Occidentului, să comit eroarea „occidentalismului”. În primul rând, nu cred într-un Occident omogen; de altfel, există diferențe substanțiale în cadrul și între diferitele discuții „occidentale” despre Balcani. În al doilea rând, sunt convinsă că o parte importantă a exegezei occidentale a contribuit semnificativ, crucial chiar, la studiile balcanice. Părtinirea și ideile preconcepute, chiar și la cei care încearcă să renunțe la ele, sunt aproape imposibil de evitat, lucru care se aplică atât celor din afară cât și celor din interior. Într-adevăr, punctul de vedere al celor din afară nu este în mod necesar inferior celui ce provine din interior, iar cel din interior nu este deținătorul adevărului absolut datorită unei intimități existențiale cu obiectul de studiu, în ultimă instanță, contează tocmai efortul conștient de a scăpa de aceste părtiniri și de a căuta modalități prin care să se exprime realitatea alterității, chiar și în fața unui scepticism epistemologic paralizant. Fără importantul corpus de lucrări produs deopotrivă în Vest și în Est, nu aș fi putut să abordez subiectele din această carte. Ar fi injust față de toți savanții care au contribuit la formarea gândirii mele dacă i-aș menționa doar pe câțiva dintre ei, și îmi este imposibil chiar și să încep să-i enumăr.