Anastasia

PARTEA I.

CASA CU DESTINAȚIE SPECIALĂ EKATERINBURG, RUSIA, APRILIE 1918 „Anastasia? Avea virtuțile ei, desigur. Dumnezeu o înzestrase cu talent la limbi străine și cu o ureche bună; iar ea ce a făcut cu acest talent? L-a folosit ca să râdă de alții. Era un duce care venea uneori cu noi pe iahtul regal Standart; bietul om vorbea sâsâit și am auzit-o de multe ori bătându-și joc de el pe la spatele lui.”

Trenul care ducea trecutul și viitorul Imperiului Rus se mișca încet de-a lungul unui peisaj cu pini cenușii. Primăvara, Uralii erau niște petice de gheață care străluceau în soare, un gol vast și sinistru; câțiva cai pășteau, o pată de fum se vedea ieșind pe coșul unei colibe dărăpănate.

Acest tren nu avea nimic remarcabil din punctul de vedere al trecătorului întâmplător: nici steaguri, nici ghirlandă pe locomotivă, vagoanele nu erau luxoase în mod special. Dâra de fum alb plutea în aer, groasă și nemișcată. După ce dispărea, nu exista nimic care să o înlocuiască.

* * *

Moțăind la fereastră, Anastasia deschise ochii în clipa în care trenul începu să încetinească. Urmă o cotitură și fata văzu un alt orășel trist, o întindere pustie de cer albastru și rece și o pădure de pini întunecată.

— Ei, iată-ne, zise ea. Țara țărănoilor.

Bona lor, Sofia Karlova, îi aruncă o privire aspră, de parcă Anastasia ar fi tras vreun vânt la o ceremonie plictisitoare – faptă măreață pe care fata reușise să o facă de mai multe ori. Nimeni altcineva nu băgă în seamă cuvintele ei. Jemmy îi sări în poală și ea îl mângâie. Jemmy era câinele Tatianei, dar se atașase de Anastasia așa cum se atașează un câine de orice persoană care îi dă o atenție nesfârșită și îl hrănește cu o cantitate suficientă de dulciuri.

Ușurarea pe care o simți la gândul că nesfârșita lor călătorie se terminase lăsă loc unei spaime mărunte. Nu înțelegea politica, deși tatăl ei încercase odată să i-o explice. Tot ce știa ea era că nu avea să mai danseze niciodată cu ofițerii drăguți pe puntea iahtului Standart și că fiecare zi, fiecare kilometru o îndepărtau de Țarskoe Selo, singura casă pe care o cunoscuse vreodată.

— Nu trebuie să spui astfel de lucruri, zise Sofia.

— De ce nu? N-o să mă audă nimeni.

— Nu va face decât să ne înrăutățească situația.

— Cum poate fi mai rău decât atât?

Se uită pe fereastră. Gara era plină de gărzile revoluționarilor, de țărani și de muncitori în uniforme bolșevice, atât de plini de importanță, dar niciunul din ei nu dădea impresia că ar avea vreun chior. Încă nu era obișnuită să vadă niște expresii atât de arogante pe fețele unor oameni care nu știau nici măcar să-și scrie numele. Aceștia încercară să nu pară impresionați de prizonierii lor regali în timp ce se înghionteau să obțină un loc în rândul din față.

— O să fim bune de cules cartofi, le anunță Anastasia pe celelalte.

Cele trei surori mai mari ale ei o ignorară. Chiar dacă avea aproape șaptesprezece ani, o tratau ca pe un copil.

— Pentru că te porți ca un copil, îi plăcea Sofiei să-i spună.

Jemmy își freca botul de piciorul ei. Fata băgă mâna în buzunar, găsi o bucățică de ciocolată și simți limba udă a câinelui lingând-o dintre degetele ei. O ținu la nivelul genunchiului ca să n-o vadă nimeni, dar ochii cenușii și ageri ai Tatianei se fixară imediat asupra ei.

— Ai ciocolată? Întrebă ea.

— E pentru Jemmy.

— Obrăznicătură ce ești!

Nu mâncaseră absolut nimic de când plecaseră din Tobolsk și le era foame tuturor. Anastasia își simți obrajii roșii de rușine.

— De unde o ai, Stuși?

— E a mea.

Anastasia privi cu uimire cum o lacrimă mare se rostogoli pe obrajii surorii ei. N-o văzuse niciodată pe Tatiana plângând, niciodată. Olga își puse o mână pe brațul Tatianei.

— Lasă, Tati. Nu contează, zise ea.

Dar apoi îi aruncă Anastasiei o privire atât de plină de reproș, încât fata fu nevoită să se uite în altă parte. Începu să-și planifice răscumpărarea în felul ei obișnuit: le va face să o ierte făcându-le pe toate să râdă.

Trenul se opri cu un șuierat și un bolșevic urcă în vagon cu o pușcă în mână, purtând o haină groasă din lână, care îl făcea să arate voluminos, și o pălărie înaltă. Surorile se îngrămădiră toate una în alta și Anastasia simți că le era frică.

— Uită-te la el, îi zise ea Tatianei, destul de tare ca să fie auzită și de bolșevic. Fruntea lui e atât de mare, încât cred că e ca și cum ai trăi sub un balcon.

Omul se uită fix la ea. Era uriaș, iar haina lui mirosea ca o capră care a stat prea mult în ploaie. Avea o față ca un cartof stricat și ochi enormi, negri și răi, care ar fi trebuit să o sperie și să o reducă la tăcere.

— Unde suntem? Îi zise ea.

— Asta nu te p-p-privește pe tine, t-t-tovarășă!

Anastasia își îndreptă atenția asupra cățelului negru din poala ei.

— Nu te t-t-teme, Jemmy. N-o să-l las pe omul ăsta r-r-rău să te rănească.

Olga și Tatiana îi aruncară o privire. Chiar și acum continuau să fie aceleași tinere prințese decente și serioase. Ei bine, Anastasia refuza să fie așa! Era clar că omul era un prost și nu avea să-l lase să o intimideze.

Știa că nu-i va face nici un rău. Revoluție sau nu, ea era încă prințesă, iar el era doar un țărănoi care răspundea în fața unui comitet al poporului sau cine știe cărei tâmpenii despre care vorbeau ei.

— Ce-o să se întâmple? Îi șopti Maria Tatianei.

— O să-i vedem pe mama și pe tata foarte curând, răspunse Tatiana și își mângâie sora pe păr.