Anonim Pagini Din Istoria Bibliotecilor carti istorie

PARTEA I.

BIBLIOTECILE ÎN ANTICHITATE.

I. DELIMITĂRI TERMINOLOGICE ALE CONCEPTULUI DE BIBLIOTECĂ.

Pentru toți aceia care și-au pus întrebarea de la ce număr de cărți adunate la un loc se poate vorbi de o bibliotecă sau în ce măsură acest concept se identifică mai mult cu instituția numită astfel decât cu o colecție de manuscrise și cărți cu caracter privat, parcurgerea capitolului ce urmează va putea fi lămuritoare.

Istoria scrisului și a cărții în antichitate conduce în mod nemijlocit spre conceptul de “bibliotecă”, desemnând în principiu instituția care le-a tezaurizat spre a face posibilă promovarea și circulația valorilor culturii umane. Triada scriere –carte-bibliotecă constituie un produs cu rol de propulsare în evoluția civilizației umane, dar dacă începuturile scrierii se situează în depărtatele timpuri ale societății primitive, istoria bibliotecii se identifică în bună parte cu cea a cărții Cuvântul “bibliotecă” provine din grecescul „biblos” care înseamnă carte și „theke” care semnifică dulap de cărți. Asupra etimologiei acestui cuvânt s-a vorbit îndelung emițându-se diferite ipoteze, dintre care una a persistat și anume că “biblion” ar fi diminutiv din cuvântul provenit de la „biblos” care semnifică scoață. Desigur că sensul folosit astăzi este clar, biblioteca este clădirea în care se depozitează cărți și publicații; este încăperea în care se păstrează cărțile; este mobila cu rafturi consacrată păstrării cărților, sau este titlul unor colecții de carte (ca și Biblioteca școlarului). Ca sens îndepărtat metaforic cuvântul apare în titlurile unor cărți. În 1978 Laurențiu Ulici și-a numit o carte Biblioteca Babel. Eseuri. Mai cunoscut este romanul Biblioteca din Alexandria semnat de Petru Sălcudean. Sonia Iarian a scris Biblioteca fantastică, iar Iarin George a creat Biblioteca pierdută ca volum de versuri, recurgând tot la acest termen.

Gheorghe Tomozei își numea un volum de poezii Biblioteci fericite, după cum Alexandru Călinescu își intitula un volum de studii Biblioteci deschise. Se știe că în antichitate Iodor din Sicilia a scris Biblioteca istorică. De la acest termen s-a constituit familia de cuvinte spre a se exprima și alte sensuri derivate ca: bibliolatrie (adorație a cărților), biblioclept (hoț de cărți), bibliofobie (teamă de cărți, pe care le urăști), bibliografie (enumerare de scrieri), bibliomanție (divinație prin deschiderea la întâmplare a unei cărți), ca bibliopegul să fie legătorul de cărți.

Definiția consacrată bibliotecii ca instituție s-a dat în 196, când s-a precizat că biblioteca este o colecție organizată de carte, documente grafice și audio-vizuale cât și serviciile prin care poate să se pună la dispoziție aceste materiale în scopul satisfacerii nevoilor de cercetare și de informare ale consumatorilor.

În Franța s-a insistat asupra importanței documentare a instituției, căci documentaristul a fost dintre cei dintâi care au descoperit importanța informaticii pentru a realiza de acum înainte bănci de date bibliografice, indiferent de natura lor.

Aceste bănci oferă instantaneu cercetătorului pe ecran într-o imagine bogată și coerentă, fișiere tematice. În vremurile moderne, oricât progres am face, scopul bibliotecii rămâne același.

Paul Otlet spunea că bibliotecile sunt: ”depozite și instrumente ale naturii „.

J. W. Goethe își amintea în spiritul aceluiași respect față de carte că a asistat la arderea unei cărți printr-un ritual identic cu cel folosit în cazul vrăjitoarelor. Carlyl considera că biblioteca este o adevărată universitate în epoca noastră pentru că stăpânirea unei colecții de cărți echivalează cu absolvirea unei facultăți.

În romanul intitulat Numele trandafirului de Umberto Ecco biblioteca ocupă locul esențial în dezlegarea misterului pentru că acei călugări existenți în cartea sa considerau că biblioteca era în același timp un rai, un Ierusalim ceresc și o lume subpământeană la marginea dintre pământul cunoscut și infern, de unde și concluzia: ”nu mă miram că taina nelegiuirilor se învârtea în jurul bibliotecii”.

Între cei mai recenți specialiști care au nuanțat definiția conceptului de bibliotecă se numără Louis Holtz, directorul unui institut francez de cercetare și de istorie a textelor. El a conceput Histoire des bibliotheques francaises, ca lucrare științifică a unei întregi echipe compuse din 30 de profesori universitari, cercetători specializați, directori de biblioteci și arhiviști*- paleografi, primul volum fiind apărut la Paris în 1989 sub coordonarea lui Andre Vernet. Noțiunea de bibliotecă în accepția lui Holtz „ nu presupune numai existența scrierii și utilizarea ei curentă, de exemplu în administrație și drept; ea nu poate lua ființă decât dacă există cărți, indiferent de forma și conținutul lor sau, mai bine spus, o lume a cărții. Or, în vreme ce latinii aveau termeni pentru carte (liber, volumen, codex), ei au împrumutat de la greci termenul bibliotheca desemnând la origine rafturile în care se puneau cărțile, apoi, prin extensia sensului din epocile mai vechi, colecția de cărți și în fine, clădirea care le adăpostește» (ibidem, Des bibliotheques antiques aux bibliotheques medievales, p.3-l) Oprindu-se asupra unei mutații decisive înregistrată în evoluția conceptului de la un sens restrâns la unul mai larg, instituțional, Richard Figuier în publicația La bibliotheque, apărută la Paris în 191 și subintitulată deloc întâmplător „miroir de l’ame, memoire du monde”, el aprecia că istoria bibliotecii începe de fapt atunci când prin termenul acesta nu se mai înțelege doar cufărul sau cutia cu manuscrise, adică armarium-ul cum va fi numit mai târziu ceea ce grecii înțelegeau prin biblion-theke.

Conceptul de bibliotecă se extinde acum desemnând un loc, așa cum pentru prima dată în antichitate fusese spațiul bibliotecii din Alexandria. Desigur că sensurile diverse ale conceptului nu se exclud unul pe celălalt, ci au o anumită complementaritate, ele radiind spre ideea de unitate pe care le-o conferă personalitatea, domeniile de interes, gustul și cultura posesorului unei colecții de cărți.

Un alt criteriu ce întărește ideea de unitate este sfera utilizatorilor cărora le este adresată cartea colecționată în acea bibliotecă. Conceptul nu poate fi perceput cu adevărat decât dacă este urmărit într-o perspectivă socio-culturală, ca o componentă inalienabilă a istoriei omenirii înseși, aflată în legătură permanentă cu istoria ideilor din fiecare epocă.