Istoria artei de Ernst Hans Gombrich

Prof. Sir Ernst Hans Gombrich s-a născut la Viena în 1909 și a început să lucreze la Institutul Warburg din Londra în 1936, unde a ocupat și postul de director; a fost profesor în istoria tradiției clasice la Universitatea din Londra, din 1959 până la pensionarea sa, în 1976. A fost făcut cavaler în 1972 și a primit Ordinul Meritului în 1988, iar printre multele premii și distincții ce i s-au acordat peste tot în lume se numără Premiul Goethe (1994) și Medalia de Aur a Orașului Viena (1994). A decedat în noiembrie 2001. Printre lucrările sale se numără: Art and Illusion. A Study in the Psychology of Pictorial Representation (1960), The Sense of Order. A Study in the Psychology of Decorative Art (1979) și 11 volume de studii și recenzii, toate publicate de Phaidon Press.

PREFAȚĂ

Această carte este destinată celor care simt nevoia unei prime viziuni de ansamblu asupra unui domeniu deosebit de divers și atrăgător. Scopul ei este să scoată în evidență liniile principale, fără să-l încurce pe începător cu o acumulare excesivă de detalii, urmărind să aducă o oarecare ordine, o anumită claritate în mulțimea de nume proprii, date și stiluri care complică puțin lucrările mai specializate, și să-l pregătească astfel să le consulte în mod util. Scriind această lucrare, m-am gândit mai ales la cititorii tineri, la adolescenții care tocmai au descoperit lumea artei. Pe de altă parte, întotdeauna am crezut că e bine ca lucrările adresate tinerilor, un public deosebit de sever, să nu fie prea diferite de cele destinate adulților, exceptând evitarea tendinței de a folosi un limbaj pretențios sau de a exprima sentimente convenționale. Știu din experiență că aceste două defecte, din păcate prea frecvente, pot să-i îndepărteze pentru totdeauna pe cititori de scrierile despre artă. M-am străduit în mod sincer să evit aceste capcane, cu riscul de a părea uneori banal sau prea puțin „științific”. Dar nu m-am ferit niciodată de dificultățile gândirii și sunt îndreptățit să sper că niciun cititor nu va considera dorința mea de a folosi cât mai puțini termeni tehnici drept o intenție de a-l subestima. Oare nu acela care folosește inadecvat limbajul „științific”, vrând să se impună pe sine, îl subestimează pe cititor?

În afara acestei hotărâri de a limita numărul de termeni tehnici, m-am străduit, scriind această carte, să respect câteva reguli care mi-au făcut sarcina de autor mai dificilă, dar care pot s-o ușureze puțin pe cea a cititorului.

Prima dintre aceste reguli a fost să nu vorbesc despre opere pe care nu le puteam reproduce; nu voiam să văd textul transformându-se în liste de nume proprii care n-ar fi putut să însemne mare lucru pentru cei ce nu cunosc operele respective, fiind cu totul inutile pentru cei care le cunosc. Această regulă m-a obligat să limitez numărul de artiști și de opere comentate la numărul de ilustrații din lucrarea mea. Am fost astfel nevoit să fiu și mai sever în alegerea a ceea ce trebuia citat și a ceea ce trebuia lăsat deoparte. Și așa am ajuns la obligația să respect a doua regulă: să mă limitez la adevăratele opere de artă și să sacrific tot ce ar fi putut să fie interesant ca simplă mostră a gustului sau modei. Această hotărâre m-a constrâns să renunț la multe efecte literare. Lauda e mult mai plicticoasă decât critica, și câteva orori amuzante ar fi adus puțin divertisment. Dar cititorul ar fi avut dreptul să-mi reproșeze introducerea unei opere mediocre, după părerea mea, cu riscul de a îndepărta o capodoperă autentică, pentru a-i face loc celei dintâi. Nu pretind că toate operele reproduse reprezintă cel mai înalt grad de perfecțiune, dar m-am străduit să nu aleg nimic despre care consider că nu are un merit deosebit.

A treia regulă a cerut și ea puțină modestie. Am ținut să rezist oricărei tentații de a mă arăta original în alegerea mea, de teamă să nu se piardă, în noianul preferințelor personale, capodoperele cele mai celebre. La urma urmelor, această carte nu trebuie să fie doar o culegere de lucruri frumoase: ea este destinată celor care încearcă să se orienteze într-un domeniu nou și, în acest sens, formele familiare ale unor opere evident prea cunoscute pot să constituie repere prețioase. De altfel, deseori operele cele mai celebre sunt cu adevărat cele mai valoroase în multe privințe, iar dacă această carte reușește să ajute cititorul să le privească cu alți ochi, poate că va fi mult mai util decât dacă le-ar fi neglijat în favoarea unor opere mai puțin cunoscute pe plan universal.

Totuși, am fost nevoit să renunț la un mare număr de opere faimoase și de maeștri celebri. Cu mare regret, nu am putut găsi loc pentru arta etruscă, pentru cea hindusă, pentru artiști de importanța lui Jacopo della Quercia, Signorelli sau Carpaccio, Peter Vischer, Brouwer, Terborch, Canaletto sau Corot și a multor altora care mă emoționează profund. Includerea tuturor ar fi însemnat dublarea sau triplarea volumului acestei cărți și reducerea utilității sale ca prim ghid asupra artei. Trebuie să spun că am respectat o lege subsidiară în această muncă tristă de eliminare: când am avut ezitări, am preferat întotdeauna o operă cunoscută de mine în original unei opere pe care o cunoșteam doar din fotografii. Aș fi preferat să fac din ea o regulă absolută, dar n-am vrut ca cititorul să suporte consecințele dificultăților de deplasare ce au marcat anii în care a fost realizată această lucrare. Și, de altfel, ultima mea regulă a fost să nu mă supun unor reguli cu adevărat tiranice, ci să le mai încalc câteodată, lăsându-l pe cititor să mă prindă cu mâța în sac!

Cam asta ar fi tot despre regulile restrictive pe care mi le-am impus. În ceea ce privește scopul urmărit, acesta ar trebui să fie scos în evidență chiar de către carte. Am încercat să povestesc încă o dată istoria artei în limbajul cel mai simplu, făcând-o foarte coerentă în mintea cititorului. Ea ar trebui să-i lumineze judecata, nu atât prin descrieri entuziaste, cât prin indicații despre intențiile probabile ale fiecărui artist. Metoda mea ar trebui cel puțin să contribuie la risipirea cauzelor unora dintre neînțelegerile cel mai des întâlnite și să prevină o atitudine critică ce lasă să ne scape esențialul operei de artă. În plus, cartea are și un alt scop, puțin mai ambițios: încearcă să așeze opera de artă în locul ei istoric și să faciliteze astfel înțelegerea intențiilor artistice ale diferiților maeștri. Fiecare generație este, într-o oarecare măsură, revoltată contra criteriilor generației precedente; fiecare operă își emoționează contemporanii prin ceea ce nu vrea să fie, ca și prin ceea ce vrea să fie.

Când tânărul Mozart a sosit la Paris, a fost uimit – după cum aflăm dintr-o scrisoare trimisă tatălui său – de faptul că simfoniile la modă se sfârșeau întotdeauna cu unfinale pe un ritm rapid; ceea ce l-a făcut să înceapă această ultimă mișcare cu o introducere lentă, ca să producă asupra auditoriului un efect de surpriză. Acest exemplu, oricât ar fi de superficial, arată foarte bine în ce sens trebuie să încline căutarea unei judecăți istorice asupra operei de artă. Nevoia de a se distinge poate că nu este lucrul cel mai elevat sau cel mai profund în motivația unui artist, dar este aproape întotdeauna prezentă. Iar o apreciere justă a acestei dorințe de diferențiere ajută deseori la înțelegerea artei din trecut. Am încercat să fac din această metamorfoză constantă dominanta povestirii mele și să scot în evidență cum fiecare operă se leagă de cea care a precedat-o, prin imitație sau opoziție. Cu riscul de a părea plicticos, am revenit uneori, în scopul confruntării, asupra unor opere care indică foarte bine distanța pe care un artist anume a vrut să și-o impună față de predecesorii lui. Această metodă de prezentare comportă un pericol pe care sper că l-am evitat, dar care trebuie să fie menționat: confuzia naivă pe care ar putea s-o sugereze între schimbarea continuă ce caracterizează viața artei și noțiunea unui progres constant. Este foarte adevărat că fiecare artist are impresia că a depășit generația dinaintea lui și că, din punctul lui de vedere, constituie un progres față de tot ceea ce s-a făcut anterior. Nu putem spera să înțelegem cu adevărat o operă de artă dacă nu împărtășim, într-o anumită măsură, triumful și eliberarea încercate de artist în fața propriei creații. Dar trebuie să fim conștienți că orice câștig, orice progres într-o anumită direcție duce la o pierdere în alt sens și că, în pofida rolului său, acest progres, cu totul subiectiv, nu corespunde unei perfecționări adevărate a valorilor artistice. Enunțat în mod abstract, acest lucru ar putea să nu pară foarte clar. Sper ca lucrarea mea să poată risipi această neînțelegere.

Încă o vorbă despre spațiul rezervat în această lucrare fiecărei arte. Unii vor considera că pictura a fost pe nedrept favorizată în detrimentul sculpturii și arhitecturii. Unul dintre motivele acestui dezechilibru este că, prin tehnica fotografică, pictura pierde mai puțin decât sculptura în relief, cu atât mai mult arhitectura. Pe de altă parte, n-am avut deloc intenția să rivalizez cu multele lucrări excelente despre istoria stilurilor arhitecturale. Totuși, istoria artei, așa cum am vrut s-o prezint, nu putea fi povestită fără a aminti și evoluția arhitecturii. Dat fiind că, pentru fiecare perioadă, am fost nevoit să mă limitez la comentarea a unu-două edificii, am încercat să restabilesc echilibrul reproducând aceste exemple, în fiecare capitol, la loc de onoare. Acest lucru îl poate ajuta pe cititor să coordoneze ceea ce știe despre fiecare epocă și s-o vadă bine în ansamblul ei. Ca anexă la fiecare capitol, am ales o imagine caracteristică pentru mediul artistic al epocii respective. Aceste imagini formează un fel de serie independentă, reflectând schimbările din situația socială a artistului și a publicului. Chiar dacă meritul lor artistic nu este întotdeauna dintre cele mai mari, aceste documente ne pot ajuta să evocăm o imagine destul de precisă a cadrului în care s-a format arta din timpurile trecute.

Cartea de față n-ar fi fost niciodată scrisă fără încurajările călduroase primite de la Elisabeth Senior, a cărei moarte prematură, în cursul unui bombardament la Londra, a constituit o mare pierdere pentru toți cei care au cunoscut-o. Trebuie să mai mulțumesc și doctorului Leopold Ettlinger, doctorului Edith Hoffmann, doctorului Otto Kurz, doamnelor Olive Renier și Edna Sweetmann, precum și soției și fiului meu Richard pentru ajutorul și sfaturile lor folositoare.

Istoria artei

PREFAȚĂ

Fișiere de descărcat

Din aceeași secțiune